Iolanda MALAMEN: Florica Bud, L’Accademia Internazionale Il Convivo Italia 2010 ţi-a conferit în 2010 „Premio speciale” pentru volumul bilingv (româno-francez), „Pierd monopolul iubiri”. Îţi dă asta forţă să scrii poezie şi de acum înainte?
Florica BUD: Ştim cu toţii, cei care ardem chiar şi de dragul scrumului, că forţa vine din interior şi niciun premiu sau vreo cronică, oricât de prietenoasă s-ar vrea, nu poate să-ţi inducă acea forţă, dacă nu o ai sau să ţi-o aducă înapoi… dacă ai pierdut-o. Premiul acesta – de care m-am bucurat ca un copil atunci când l-am primit – face parte din suita de Premii Şi Diplome Menite Să Impresioneze Până Şi Scutecele Nepoţilor Pe Care Sper Să Îi Am. Sunt sigură că am venit pe lume înfăşată în faldurile poeziei… din acestă cauză în prima parte a vieţii am refuzat cu îndărătnicie să iau act de realitate dar… încet-încet ea, realitatea, a pus laba sa păroasă şi pe mine. Nimbul poetic se stinge uşor şi… sigur că îmi este din ce în ce mai greu să păstrez un echilibru între poezie şi proză. De aceea, la o anumită vârstă voi rămâne doar prozatoare, plângând după ceea ce nu a fost niciodată şi ar fi putut să fie… Când aveam un aer de poetă şi spre jena mea cei din jur mi se adresau cu apelativul „poetesă” scriam proză, iar acum, când schimb aerul diafan cu cel din ce în ce mai pământesc şi greu, m-am apucat de ea cu regretul că mi-a alunecat printre degetele mâinii drepte, delicată şi ea cândva, ceva… inefabil.
Dar în ciuda acestui impediment îmi doresc în momentul de faţă să păstrez o relaţie bună cu poezia, pentru că am simţit o empatie venită atât dinspre poeţii pe care îi cunosc cât şi dinspre cei apropiaţi. Literaţi sau nu, lor le place mai puţin proza mea, pe care o percep uşor răutăcioasă. Ei m-au catalogat ca fiind o femeie cu suflet de copil şi le vine greu sau poate le este lene să îşi schimbe părerea şi ca atare nu se pot împăca nici cu stilul meu ludic. Consider că nu sunt mai răutăcioasă cu alţii, mai mult decât sunt cu mine însămi şi cu slăbiciunile mele de femeie.
Iolanda MALAMEN: Ai debutat editorial în 1993, cu un volum de proze scurte: „Iubire, sunt un obiect zburător”, care, de altfel a fost şi premiat, după care a urmat o „avalanşă” de cărţi de proză, bine primite de critică. Gheorghe Grigurcu remarcă referitor la scrisul tău: Combustibilul prozelor pe care ni le oferă Florica Bud este fantezia. Dar nu în sensul fugii de real, ci al unei plutiri vesele, ştrengăreşti deasupra acestuia… Tocmai această fantezie amintită de critic, te face pe tine, ca autor, să supravieţuieşti realului, în chip neobosit şi ludic?
Florica BUD: Am să fac un ocol pentru a răspunde la această întrebare. Înainte de a debuta cu „Iubire, sunt un obiect nezburător” am primit întâiul meu premiu, de fapt o diplomă cu rang de menţiune pentru prozele trimise la Concursul „Sorin Titel”, Caransebeş, 1990. Primul premiu şi ultimul primit, cel din Sicilia, sunt două dintre premiile care au în comun faptul că mi-au fost acordate de către oameni care nu m-au cunoscut şi nici măcar nu auziseră de mine. Un lucru care îmi place la nebunie şi îmi linişteşte suspiciunea mea neadormită pe care aş putea să o denumesc suspiciunea de serviciu. Diferenţa dintre cele două manifestări este de ordin practic. Dacă la Caransebeş nu am dat curs invitaţiei de a participa la festivitatea de premiere, la cea organizată de către Accademia IL Convivio în Giardini Naxos, Sicilia, mi-am învins teama de necunoscut şi am fost prezentă. Şi într-un caz şi în altul prima întrebare pe care am lansat-o în eter, întrebare declanşată în momentul primirii invitaţiei de a participa şi de a-mi ridica premiul suna cam aşa: Oare cine a mai fost invitat? Că… vezi bine… să nu plec de una singură. Dacă la Caransebeş nu fusese invitat niciun cunoscut din jurul meu, înspre Sicilia ar fi trebuit să plece şi Simona Constantinovici, dar din păcate pentru ea a intervenit neprevăzutul.
