La fiecare sfârşit de an şcolar, buchetele mele pentru „doamna”, apoi pentru „doamnele” aveau crini şi gladiole. În jur de 15 iunie, toată casa mirosea a flori din care mama împletea meşteşugit mărturiile recunoştinţei mele pentru dascălii care aveau grijă să fiu un om educat. Şi tot în jurul acestei date mă transformam într-un explorator şi căutam prin toate cotloanele cămărilor coroniţa, ascunsă cu grijă de părinţii mei, bucuroşi să mi-o ofere drept surpriză la serbarea de sfârşit de an şcolar. Nu de alta, dar nu ar fi putut strica bucuria copilului premiant! Şi nici nu puteam şti de acasă ce fel de trandafiri comandase mama ori în câte straturi fusese împletită coroniţa. Migala florăreselor de lângă parcul cu salcâmi era o onoare pentru mine şi de fiecare dată îmi venea să le arăt carnetul de note şi să le spun: „Uite, nu munciţi degeaba”.
Era frumos pe atunci la sfârşit de an şcolar, cred că este şi acum, numai că din altă perspectivă. De ani buni nu mai văd coroniţe. Au fost înlocuite de tocă şi de eşarfa de absolvent. Nu-i rău, dar nu-i romantic şi nu mă duce cu gândul la o aniversare parfumată.
Dar mai avea mama o surpriză după ce coroniţa mi se despletea dintre fundele albastre, aceasta fiind o cochetărie de-a mea, la care ţineam enorm. Dulceaţa de cireşe amare şi şerbetul de trandafiri, un răsfăţ boieresc pe care îl păstrase de la bunica. Ori de câte ori fructele cedau sub căldura aragazului, bucătăria se umplea de aburi roz. Eu aşa îi vedeam. Roz şi parfumaţi, pe lângă care mă târcoleam în aşteptarea primei linguriţe dintr-un dulce de care mi-e dor! Învăţasem să folosesc corect chiseaua, învârteam delicat şi linguriţa şi-i zâmbeam ghiduş paharului aburit, plin cu limonadă asortată cu frunze de mentă. Ritualul devenise sfânt şi m-a durut când am văzut cum poate fi încălcat. Pentru mine, şerbetul de trandafiri şi dulceaţa de cireşe amare, aşezate frumos lângă şervetul tivit cu dantelă, erau dichisuri boiereşti, pe care le-am văzut ameninţate de chimicalele din supermarketuri.
Am suferit organic când am văzut pe rafturi pahare roz cu o pastă de consistenţă incertă şi vândută drept şerbet, alături de recipiente din plastic pline cu un amestec suspect, oferit drept dulceaţă. Nu m-am putut apropia de raft şi doar mirosul crinilor mi-a putut alunga lacrimile de furie pentru tradiţiile terfelite. Mi-e dor de dichisurile de care nimeni nu mai are grijă!