„Robește-mă Doamne ca să fiu liber.” – Petre Țuțea

 

Să gândești și să acționezi după propria-ți voință, înseamnă să fii om liber, să fii întrucâtva fericit. Există, în acest sens, libertatea de a gândi și simți în conformitate cu propria noastră construcție și funcționalitate interioară, libertate de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simți și gândești, și libertate de acțiune – limitată în orice sistem socio-uman. Totalitarismul limitează drastic aceste ultime două libertăți. Pentru realizarea unui echilibru social, omul are nevoie de libertate, dar trebuie să accepte și non-libertatea. Echilibrul fiind greu de realizat, este necesară mereu analiza libertății și determinată în funcție de condițiile concrete interne și externe dintr-o țară sau alta.

În prezent, libertatea de gândire, conștiință și religie este legiferată, precizându-se, printre altele: Problema libertății de conștiință, în sens larg, trebuie să plece de la ideea conform căreia crezul unei persoane, indiferent că este de natură religioasă, politică, filozofică ori științifică, este imposibil de cenzurat în orice societate ce pretinde a fi democratică”.

Rădăcinile libertății societății moderne se află în lumea greacă. Înțelepții și filozofii greci ce gândeau diferit dar erau uniți printr-o activitate comună, se numeau sofiști. Perioada de dezvoltare a sofismului a fost cea a secolului V î.e.n. Istoricii vorbesc despre această perioadă ca despre o perioadă a iluminismului. Omul universal Cicero (106 î.Hr.-43 î.Hr.) vorbind mai târziu despre sofiști, afirma că „o dată cu sofiștii înțelepciunea a coborât din cer pe pământ”, ei aducând înțelepciunea în viața publică și făcând din ea o deprindere politică și morală. Sofiștii considerau că pentru a conduce trebuie să știi, adică să fii instruit. În primul rând este necesară educația conducătorului cetății care, instaurând dreptatea, poate lărgi libertatea oamenilor. Lărgindu-se însă aria acestor filozofi, gândirea s-a degradat. Totuși, una dintre figurile reprezentative a fost Anaxagoras (500 î.Hr.-428 î.Hr.), cu gândire cotată drept materialistă, cel care a afirmat că „omul este măsura tuturor lucrurilor”, filozof apreciat de către Pericle, cel mai mare om de stat din Grecia antică.

Aristocratul Platon (427 î.Hr.-347 î.Hr.) desconsidera sofiștii. El a dominat filozofia greacă idealist fiind, îndreptându-și privirea către ideal, imaterial, salvând omenirea de la trăirea în universul imediat. Statul lui Platon era un stat autoritar în care individul era subordonat statului. Spre deosebire de Platon, Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.) considera că individul și binele său reprezintă scopul statului. Cetățeanului i se ofereau anumite drepturi și libertăți individuale pe care, dacă nu le folosea, statul putea să-i retragă dreptul respectiv, chiar și a-i nega condiția de simplu cetățean. „Sensul în care merge viitorul este cel în care se exercită libertatea omului. În măsura în care omul e liber, sfera viitorului apare asemenea unui șantier în care se exercită puterile noastre și ne permit diverse opțiuni”, spunea Aristotel.

Baza civilizației europene fiind Grecia, mult mai târziu, filozoful francez, preotul orator Nicolas Malebranche (1638-1715) prin libertate înțelegea „forța pe care o are spiritul de a întoarce impresiile spre obiectele care ne plac și a face astfel ca înclinațiile noastre naturale, la început vagi, să meargă spre binele general sau universal, adică spre Dumnezeu”, sufletul nostru nefiind limitat la corp, el fiind indisolubil legat de Dumnezeu.

Interesantă este gândirea lui Baruch Spinoza (1632-1677), filozof evreu-olandez care susținea că libertatea absolută o are numai Dumnezeu. Spinoza considera că omul nu este liber dacă prin libertate se înțelege a nu fi determinat de o cauză externă și nemărginit de liber dacă prin libertate se înțelege cunoașterea cauzei determinate și acordul dintre propria voință și voința divină.

Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) – cel care considera filozofia ca fiind produs al personalității libere și enumera cele două filozofii: dogmatică (materialismul, spiritualismul, filozofia lui Spinoza) și cea idealistă spre care și-a îndreptat atenția și preferința – considera că omul se manifestă potrivit firii sale ce se găsește în conștiință, fapt care permite omului să fie o ființă independentă. Această forță individuală se vede constrânsă de a se manifesta cum dorește, de către alte forțe opuse ei. Și exemplifică superb: „Dă conștiință unui pom, și lasă-l să crească neîmpiedicat, să-și răspândească ramurile, să-și producă frunzele, mugurii, florile, fructele proprii speciei sale. Într-adevăr el nu se va simți mărginit, prin aceea că e tocmai pom, și tocmai din specia aceasta, și tocmai acest pom din această specie; el se va simți liber, pentru că în toate acele manifestări, nu face nimic, decât ceea ce natura lui cere. Dar fă ca creșterea lui să fie oprită de temperatură neprielnică, de lipsă de hrană, sau de alte cauze. Se va simți mărginit și împiedicat, pentru că nu este satisfăcut un impuls, care stă într-adevăr în natura lui. Crengile lui ce năzuiesc libere, leagă-i-le de un spalier, impune-i prin altoire ramuri străine: el se va simți constrâns la o acțiune străină; crengile lui cresc desigur mai departe, dar nu în direcția pe care ar fi luat-o forța lui lăsată în seama ei; el dă desigur fructe mai departe, dar nu în direcția pe care ar fi luat-o forța lui lăsată în seama ei; el dă desigur fructe, dar nu acelea pe care le cerea natura lui originară. În conștiința de sine nemijlocită, îmi apar liber; prin reflexiune asupra întregii naturi găsesc, că libertatea absolută nu este posibilă: prima trebuie să se subordoneze celei din urmă, căci ea însăși nu poate fi explicată decât prin cea din urmă”.

Pentru filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) conștiința omului este mijlocul de realizare a ideilor sale. Astfel ideea libertății pe care o concepe omul reacționează ca un mecanism, conștiința fiind „o forță de obiectivare ulterioară”. Adevărata libertate, în opinia sa, este o cucerire finală care nu poate fi câștigată decât progresiv. „A fi liber înseamnă a avea o pârghie pe care să o poți oricând lungi și puncte de sprijin pe care le poți oricând duce mai departe”.

Filozoful și economistul britanic John Stuart Mill (1806-1873) etichetat drept ultimul mare liberal clasic și primul liberal modern, a pledat în favoarea libertății de exprimare, clar și argumentativ, el a avertizat de asemenea că democrația concepută ca o formă de suveranitate nelimitată a majorității se poate transforma într-o „tiranie a majorității”, motiv de reflecție, spunea, pentru teoreticienii sec. XXI. Fiecare are dreptul de a acționa cum dorește, în condițiile în care faptele sale nu îi afectează pe ceilalți. (Conform proverbului românesc: „Ce ție nu-ți place altuia nu face!”, inspirat din Biblie, din cuvintele lui Iisus: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, făceți-le și voi la fel.”); omul e suveran asupra lui însuși, asupra trupului și sufletului său. Și atâta timp cât nu-i afectează în mod negativ pe ceilalți, omul trebuie lăsat să trăiască după propriile-i reguli și nu după norme impuse din afară. J.S. Mill insistă pe libertatea de exprimare, aceasta contribuind la progresul intelectual și social. Și ideile false, după părerea lui, nu trebuie date la o parte, ci luate în seamă, fiindcă numai așa omul va înțelege și va fi convins de alegerea pe care o va face. „Să îți construiești viața în jurul opiniilor celorlalți, nu e nimic altceva decât sclavagism”, era de părere Mill. Oare nu sunt exagerări în filozofia sa? – se întreabă unii.

Existențialismul ateu, reprezentat în principal prin filozoful francez Jean-Paul Sartre (1905-1980), privește individul ca fiind prin excelență liber, prin această libertate înțelegându-se existența opțiunilor suplimentare pe care le avem la îndemână, ca soluții alternative: abandonul sau sinuciderea. Nu ne dă fiori?

Eseistul, filozoful român Petre Țuțea (1902-1991) spunea că „Libertatea omului este partea divină din el” și o asemăna cu „o frânghie agățată de undeva, de sus; te poți urca pe ea la cer, participând la actul mântuirii tale creștine, sau poți să cobori în întuneric – bipolaritatea libertății…”. Și mai profețea „Socrate al românilor”: „Oamenii vremurilor noastre se pregătesc de război pentru apărarea libertății terestre, ficțiune globală a drepturilor omului, care se află în permanentă luptă pentru acordarea trebuințelor și aspirațiilor comunităților, interese naționale și sociale, cu rase, neamuri, clase, clici politice, orgolii individuale, neliniști și dezastre produse de impostori și demenți triumfători, desfrâul nerușinat al bogaților și ura săracilor și mișeilor, sfidarea și risipa stăpânilor, și revolta supușilor, limitele morale și gnoseologice ale omului autonom”. Țuțea pleda pentru ordinea creștină care se va putea instala prin grația divină, când vor dispărea cultul forței, orgoliul, ura și maniheismul. „Eșecurile reuniunilor umane se aseamănă cu grămădirea oilor la umbră, pentru a scăpa de arșiță. S-ar putea ca Dumnezeu să trezească omul prin teama de război sau prin război, făcând astfel cunoscută ordinea Lui”.