Am trăit atât de mult în colectiv, internate şi cămine, acolo unde toate acţiunile le făceam în comun, încât şi acum, după atâţia ani de la despărţirea de colegii de facultate, mă îngrozesc lucrurile făcute de una singură. Drept pedeapsă pentru neputinţa mea de a-mi trăi viaţa – care mi se pare neinteresantă, la care se adaugă tendinţa de a mă substitui existenţei altora, obicei cronicizat prin lectură – voi fi tăiată de pe lista listelor de aşteptare a… Premiului Nobel. Îţi închipui ce figură aş face la o asemenea veste? M-aş uita în jur neajutorată, întrebând în dreapta şi în stânga: Fraţilor, cine mai primeşte un Nobel anul acesta? Nu de alta, dar să mă luaţi în custodie, fiindcă nu sunt obişnuită să merg de una singură şi risc să încurc intrările cu ieşirile din mizanscenă!!!
Deci mi-am creat propria realitate, ascunsă în fantezia de care nu mă pot plânge că duc lipsă, ca să pot să suport o realitate impusă cu sârg de alţii… Şi gătitul în faţa oglinzii este tot o fugă de real sau o pregătire suplimentară pentru întâlnirea cu neplăcerile existenţei. Şi dacă ai pomenit de volumul de debut „Iubire, sunt un obiect nezburător”, o cunoştiinţă, ziarist din Bucureşti a spus după ce a citit-o atunci, în 1993: „Păcat că nu ai un nume, că altfel doar vei irita pe unii!”. În acei ani de început, în mintea mea de varză literară gândeam că mi-ar plăcea să am un mentor. Aş fi avut nevoie de un sfătuitor care să mă îndrume încotro să mă îndrept. Aşa că… a trebuit să mă descurc singură pentru prima dată în viaţă şi să pornesc. Încotro?
Iolanda MALAMEN: În cărţile tale autoironia şi ironia, satira fac parte din jocul registrelor literare. Aş spune că nu-ţi scapă nimic din detaliul social, politic. Este atât de nărăvită şi amestecată lumea de azi, încât ţi-ai adaptat ficţiunea, după mersul ei?
Florica BUD: Am avut de ales între a scrie o literatură siropoasă şi cea pe care o scriu, pentru că aşa cum din punct de vedere uman trec de la o extremă la alta tot aşa se întâmplă şi cu scrisul meu. Aş vrea să mă vezi plângând pe marginea unei cărţi… de iubire. Dar… tocmai fiindcă sunt o cititoare care suferă şi se smiorcăie, doresc să aduc veselie şi surâs în ochii presupusului meu cititor.
Şi, în altă ordine de idei, fac parte din tabăra celor care susţin conceptul artă pentru artă şi aş fi vrut să fac literatură de dragul literaturii. Nu agreez ideea că trebuie să aduci în casa artelor urâtul, adică realul în toată goliciunea lui. Resping limbajul vulgar şi pe cei care îl folosesc. Lucrurile urâte ar trebui să le lăsăm acolo, în stradă, ca să le putem uita. Mai bine zis să le suprimăm prin uitare. Şi totuşi… a trebuit să mă predau şi să învăţ să mă apăr. În aceste vremuri glodoase, pe care din păcate le trăim cu toţii, nu poţi să te ascunzi nici măcar în bibliotecă, aşa cum ne-a dat voie comunismul să o facem. Realitatea prezentă – care este o sumă de rele luate din comunism la care se adaugă noi năravuri – dă buzna peste noi şi nu avem unde să ne ascundem, fiindcă oamenii de paie au privatizat până şi găurile de… şoareci!
