„Ce ne trebuie sunt câțiva nebuni; uitați-vă și voi unde ne-au dus cei normali” – Confucius
În zilele de astăzi gândurile multor oameni sunt îndreptate parțial spre politică – știința și practica de guvernare a unui stat – , la orientarea, acțiunea propriu-zisă a partidelor care dețin dreptul de conducere a statului și care transpun în practică programul de acțiune propriu. Pentru o schimbare, desigur este necesară o conștiință politică structurată superior, prezentată ca o concepție politică unitară ce convertește ideile concepției privitoare la stările de fapt în norme generale de acțiune. Oamenii sunt interesați de tot ce se întâmplă, unii înțeleg, aprobă sau dezaprobă, alții nu înțeleg și renunță a se mai interesa, ca și cum ar pleca de lângă patul unui bolnav, neștiind ce se va întâmpla cu el, zicându-și: fie ce-o fi! Nu este bine, fiindcă o schimbare îi va afecta pe toți.
Un om politic sau politician este o persoană cu un rol important în activitatea politică. Grecii antici spuneau că „Omenirea nu va scăpa niciodată de necazuri până când iubitorii înțelepciunii nu vor ajunge la frâiele puterii politice, sau până când deținătorii puterii nu vor deveni iubitori ai înțelepciunii”. Cu alte cuvinte conducătorilor care au idei pentru anumite legi care indică o nouă direcție în care trebuie să meargă societatea, chiar înțelepți fiind, li se cere respect pentru înțelepciune, să asculte părerile celorlalți oameni înțelepți, fiindcă întotdeauna se va găsi unul sau unii, mai înțelepți decât conducătorul aflat la putere.
În „Banchetul și alte dialoguri” Platon spune că după ce un atenian se bucură de drepturile lui de cetățean, ia cunoștință de legile țării și are libertatea să plece unde vrea, dacă legile nu-i sunt pe plac: „… poate cuiva să-i placă o cetate fără să-i placă legile ei?” În acest fel trebuie să se înțeleagă plecarea/fuga unor oameni din propria țară, cei mai mulți pentru a-și salva viețile lor și a copiilor. Întrebarea în acest caz este în ce procentaj se poate încadra acțiunea în normalitate, normalitatea fiind de fapt starea de echilibru pe care și-o dorește orice om folosind rațiunea sa. Cred că este, totuși, o aritmetică grea.
Mai putem spune că un om normal este omul care după un travaliu, mai intens sau mai puțin intens, mai dureros sau mai puțin dureros, naște normalitatea. Făcând puțină filosofie, normal înseamnă obișnuit, natural, înseamnă să acționezi pentru un ideal în viață și să te înscrii în niște limite. Fericitul Augustin spunea că e normal ceea ce e moral: „Iubește și fă ce vrei!”. Conform acestui aforism gradul de normalitate este dat de gradul de adaptabilitate, de acomodare a subiectului la societate, la mediu, înseamnă a te atașa de adevăr, pentru a putea trăi cât de cât liniștit, în dreptate. Aforismul include rațiunea dar și sentimentul.
Din Antichitate și până în prezent – aflăm dintr-un studiu intitulat „Starea de Normalitate”, a omului de cultură român contemporan Cornel Nistea (n. 1939) – că fiecare filosof și școală filosofică a definit altfel normalul: La Socrate normalul reiese din întrebarea: „cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui”, la Platon normal este „să trăim după lumea ideilor”, la Aristotel normal este „să trăim după ființa ca ființă, și să ne mulțumim cu justa măsură”, la Descartes normal este ca „omul să vadă clar pentru a acționa bine”, la Kant normal este să trăim după o „voință bună” căci „voința bună își dă sieși lege”, la Freud este normal să trăim și după inconștient ca realitate a „mecanismelor ascunse care sunt adevărata realitate”, la Kierkegaard este normal ca fiecare dintre noi „să se străduiască să devină tot mai subiectiv”, la Nietzsche este normal ca omul să trăiască cu acea „voință de putere” străduindu-se să fie și ceea ce nu poate fi, adică supraom; ajungând la filozofia contemporană, aflăm că se consideră a fi normal să se „renunțe parțial la cultul rațiunii” și, în rezumat, să existe o „orientare tot mai pronunțată către problemele vieții sociale și ale tehnicii”, toate acestea înscriindu-se în ideea de Bine.
Din punct de vedere social, Normalitatea – caracterul a ceea ce este normal – trebuie să se afle întotdeauna în media unui comportament social, o medie a comportărilor, a gândirii și acțiunii; eticul momentului chiar ne spune că atâta timp cât omul și-a propus să trăiască în societate, el trebuie să respecte regulile. Dicționarul din 2009 acordă Normalității „limite largi, de o parte și de alta a mediei, ceea ce fundamentează acceptarea diferențelor interumane. Aceste limite largi ale normalului sunt condiționate în același timp de cultura, vârsta, sexul cărora le aparține individul evaluat”. În plus, nu peste tot întâlnim Normalitate, după cum nu toți oamenii sunt normali, mai sunt și dintre cei așa-zișii a-normali, care gândesc diferit, o parte din ei – distructiv sau „curios”, opunându-se unor schimbări făcute chiar în favoarea lor, sau din dorința de a fi remarcate ca persoane speciale, diferite de restul. Grav este când în această categorie se înscriu unii conducători. Dar, să facem o diferențiere: există și oamenii ajunși la conducere care au un dram de nebunie care este echivalentă cu îndrăzneala de a încerca a schimba ceva ce nu mai folosește Binelui, dar pe care alții nu au curajul sau cunoștința sau ideea de a depăși acel ceva existent, ca pe un prag, purtând în spate, ca apărător, în mod exagerat Prudența, cea care nu lasă curajul să treacă pragul. Îndrăznesc doar oamenii stăpâniți, în primul rând, de ideea libertății, cei care vor să construiască o lume urmărind integrarea unor noi idealuri, cărora nu le lipsește nici viziunea urmărilor acestor schimbări. „Nu-mi place nebunia nebunului; îmi place nebunia sănătosului”, spunea înțeleptul român Constantin Noica (1909-1987). Îmi permit a cita și aforismul meu dintr-un volum editat în 2005: „Avem nevoie de oameni buni sau nebuni care să miște lucrurile din loc”.
Despre o nebunie frumoasă vorbea și Confucius, o nebunie a curajului și a înțelepciunii. Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) – unul dintre marii succesori ai lui Kant – , în „Menirea omului” spune: „cine după judecata tuturora ar îndeplini lucrul cel mai bun în chipul cel mai bun, pe acela îl vor ajuta toți, și cu toții se vor bucura la fel de reușita lui”.
Vavila Popovici- Carolina de Nord
