Cuvântul toleranță vine din latinescul tolerare care înseamnă a suporta. Noțiunea de toleranță apare în istoria culturii europene la începutul secolului al XVI-lea, în strânsă legătură cu gândirea umanistă, întruchipată în mai multe personalități, ca de exemplu cea a olandezului renascentist umanist, preot catolic, critic social, profesor Erasmus din Rotterdam (1469-1536) care a adoptat o atitudine împotriva ignoranței, superstițiilor și structurilor autoritare tradiționale; a filozofului britanic John Locke (1632-1704) care a combătut absolutismul și tirania, apărând libertatea și dreptul și a văzut în puterea legislativă forța supremă căreia trebuia să i se supună puterea executivă și cea federativă, având menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară; a poetului, romancierului, filozofului Voltaire (1694-1778) care a scris pamflete politice, lansând o adevărată cruciadă intelectuală împotriva fanatismului religios și nu numai. Amintesc o frază din scrierile sale: „Soarta naţiunilor a depins adesea de buna sau proasta digestie a primului ministru”. De asemeni scriitorul, filozoful german Gotthold Lessing (1729-1781) a pledat și el pentru toleranța față de alte religii ale lumii, apărând în acest mod, libertatea religioasă.
Adevărata toleranță, în spirit umanist, înseamnă însă mai mult decât o simplă „suportare”, ea presupune respectul opiniei contrare și este strâns legată de libertatea persoanei. Prin toleranță se respectă deciziile altor oameni, grupuri, popoare, religii, alte moduri de gândire și puncte de vedere, alte stiluri și moduri de viață. Astfel, garantarea necesității spiritului de toleranță este valabilă în politică, dar depășește domeniul politicii. Petre Țuțea arăta că „burghezul umanist al Renașterii, burghezul și proletarul vremii noastre, continuatori ai spiritului lui, sunt străini de ordinea reală întemeiată pe gândire, societate și natură”, specificând totodată calea pavată pentru zilele noastre: „…gratuitatea, rătăcirea, desfrâul, pierderea libertății reale și mântuirii sub imperiul haosului, absurdului, al venirii de nicăieri și mersului spre nicăieri”.
În lumea modernă, toleranța este fără tăgadă necesară. Ea reprezintă armonia în diferențe. Toleranța înseamnă bun simț, înseamnă a renunța la egoism și a înțelege că ceea ce pentru tine este poate lipsit de importanță, pentru altul poate fi semnificativ. Lipsa toleranței înseamnă egoism, iar egoismul este sursa răului în această lume. Trist este să constatăm că el sporește o dată cu civilizația ce pare să-l stimuleze și să-l întrețină. Egoismul va descrește, afirmă unii, doar atunci când viața morală va predomina asupra vieții materiale. Când se va înțelege că egoismul este cauza care naște orgoliul, ambiția, lăcomia, invidia, ura, gelozia, comportamente care rănesc puternic și produc tulburări în relațiile sociale, provocând permanente disensiuni, distrugând încrederea, făcând din prieten un adversar, atunci și numai atunci se va înțelege că acest viciu este incompatibil cu fericirea, cu siguranța propriei noastre vieți. Egoismul este considerat ca o acțiune al cărei rezultat este dorit numai de persoana respectivă, opusă fiindu-i acțiunea altruistă, rezultatul căreia este dorit de mai mulți.
Promovarea toleranței și modelarea atitudinilor față de diferite opinii, se face acasă în cadrul familiei, în școli și la locul de muncă, mijloacele de informare în masă având și ele un rol constructiv, favorizând dialogul și dezbaterile libere și deschise, evidențiind pericolul intoleranței.