Iolanda MALAMEN: Numeşte, te rog, un model categoric de scriitor, pe care-l porţi cu tine tot timpul.
Florica BUD: Să îl port în suflet? În geamantan? Pe o insulă pustie? Iată nişte întrebări la care ar trebui să dau răspunsuri doar în prezenţa avocatului meu, dacă aş avea unul. Să ştii că de multe ori m-am gândit, atunci când citeam interviurile altora, cum aş răspunde dacă mi s-ar adresa o asemenea întrebare insinuantă, al cărei răspuns ar putea să mă însemne pe viaţă şi să mă arunce fără suflu în groapa cu lei. Felină cum sunt, mă întindeam fericită la soare, după cum ţi-ai dat seama locuiesc în ţările calde, bucurându-mă că nu sunt eu cea intervievată. Acum mi-a venit rândul să răspund şi să îmi dau seama cât am fost de inconştientă, lasându-mă… descoperită. Aş fi putut în răstimpul pe care mi l-a dat lumea întrebărilor să mă închid cu anii în bibliotecă şi să recitesc toate cărţile care mi-au bucurat cândva sufletul – dacă vreau să îmi bucur mintea rezolv o provocare matematică – să aflu care autor mi-a făcut mai mult rău.
Pentru că aşa cum mă prezint, nu sunt eu. Am devenit o sumă a ceea ce au dorit cele două femei importante din viaţa mea, bunica şi mama. La asta s-a adăugat efectul devastator al cărţilor, când de fiecare dată am vrut să fiu alt personaj de roman şi să scriu o carte la fel de bună ca şi cea pe care am citit-o. Dar tot eu mă puneam la punct. De ce să fie nevoie de o copie, chiar reuşită, dacă există originalul! Când trăieşti viaţa eroinelor de roman doreşti ca şi cei din jur să se comporte ca nişte eroi. Şi intervine dezastrul când îţi dai seama că ei sunt doar nişte bieţi oameni care nu strălucesc, fiindcă nu şi-au propus acest lucru sau pentru motivul că este prea obositor să străluceşti. Sunt silită să trăiesc printre bărbaţi care se smiorcăie că îi doare ceva… şi care se îndoapă cu dulciuri, scâncind temători de moarte la piepturi siliconate. Sunt nevoită să coexist cu femei care, mai nou, doresc doar să arate bine, ca să poată deveni o marfă de schimb căci, din păcate, cele cuminţi şi gospodine nu contează în mersul vremii, decât eventual pentru copiii lor… În răstimp şi cu aceste personaje ar trebui să scriu cartea care mi-ar aduce… oare ce? Bani, nemurire, premii?!
Păcat capital! M-ai prins nepregătită şi va trebui să îţi dau un răspuns de şmecheraş literar. Adică… ar trebui să se vadă din scrisul meu cine m-a influenţat. Mi-ar plăcea să reiasă din scrierile mele că am citit destul de mult ca să îmi dau seama dacă am sau nu talent. Suficient ca să îmi formez un stil propriu, în care am topit atâtea cuvinte, simţăminte şi gânduri însumate de-alungul anilor care au început să îmi semene. Hai, c-am dres-o! Obrăznicia mea ar trebui să meargă până acolo încât să declar emfatic că singurul scriitor pe care trebuie să îl port cu mine sunt chiar eu! Pe ceilalţi ar fi bine să îi închid în bibliotecă, pentru a sta acolo! Nu o dată m-am întrebat care ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi citit nicio carte… S-or mai fi întrebat şi alţii, dar poate nu cu atâtea regrete ca şi mine, la gândul că nu voi putea proba adevărul răspunsului niciodată.
