„Pentru mine personal, spectacolul lumii contemporane este dezarmant.
Mă simt într-o mare nesigurantă, pentru că toată tabla de valori
în care am crezut s-a zguduit.”
ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA
Astăzi, adevăratele valori umane sunt ţinute în mod intenţionat în umbră. Nu, nu este o simplă zicătoare conjuncturală prinsă într-o formă eliptică sugestivă, dar formală, concepută doar de dragul unei extravaganţe de ordin lingvistic, ci o realitate. Una dură, extrem de dură şi apodictică, din nefericire. O dungă neagră şi hidoasă trasată cu o bidinea foarte murdară peste obrazul poporului român. Dacă privim în urmă în timp, putem spune că nici pe la o mie opt sute şi ceva poziţionarea din punct de vedere axiologic a marilor creatori de cultură nu era una deloc fericită. Vezi cazurile Mihai EMINESCU si Ciprian PORUMBESCU. Sau, un pic mai târziu, în secolul următor, aceeaşi soartă aveau s-o împartă Edgar PAPU şi Cezar IVĂNESCU. Nu poate fi vorba aici, desigur, despre un blestem specific al locului acestuia românesc. Nici vorbă de aşa ceva. Fiindcă variabilele, care apar în ecuaţia destinului acestui neam, nu sunt înşirate coliniar pe nişte drepte trasate conştient de el însuşi, ci, ele reprezintă, de fapt, acele puncte cu coordonate fixe determinate într-o circumstanţă întotdeauna prestabilită de alţii şi care i s-a vârât şi i se mai vâră şi azi din plin pe gât cu forţa de către mulţimea nonvalorilor, ce se promovează continuu pe ele însele prin tranzacţionare ilicită de sinecuri mai mult decât consistente, având întotdeauna la bază temeiul unor compromisuri majore, grave, de cele mai multe ori.
Nonvalorile se află integrate acum într-un tip de caste aşa-zis privilegiate, de fapt, nişte cuiburi oculto-ariviste de un primitivism sec şi tâmp care se supun unei pseudoideologii specifice de grup. De haită, mai bine zis. Iar constantele, care domină “spiritual” gândirea embrionară a grupului, poartă nişte nume sonore, bine cunoscute şi cu o suprafaţă mare de extindere în sfera humanoid-contemporană a zilei, şi anume, ignoranţă, rea-voinţă, impostură, aroganţă, autosuficienţă de sine, aceasta din urmă nerecunoscută vreodată făţis de către adunătura mozaicată a monştrilor vanităţii oarbe, bieţi sclavi efemeri şi pătimaşi ai luxului nefiresc şi ai desfrâului lumesc cu asupra de măsură.
Dictatura nonvalorii este cea mai afurisită dictatură întâlnită până acum în istoria omenirii. Singur totalitarismul sau instituţia ecleziastică înfiinţată de romano-catolici si întinsă pe câteva secole s-ar putea încumeta să o surclaseze într-un mod atât de evident. Dar pe ce s-ar sprijini din punct de vedere conceptual gradul de periculozitate a acestei forme plenare de manifestare exterioară extrem de periculoasă a vidului interior total numit, prin convenţie, „nonvaloare”? Ei bine, tocmai pe faptul că ea marginalizează prin excludere valoarea umană reală. Şi, când spun prin excludere, mă refer atât la nerecunoaşterea intenţionată a meritelor profesionale ale unei persoane dintr-un domeniu oarecare, cât şi la forţarea acestuia de a accepta, din imposibilitatea slujirii artei concesiilor murdare de tot soiul, cele mai nepotrivite şi mai de jos poziţii din ierarhia socială a timpului său. Cauza nu e atât de greu de întrezărit, pentru simplul motiv că ea are un contur geometric format din nişte segmente dispuse neuniform şi inestetic, întocmai ca şi minţile infirme, goale de conţinut ideatic profund, dar pline până la refuz de stridenţe patologice de tip pornografic ale celor care le produc, contur generat continuu de algoritmii metodici ai proţăpirii imorale în locuri cu desăvârşire improrii lor a cohortelor hămesite de lachei servili şi inutili ai puterii trecătoare, a odraslelor deloc şlefuite ale acestora, a concubinilor conjuncturali spoiţi izbitor la chip şi a celor care întind, în loc de inteligenţă şi de profesionalism, obiectul acela bine împăturit, din ce în ce mai greu şi cu forme deosebit de generoase numit plic, obiect ce a căpătat în ultimul cârd de vreme puteri depline în a distruge un destin spre a promova o sichimea circumstanţială cu ifose multe şi minte puţină, care nu va face nimic altceva decât să-şi întărească şi mai abitir poziţia, de altfel, extrem de şubredă şi de efemeră în consistenţa ei, prin tot soiul de intrigi diabolice, şuvoaie mitomanice şi prin strivitul fără milă al cadavrelor nevinovate ale celorlalţi.