Toleranța înseamnă până la urmă armonie. Ea este virtutea care face ca pacea să fie posibilă și care contribuie la înlocuirea învrăjbirii cu pacea, lumina și armonia. Empedocle spunea: „Armonia este produsă din mai multe lucruri. Discordia produce mai multe lucruri dintr-unul singur.” Esența armoniei constă în a aduna sunetele într-o simfonie, iar a discordiei în a dezbina, a auzi sunete false. Toleranța nu poate fi concepută ca o concesie, indulgență, ci omul tolerant este cel care adoptă o atitudine de recunoaștere și respect a persoanei umane și libertăților ei fundamentale. De aceea ea trebuie practicată de către indivizi, grupuri și State.
Înainte de apariția noțiunii de toleranță, se vorbea despre „bunul simţ” ca fiind cel ce făcea de multe ori regulile, atunci când părerile erau contradictorii. Nicolae Steinhardt amintea că Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului și al bunului simț, iar „pe cărările sofisticate au mers ereziile”. În ce constă bunul-simț? „Într-un lucru foarte simplu, anume că poți să ceri dovada tuturor lucrurilor și tuturor afirmațiilor” specifica un filozof. Istoricul Neagu Djuvara a vorbit de curând despre cinste, educație, punctualitate, încredere, onoare, despre energiile neamului nostru, despre importanța și păstrarea cuvântului dat și respectarea promisiunilor, despre speranță, cât și despre schimbarea dramatică pe care comunismul a produs-o în acest sens, omorând practic spiritul, acel spirit adevărat, cu puternice rădăcini.
Îmi povesteau bătrânii că pe vremea lor, când cineva promitea un lucru, cuvântul lui era sfânt și nu aveai nevoie de consimțământul în scris. Acea expresie „pe cuvânt de onoare” nu era luată în derâdere. Astăzi oamenii și-au pierdut onoarea, parcă și-au pierdut propria busolă, mulți sunt dezorientați, nu știu cum să acționeze, ce vicleșug să folosească, nu știu care este calea cea dreaptă pe care trebuie să meargă.
Biblia nu ne vorbește de toleranţă, dar ne vorbește de dragoste, despre respectul şi consideraţia pe care trebuie să o ai faţă de cel de lângă tine, despre o schimbare a omului, despre renunţarea la păcate, acele negații ale virtuților care nu sunt plăcute Divinității.
Toleranţa nu ne va duce spre o societate mai bună, ea poate duce spre anarhie, susțin unii, și va implica statul poliţienesc în rezolvare. Așa să fie oare? Care ar fi explicația logică? Poate că toleranța nu rodește pentru toți, puțini fiind cei care îi înțeleg binefacerea și în acest caz va fi necesară implicarea mai multor factori?
Ajungem cu gândirea la respectul necesar care trebuie să îmbrace toleranța cu haina sa. El privește totdeauna numai persoanele și niciodată lucrurile pentru care am putea avea admirație, chiar iubire sau teamă. Și omul poate fi iubit, sau temut sau admirat, dar respectul este numai al omului pentru om. Scriitorul francez Bernard Le Bouyer Fontenelle (1657-1757) spunea: „Înaintea unui nobil eu mă plec, dar spiritul meu nu se pleacă, dar înaintea unui om simplu la care remarcăm cinstea, caracterul frumos, poate superior nouă uneori, spiritul se pleacă.” Cine nu a întâlnit în viața sa astfel de oameni? Respectul este un atribut pe care nu-l putem refuza; chiar dacă în afară nu-l manifestăm întotdeauna, îl simțim în interiorul nostru. Așa ar fi normal, să acordăm respect celor din jurul nostru! Poate avem de învățat câte ceva de la fiecare. Și ar mai fi normal să întâlnim cât mai mulți oameni care să fie demni de respect. Rar se întâmplă astăzi!
Oamenii intuiesc starea jalnică din jur, dar nu se străduiesc să-i depisteze cauza adevărată, aducând învinuiri false sau direcționându-le fals, neținând seamă de respect, toleranță, armonie, dragoste, nedându-și seama că de fapt vinovată este „starea necontrolată, neadevărată a plonjonului nostru”, a fiecăruia dintre noi, în viața nouă, schimbată, cu politici sociale capricioase și de multe ori imprevizibile.