Iolanda MALAMEN: Scrisul tău dă sentimentul unei libertăţi depline, prin care personajele copilăresc proteic căutîndu-şi sensul existenţei, dar şi superficializînd şi mai mult derizoriul. Poate fi spontaneitatea o sabie cu două tăişuri a prozei tale? Te obligă asta să te cenzurezi uneori mai mult?
Florica BUD: Dacă nu putem să fim spontani, ce ne mai rămâne nouă, celor care ne ascundem după cortina de marţipan a cuvintelor? A fi spontan înseamnă în accepţiunea mea să spui ceea ce aşteaptă cei din jur de la tine sau ceea ce se cade, nu neapărat crezul sau ceea ce simţi. Sper să nu te dezamăgesc cu acest răspuns dar, din păcate, am fugit atât de mult de mine încât acum nu mă mai pot regăsi şi nici nu am desluşit încă ce planuri a avut Cel de Sus cu mine, atunci când mi-a dat voie să vin pe lume, întristând familia cu vestea că mai are o fetiţă. M-am ascuns în atâtea eroine, încât chiar nu ştiu cine sunt. Nu ştiu dacă mai contează cine aş fi putut să fiu dacă…
Îmi displace întrebarea „Cartea este despre tine?” din cel puţin un motiv: Ca să scrii o carte despre tine trebuie să fii un nume consacrat sau să fii un… Cineva, respectiv un personaj al lumii acesteia de carton… Una diva Prosciuto! Or eu… nu sunt un nume consacrat al cărui viaţă să intereseze pe cineva şi nici măcar o… divă care să îşi permită să plătească pentru a se scrie despre ea un bestseller! Atunci… de ce să trudesc pentru a scrie o carte despre mine, pe care nu o aşteaptă nimeni, neaducând noutăţi despre… şi nici despre idolii cititorului. Un scriitor scrie pur şi simplu…
Vei pomeni la o altă întrebare volumulul „Mariatereza sunt eu”… Nu o dată am fost întrebată dacă este un roman autobiografic. Ori Mariatereza, eroina cărţii, devine la un moment dat prostituată în Franţa. Mi se pare hazliu. Pe de altă parte, întrebarea mai mult sau mai puţin tendenţioasă nu mă deranjează. Această categorie de femei, bătute de soartă, au o mare calitate umană, nu se dau ceea ce nu sunt. Nici nu ştiu ce ar trebui să spun. Să las să se creadă că eu sunt… eroina? Să mă disculp? Sau dimpotrivă, să mă bucur de o asemenea pleaşcă picată pe capul meu? Am fost întrebată dacă „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi” este chiar soţul meu. Culmea, dincolo de faptul că are imunitate… ceea ce îi dă în accepţiunea unora dreptul să ucidă suflete sau să disece broaşte, vine în zilele de joi acasă.
Iolanda MALAMEN: Ce aşteptări aveai de la literatură, când ai început să scrii?
Florica BUD: Aveam o singură aşteptare de la paginile pe care am început să le scriu cu ciudă, fiindcă mă legau de masa de scris, eu fiind un om viu, iubitor de mişcare şi nu de statul de drept… pe scaun. Aşteptarea mea era aceea de a-mi rezolva toate problemele existenţiale! Cea mai stridentă era întrebarea naivă: Cine sunt de fapt, mamica sau bunica? După cum am mai spus, am crescut într-o casă cu două femei puternice, mama şi bunica, soacra ei. Dar fiecare a fost puternică altfel: mamica vorbea pe un ton ce nu admitea să fie contrazisă şi bunica vorbea împăciuitor sau tăcea cu înţelepciune. Din această cauză personalitatea mea a fost sufocată şi foarte târziu am reuşit să înţeleg câte ceva din mine. Dar nu vreau să îţi stric cartea spunând adevărul crud – ca apoi să mă împac cu mine şi cu cei din jur. Apele existenţiale au fost tulburate şi mai tare de cărţile în care m-am adâncit şi care m-au ajutat o lungă perioadă să îmi ascund neliniştile în paginile lor citite cu ardoare. Dar ca orice drog, ele nu puteau să mi le rezolve decât să mi le amâne şi a trebuit la un moment dat să mă trezesc la realitate. Asta a fost prin anul 1981, când terminarea facultăţii a însemnat despărţirea dureroasă de colegi şi contactul cu producţia.
