Ma gandesc sa continuam azi dialogul nostru pe tema limbajului si va propun la inceput sa vorbim despre analfabetism. Sa nu stii sa scrii sau sa citesti, sa nu te poti exprima corect si fluent, constituie un handicap greu de suportat pentru ca, imposibilitatea de a comunica duce la excluderea si in final la izolarea acelui individ. Sa fii analfabet in arhitectura, inseamna sa nu ai pregatirea si sa nu deti mijloacele necesare pentru a te exprima corect. Vedem deseori cladiri rigide, seci, disproportionate, insipide, agresive sau gresit pozitionate. Multe dintre ele sunt “operele” unor nespecialisti: ingineri, topografi sau a proprietarilor insisi (pentru ca la fotbal si la arhitectura, nu-i asa, se pricepe oricine). Aceste cladiri apar si pe fundalul unei ingaduinte complice a celor care avizeaza si autorizeaza, o dovada in plus a incompetentei celor din urma. Despre o cladire proiectata doar de arhitect se spune ce va fi atat de indrazneata, incat se va darama singura. Despre aceiasi cladire proiectata doar de inginer, se spune ca va fi atat de urata incat va trebui daramata. La nivelul unei localitati, sau al unei strazi, o astfel de cladire hidoasa va functiona pe principiul “marului stricat”, alterand aspectul si valoarea imobiliara a vecinatatilor imediate, a strazii sau a zonei, un motiv suficient de puternic pentru ca vecinii sa reactioneze la astfel de accidente, aparandu-si propriile drepturi.
De prea mult uitat la televizor la filme straine, de prea multa muzica straina ascultata la radio si de prea multa tehnologie coborata pe capul nostru cu programe, prospecte si meniuri in alte limbi, asistam,mai mult sau mai putin lucizi,la o internationalizare a limbajului. Exista deja un mare numar de cuvinte, in special neologisme, care se pronunta si se scriu aproximativ la fel in multe limbi de pe glob. De procesul de internationalizare nu a scapat nici arhitectura. Cu rare exceptii, noile cladiri de pe intreg globul au ajuns sa semene unele cu altele, aruncand in plan secundar arhitectura traditionala si specificul local. Asa cum se intampla si la Sinaia, introducerea cu obraznicie in zone istorice bine definite, a unor constructii noi, agresive si lipsite de personalitate, a caror singura “calitate” este ca sunt mari, a produs deja rani adanci si pe termen lung, greu de vindecat. Mai mult, vechile cladiri de patrimoniu sunt fie demolate cu sadism fie “renovate” capatand in final chipul si asemanarea unei epoci pe care au avut nesansa sa o apuce. Si uite asa, in orasul devenit “city”, declarat statiune “forever” si in care administratorii “trendy” au devenit “manageri”, putinele lucruri ramase de admirat nu se mai numesc frumoase, ci sunt “cool” sau “misto”.
Nu intamplator am lasat termenul “misto” la urma pentru ca, de mult imi doresc sa fac un comentariu despre arhitectura tiganeasca. Palatele tiganesti, cele cu cat mai multe turnuri, cu randuri de streasini suprapuse, cele care etaleaza o cromatica agresiva, ni se par celor mai multi dintre noi stanjenitor de mari, de grotesti, de ciudate si de diferite fata de ceea ce suntem obisnuiti sa vedem. Daca ne uitam insa inapoi, la istoria acestei minoritati si privim arhitectura din tinuturile din care au migrat spre Europa, vom constata cu surprindere o mare asemanare cu pagodele din China sau Mongolia sau cu arabescurile si cromatica cladirilor indiene. Aceste palate sunt de fapt, mai presus de aspectul lor discutabil, o expresie contemporana a unei stravechi traditii imprimata genetic in mentalul acestei minoritati. Intr-o tara in care romanii nu au reusit sa impuna un stil arhitectural national (ultima tresarire a arhitecturii romanesti a fost stilul neo-romanesc de la inceput de secol XX), o minoritate etnica reuseste instinctiv sa produca o arhitectura traditionala specifica si conforma istoriei ei.
Ce ziceti, o fi de bine sau de rau?