Înalt Preasfințitul Pimen – Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților – vorbind, în 2012, despre libertate, a definit-o ca „ieșirea vremurilor noastre din robia păcatului”, libertatea însemnând viață trăită după voia lui Dumnezeu. Atrăgea atenția totodată, că Sfinții Părinți ne spun că Dumnezeu face totul în afară de a constrânge libertatea de voință a omului și voiește ca binele pe care-l săvârșește omul, cu ajutorul Său, să fie și fapta lui personală și, dacă totuși omul va alege răul, să fie răspunzător în fața lui Dumnezeu, pentru că a avut posibilitatea de a nu-l face, și totuși l-a făcut din voință proprie. Pentru a-l ajuta să fie cu adevărat liber și să distingă binele de rău, Dumnezeu lasă omului și un îndreptar moral desăvârșit: „Iată eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul.[…] Alege viața ca să trăiești și tu și urmașii tăi” (Deuteronom 30:15,19). Deci, stă în puterea, în voința noastră liberă de a alege binele sau răul. Sfântul Apostol Pavel spune: „Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Iar, dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine” (Romani 7: 19-20).

Frumos este exprimat în „I Corinteni 10: 28”: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc”.

   Libertatea a fost dată creștinilor de către Împăratul Constantin cel Mare (280-337), prin faptul că a oprit prin lege persecuțiile și în acest mod a fost posibilă răspândirea creștinismului, înflorirea artei și a culturii creștine, au fost realizate nemuritoare opere de-a lungul secolelor care au urmat. Iată deci că filozofii și Biserica s-au ocupat de moralitatea societăților.

În zilele noastre imoralitatea este prezentă ca o realitate firească; ea este o realitate a firii robite de păcat, urmare a ateismului a cărui practicare intensă a început cu zeci de ani în urmă. A fructificat o altă filozofie – negarea existenței lui Dumnezeu, a legilor divine. De fapt, oamenii, de la ideea „super-omului” a lui Nietsche și a „morții lui Dumnezeu”, au devenit neputincioși, iar neputința se datorează faptului că sunt supuși păcatului, nu au puterea de a-l învinge.

Fiecare societate umană are trăsăturile sale specifice: orientată mai mult sau mai puțin spre materialism, mai mult sau mai puțin spre spiritualitate, și acesta din cauza naturii diferite a indivizilor, de gradul legăturii lor cu tradiția, cu religia, cu educația, cultura. Sunt cele două curente – cel spiritualist bazat pe credințele sale, cu dialectica sa, și cel materialist bazat și el pe credințele sale, având și el dialectica sa, ambele fiind polii aceluiași lucru numit Substanță. Sigur că societățile orientate mai mult spre spiritualitate sunt mai evoluate, la baza Universului fiind spiritul și nu materia care este – s-a dovedit și științific – un produs al condensării spiritului, „cristalizării substanței”. Dar nu aceste amănunte, de altfel prețioase, ne interesează. Ci faptul că numai curentul spiritualizat e cel ce determină evoluția, schimbările fiind evidente în mentalitatea și comportamentul oamenilor. Cât vom avea de așteptat? Ce iubim? Viciul sau virtutea? Dorim să avem în jurul nostru oameni șantajiști, răzbunători, mincinoși, hoți, cruzi, lipsiți de umanitate, de scrupule? Viața actuală, bazată pe interese strict materiale, a dus la o luptă murdară pentru dobândirea de venituri ilicite, a creat un decalaj extrem de mare între păturile sociale, nivelul de trai al oamenilor puterii fiind obscen de ridicat față de restul populației, și asistăm la sărăcirea tot mai agravantă a maselor.

Vedem și avem încredere în tineretul de astăzi, mult mai matur ca altădată, care conștientizează pericolul depășirii limitei libertății, dincolo de care este evadarea în viciu și nedreptate, căderea în păcat – prin vorbă sau faptă –, își dau seama de nocivitatea destrăbălărilor de tot felul și că acestea distrug sănătatea trupului și a sufletului. Dar cei îndoctrinați din tinerețe cu materialism, preocupați numai de problemele practice, cei ce gândesc numai la foloase materiale, intoleranți cu aproapele, lipsiți de credință, respect, onoare, cinste, pentru care imoralitatea este permisibilă și care se înghesuie în ierarhia politică? Din cauza lor va trebui prelungită perioada de purificare a societății… Poate peste câteva generații?

A trăi în sfințenie, așa cum ne cere Biserica, înseamnă a trăi libertatea potrivit voii lui Dumnezeu; sfințenia înseamnă deci libertatea adevărată și ea se arată în săvârșirea clipă de clipă a tot ce este bine, adevărat, sănătos. Robul lui Dumnezeu este considerat omul cu adevărat liber, adică ieșit din robia păcatului, și nu cel ce se crede doar liber și în realitate făptuiește păcate.

Politicienii zilelor noastre ar trebui să dorească să fericească omul, dar ca să fericești omul, întâi trebuie să-ți fericești țara și când fericești țara, trebuie să ai în vedere omul.

 

Vavila Popovici – Carolina de Nord