Iolanda MALAMEN: Te speria, sau ţi se părea confortabiă distanţa la care te aflai de… trufaşul Bucureşti?
Florica BUD: Stagiară fiind am fost prima dată în Bucureşti în 1984, la un curs cu nume pretenţios atunci, „Marketing şi relaţii internaţionale”. Dar m-am simţit ca acasă. Apoi am revenit abia după Revoluţie. Şi încet-încet reîntâlneam scriitorii pe care îi cunoscusem fie la Sighetu Marmaţiei, fie la Satu Mare, fie la Baia Mare. Şi lucrurile şi prieteniile s-au legat firesc. Trufie am găsit acolo unde nu m-am aşteptat, la Cluj, unde am făcut cunoştinţă cu unele dintre personalităţi, chiar de patru sau de cinci ori. Şi când le reîntâlneam, ochii lor păreau goi şi pustii. Îmi era jenă de jena lor să mă prezint pentru a nu ştiu câta oară. Din motive prozaice, o parte din familia mea se află în Bucureşti şi ca atare sunt membră a A.S. Bucureşti şi nu membră a filialei Uniunii Scriitorilor din Cluj Napoca, aşa cum s-ar cuveni. Dar eu rămân tot a zonei, indiferent unde îmi plătesc cotizaţia. Abia acum sunt prezentă într-o antologie transilvană, cea întocmită de Ovidiu Pecican.
Iolanda MALAMEN: Eşti preşedinte al Fundaţiei Culturale „Bona Fide” şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor, Baia Mare, redactor asociat al revistei „Nord Literar”, Baia Mare. Colaborezi cu revistele literare: „Luceafărul” Bucureşti; „Ramuri” Craiova; „Acolada” Satu Mare. Te descurci bine cu toate activităţile astea?
Florica BUD: Activitatea fundaţiei mi s-a restrâns pe motive de criză milenară, dar încerc să o menţin criogenând-o, din respect faţă de drumurile pe care le-am făcut până am înfiinţat-o. Am rubrică permanentă în revista „Acolada”, la altele colaborez sporadic. Ar fi trebuit să am încă de la înfiinţarea sa o rubrică în „Nord Literar”, eu fiind prezentă încă de la început la şedinţele de redacţie, cu atât mai mult că apare în Baia Mare, oraşul în care trăiesc. Dar, din păcate, i-am şocat pe prietenii mei, care apoi s-au regăsit în colegiul redacţional, atunci în 2003, cu titlul pe care îl propusesem rubricii mele: „Gândire ovariană”. Este adevărat că într-un fel eram conştientă că unor intelectuali de provincie, îmi pare rău că folosesc acest titlu geografic, li se va părea un nume de rubrică neadecvat. Mai pregătisem şi alte trei titluri cuviincioase, dar până la urmă revista a apărut fără rubrica mea. Iar eu am pierdut… tot să fie vreo cinci ani literari!
Dacă în 2005 nu aş fi apărut în Dicţionarul Academiei Române, aş fi renunţat la scris, descurajată de cotidian. Eram şi sunt prinsă într-o activitate urâcios-comercială, eram în renovări seculare la casă şi la magazin, aşa că nu mai aveam nevoie de o activitate care să îmi aducă decepţii şi radiografii contorsionate ale semenilor, mai mult sau mai puţin… literatori. Apărând în dicţionarul pomenit, m-a apucat ruşinea şi m-am mobilizat începând să scriu după o pauză de şase ani. „Billclintonienii”, a apărut în 1999, iar „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi”, în 2005, la Editura Dacia. Am avut prieteni dragi la „Nord Literar”, Dumnezeu să îi odihnească, dar şi oponenţi puternici, cu putere de veto, care nu mă consideră nici în ziua de azi scriitoare, ci doar un ajutor… la nevoie. Voi regreta mereu că nu am avut o rubrică mai repede, căci pe parcurs mi s-a consolidat convingerea că o apariţie într-o revistă face cât o mie una… de cărţi.