Aceşti indivizi brutali şi lipsiţi de o educaţie măcar de ordin minimal îşi cumpără, aşadar, la poarta talciocului lor destinic, zi după zi, fără de grija restului de viaţă banală şi stearpă de conţinut, care le-a mai rămas, închipuindu-şi doar că şi-o trăiesc altcumva, cu superioritate şi infatuare, în raport cu restul turmei, dar aflaţi permanent în incapacitatea de a-i explica vreodată cu fermitate şi profunzime substanţa ei unică, fundamentală. Vremuri repetabile ar spune cineva. Totdeauna s-a întâmplat la fel. Da şi nu, dacă ne gândim la faptul că istoria culturii şi a ştiinţei româneşti a trecut la indexul memoriei sale nume mari precum Tudor Vianu, Nicolae Paulescu, Solomon Marcus, Edgar Papu, Simion Hâncu, Mihai Dinu, Marian Papahagi şi atâţia alţii, la care onoarea şi prestigiul profesionalismului lor remarcabil nu au fost fundamentate pe criterii josnice de fixare în memoria colectivă a naţiei, ci pe responsabilitate şi pe devotament în tot ceea ce au realizat în întreaga lor dimensiune fizico-spirituală.
Ce diagnoză am putea să stabilim, în consecinţă, stării de fapt pe care o trăim azi, când sufocarea dreptului la vertebralitate a personalităţii umane a devenit singura linie dominantă impusă a momentului istoric actual românesc?! Pentru că aici avem de-a face cu un tip de direcţie a gândirii de ansamblu a factorilor decizionali contemporani nouă, care îşi conturează culoarele de acţiune la nivel naţional într-un mod cu totul şi cu totul eronat, iar aceasta se poate observa cu o foarte mare uşurinţă şi limpezime fără prea mare efort. Nu se poate să fii acolo unde meriţi, dacă nu eşti, implicit, unealtă slugarnică şi plină de pretinsă umilinţă din punct de vedere caracterial, dar cu buzunarele doldora de teancuri valorice de aşezat unele peste altele în mâna a cărui pix îţi va semna cu un zâmbet fals fixarea efemeră în crăcana procopsirii personale. Câştigă, exact ca în oborul săptămânal de vite de povară, cine oferă mai mult. E o licitaţie deschisă, neelectronică (nu că aceea nu ar fi aranjată anterior de către ordonatorii de credite şi de către candidaţii-licitatori), o problemă de comunicare interpersonală între doi factori, unul care dă şi altul care cere, cu final întotdeauna, bineînţeles, anterior cunoscut.
Acestea sunt vremurile cu oamenii lor cu tot. Nonvaloarea îşi ascute ghiarele murdare, ascunzându-şi hăul interior imens şi propriile nevolnicii numai şi numai în spatele numărului banilor înşiraţi precum covrigii calzi pe sfoară, iar scheletul ei lung şi contagios, asemănător cu al ciumei epidemice caracterizate, printre altele, de febră, diaree şi delir, îşi întinde braţele primitoare înspre cât mai mulţi adepţi pe viaţă ai formelor putrede şi lipsite conţinut. Dar e interesantă, până la urmă, analiza acestei pseudoaxiologii deformante de azi, fiindcă ea face legea nu numai la vârful societăţii româneşti actuale, asemeni structurilor celulare haotice dintr-un organism aflat în stadiu final, ci la toate nivelurile ei dispuse, cum e şi firesc, nu altcumva decât treptizat-concentric.
Omul nou contemporan de tip lichelar curvit pare că este sigur pe el doar în pseudocompetiţia de şperţ îndrăcit de consistent, iară nu în cea reală şi firească de afişare a valorii sale specifice căpătate în timp prin studiu şi prin experienţă îndelungate. Se simte bine, numai atunci când sfănţuiala devine lege şi nu altfel. În aceste condiţii, e uşor a previziona că un Edgar Papu sau un Nicolae Paulescu nu or să mai apară prea curând în peisajul acesta românesc, nu pentru că ei nu ar exista, ci pentru că nu li se mai oferă şansa de a ieşi la suprafaţă şi de a împrăştia Lumină în balta complet eutrofizată de substanţa mult prea mare de canalii existente la tot pasul azi.
Nonvaloarea şi antivaloarea îşi exhibează, astfel, pe rând, personalitatea maladivă în majoritatea „produselor”, care ne invadează, prin esenţă şi volum, spaţiul. Şi cel exterior, dar şi cel interior. Îi pasă cuiva ? Desigur. Celor ce le vând acum unei societăţi cu un discernamânt din ce în ce mai limitat şi „educat” sistematic spre a avea asemenea frontiere în gândire. Rezultatul ? E, deja, vizibil. Confuzia cu caracter constant din mintea tuturor. Să ne mai mirăm de ce merg lucrurile atât de rău azi ?!… Inutil. Totul se expune realităţii din jur întocmai ca o carte deschisă la o pagina cunoscută anterior. Şi ca număr şi ca esenţă ideatică, din nefericire, pentru toţi.