Iolanda MALAMEN: Revin la literatura ta, şi mărturisesc că am citit cu mare plăcere (spre exemplu), romanul „Mariatereza sunt eu”, (2007) roman după cum spunea Horia Gârbea: elaborat, cu contraste şi schimbări de ritm şi scriitură derutante. Este o carte plină de umor, cu sintagme genuine şi străluciri narative. Te-ai gândit că, asemeni unei ape curgătoare, ar putea să continue?
Florica BUD: Doresc să rescriu „Billclintonienii”, care să facă un triunghi comico-amoros cu „Bărbatul…” şi „Mariatereza…” şi apoi… voi mai vedea.
Iolanda MALAMEN: Parodia este o altă abilitate stilistică a ta. De unde vine Florica Bud această vervă necontenită şi cameleonică din scrisul tău?
Florica BUD: Ironia este singura mea armă de apărare. Întreaga mea educaţie a fost construită pe o apărare defensivă, şi sfatul bunicii mele a fost doar unul: Nu este voie să adormi supărat pe cineva, este de fapt varianta bunicii de a întoarce şi celălalt obraz… Şi după cum am spus, dacă nu aş fi ales această modalitate stilistică, mi-aş fi înecat de mult cititorii într-un ocean de lacrimi şi suspine. Şi apoi, dragii de ei, ce vină ar fi avut fiindcă eu nu îmi stăpânesc umorile?!
Iolanda MALAMEN: Ce poţi spune despre literatura română a ultimelor decenii? Încet, încet capătă forţă europeană?
Florica BUD: De fapt ceea ce numeşti tu forţă europeană aş spune mai degrabă că este un suflu european, pentru că literatură noastră are forţă. Noi am avut şi avem scriitori de rang care au fost şi sunt puţin cunoscuţi afară, din varii motive. Am înţeles din spusele românilor prezenţi la Târgul de Carte de la Frankfurt, din 2009, că dacă nu ne schimbăm stilul şi concepţia nu avem nicio şansă să ieşim în lume. Dar nu au avut prea multe şanse nici clasicii noştri, fiindcă nu au fost traduşi. Cineva se întreba: „De ce i-ar interesa pe americani un Ion, ţăran din prima jumătate a secolului al XX-lea?”. Răspund, deşi nu se cade, cu o întrebare: „De ce se îndrăgostesc străinii de maramureşeanul şi oşeanul neaoş? De ce noi cititorii înrăiţi am înţeles şi romanul englez, francez, rus şi chiar şi pe cel american, deşi atmosfera lor nu avea nimic în comun cu realitatea noastră strâmtă cripto-comunistă? Aveam noi mintea mai deschisă, putând aspira tot ceea ce ne cădea în calea ochilor sau noi suntem şi acum un neam de ioni literari?”.
Este una că bâjbâim prin ceţuri economice, că a crescut T.V.A., că s-a redus pensia şi alta e…. să ne schimbăm stilul de a scrie. Cine a spus că stilul este omul a spus un adevăr. Dacă suntem subcompetitivi, atunci să ne înveţe cineva sau să ne trimită la nişte cursuri! Dacă ne schimbăm stilul, nu mai suntem noi şi de ce ar citi europeanul avansat o copie, când are originalul? Consider că literatura noastră poate sta alături de orice literatură din lume. Fără îndoială că şi cititorul român este un cititor avizat. Problema nu este a scriitorului român, ci a cititorului universal, care a fost intoxicat cu o literatură pe care noi o considerăm de consum. Noi românii suntem umiliţi zilnic la ghişeele de intrare în Europa, oricare ar fi vameşul care ne vămuieşte. De ce nu am fi şi la cel numit Literatură? Încă o dată, de ce Ion Maramureşeanul şi Ion Oşanul este înţeles, iar Ion al lui Liviu Rebreanu sau Ilie Moromete al lui Marin Preda nu ar putea fi? Tipuri complexe sunt şi unii şi alţii. De ce folclorul nostru este acceptat şi literatura clasică şi cea modernă nu ar putea fi?
Iolanda MALAMEN: Ce ţi-ai dori să se mai întâmple bun la Baia Mare, oraş de altfel obişnuit cu faptele culturale?
Florica BUD: Viaţa noastră, a scriitorilor din Baia Mare şi judeţ, se desfăşoară într-un triunghi amar, nu… amoros. Un vârf al triunghiului este Inspectoratul de Cultură, păstorit de vreo zece ani de către sculptorul dr. Ioan Marchiş, care, de la bun început, ne-a explicat că de fapt instituţia pe care o conduce se ocupă, după ultimele directive, mai mult de patrimoniu decât de cultură. Alt vârf al acestui triunghi este Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, condusă de dr. Teodor Ardelean, fost senator şi părinte de drept, instituţia având azi una din cele mai impunătoare clădiri din ţară. Şi ultimul vârf al triunghiului Bermudelor, triunghi care macină existenţa culturnicului băimărean sau nu, este numit Bar-OJT, devenit mai în glumă mai în serios Academia OJT, care scoate din când în când o revistă, prin truda materială şi spirituală a membrilor săi şi care este locul unde îşi duc de decenii veacul artiştii Băii Mari.
Pentru început mi-ar plăcea să fim luaţi în serios noi, scriitorii, chiar dacă nu am adus premii fulminante, care ar putea scoate oraşul din anonimat. Mi se pare umilitor ca atunci când se deschide o bibliotecă în străinătate, de exemplu recent s-a deschis una la Glasgow, pe lista participanţilor la acest eveniment să nu fie şi un scriitor, alături de iniţiatorul acestui proiect, domnul Theodor Ardelean şi alături de consilierii care l-au susţinut. Este foarte important ca în afară să se deschidă biblioteci pentru românii de acolo, dar bine ar fi ca ele să se deschidă pe fonduri aspirate din străinătate şi nu din bugetul judeţului, care este tot mai mic, mai ales pentru cultură. De exemplu, revista „Nord Literar”, care a reuşit să se impună în cei şapte ani de existenţă ca o revistă literară cunoscută în ţară, luptă cu disperare să obţină cei câţiva griţari de care are nevoie să subziste, dar rămâne în continuare un spin în ochii celor care împart banii şi puterea în judeţ. Nota bene! A devenit o revistă respectată, chiar şi fără rubrica mea! Aş vrea să nu mă plâng, deoarece sunt omul păcii şi al înţelegerii. Ştiu că lucrurile vor rămâne tot cum vor cei puternici, dar vreau ca ei să înţeleagă că scriitorii maramureşeni nu sunt nişte adormiţi şi visători care nu văd ce se întâmplă în jurul lor. Nu ar fi deranjant fiindcă pleacă cei cu pâinea şi cuţitul, dacă ar deschide bine ochii, pentru a vedea ceea ce este de văzut. Dar ei nu vor să înveţe, din vizitele unde ne reprezintă, ce înseamnă de fapt respectul faţă de oameni, mediu, câini, etc… de care ei se folosesc numai în discursuri sforăitoare din ajunul alegerilor. Mi-ar plăcea ca atunci când se iveşte un post în cultură, primii care să afle de existenţa lui să fim noi, nu persoane care nu au nicio tangenţă cu fenomenul cultural.
Iolanda MALAMEN: Cum priveşti condiţia scriitorului român de azi?
Florica BUD: Un om-fefeleagă… obişnuit cu umilinţa şi cu statutul de scârţa-scârţa pe hârtie… cu rolul unuia care scrie în van, în speranţa că o forţă ce contează în Univers îl va repune în drepturi. A nu se citi care cumva…. răpune.
Iolanda MALAMEN: Ţii în mare secret viitoarea ta carte, sau poţi vorbi despre ea?
Florica BUD: Nu fac un secret din asta, pentru că ţi se poate fura o invenţie sau un titlu de carte, chiar un subiect, dar, din fericire, nimeni nu îţi poate fura talentul. Am terminat un volum de poeme, ce beneficiază de grafica pictorului şi graficianului băimărean Gheorghe Makara, care nu este la prima abatere comisă faţă de mine. Pot oricând să public o carte de pamflte, un fel de continuare a volumului Reparăm onoare şi clondire.
Iolanda MALAMEN: Cum e Maramureşul în decembrie?
Florica BUD: Pot să iţi spun cum este în Baia Mare. Depinde, dacă vrei să vezi partea plină sau cea goală a paharului. Suntem europeni, fiindcă avem Gold Plaza, Metro, Billa, Kaufland, Real, Penny, Profi etc. Şi să nu uit, avem şi beculeţe colorate şi iluminat feeric de Sărbătorile de Iarnă. Sper din suflet să nu avem artificii, aşa cum am avut în fiecare an de după Revoluţie fiindcă zgomotul lor sperie copiii, câinii, păsările şi bolnavii, accentuând şi mai mult tuşa de… Dă-i chelului tichie de mărgăritar… tichie ce îi lipseşte oraşului nostru.
În rest, suntem români, adică locuitori ai unui oraş mort din punct de vedere economic. Mineritul s-a închis, platforma industrială U.M.M.R. la fel. În locul Fabricii de Lactate s-a deschis un superbold, adică Gold Plaza. Pe locul Filaturii de Bumbac ar urma, dacă vor fi fonduri, să se construiască un complex comercial şi mai mare… Ici şi colo sunt mici focare industriale. Oraşul este sufocat de maşini… care zburdă pe străduţe vechi, fără limită de viteză. Parcul din Centrul Vechi al oraşului a fost spulberat cu ură, s-au tăiat arborii seculari şi s-a plantat în locul lor… asfalt. Am avut până acum un arhitect-şef inamic al zonei verzi şi al copacilor, adică tăia într-o zi-poveste ceea ce au plantat alţii în secole. Probabil aşa a văzut el, când a fost în schimb de experienţă la Viena sau… aiurea. Se uită că noi suntem un orăşel de munte, ce a beneficiat de o poluare cruntă, fiind al doilea oraş din Europa în ceea ce priveşte poluarea. Se ignoră faptul că fiecare pomuleţ contează. Pe strada mea s-au tăiat doi pomi, ca să se planteze un biet Stop, de care nu ţine nimeni socoteală… deşi Stopurile ar trebuie să se implementeze în cipurile din minţile celor care au drept de veto.
Sunt tristă că întotdeauna cei răi şi fără suflet ajung, în orice orânduire ne-am afla, să conducă destinele noastre de locuitori ai urbelor cu trecut uitat şi fără viitor, doar cu un biet prezent, întreţinut cu luminiţe false, de Sărbători. În plin centru s-a înlăturat zona verde, ca să aibă maşiniştii unde să îşi parcheze bolidurile, nu cumva să îşi mişte vreun metru dosul mereu lipit de pluşul scaunelor. Mă repet, vrednicii conducători ai urbei se duc orbi în delegaţii şi se întorc şi mai orbi, dar şi surzi şi muţi! Toată aşa-zisa Europa Bună caută să îşi mobilizeze cetăţenii, pentru a respecta natura, iar noi, săracii Europei, cum ne place să ne plângem de milă, nu putem trece strada decât pe patru roţi. Deh! Domnii sunt domni şi în şanţul Europei! Spun, cu riscul să mă calce o maşină, decât să ne polueze fără niciun folos maşinile, mai bine să ne polueze… nişte locuri de muncă!
Dar, să păşim în noul an într-o limuzină roşie! Ştii doar că de Anul Nou musai să ai ceva roşu pe tine! Poate să fie chiar şi o cravată roşie, ce flutură impertinent în vântul istoriei!
