Pe Valea Arieșului, departe de orice ispită a marilor orașe, în fiecare an de 14 septembrie, se sărbătorește la Mănăstirea Lupșa, hramul și sărbătoarea „Înălțării Sfintei Cruci”. Este o tradiție veche, moștenită din generație în generație, încît nici cei mai bătrâni nu își mai amintesc din cea veac vine. Este la fel de îngropată în timp și în istorie, precum mănăstirea însăși, devenită un adevărat stindard al credinței creștine în Munții Apuseni. Situată pe soșeaua Turda-Câmpeni-Abrud, Mănăstirea Lupșa este una din cele mai vechi așezari monahale de pe Valea Arieșului, fiind întemeiată de călugării care sihăstreau în Țara Moților și a avut încă de la început, un mare rol duhovnicesc pentru satele din apropiere. Călugării duceau viața isihastă în post și rugăciune și țineau o strânsă legătură cu Mănăstirea Peri din nordul Maramureșului, precum și cu mănăstirile din Moldova, de unde aduceau cărțile de cult.
Istoria Mănăstirii Lupşa este pare integrantă din istoria poporului român din Transilvania. Din păcate, nu ni s-au păstrat multe date istorice, dar în schimb am moștenit o încărcătură de durere şi de suferinţă, de la 1429 şi până în secolul nostru. Actuala biserică de lemn a fostei sihăstrii Lupșa datează din anul 1421, ctitorită de cunoscutul boierul Stanislav, din familia cneazului Candea de Lupșa. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, mănăstirea avea doar câțiva viețuitori, conduși de egumenul Procopie. Sub îndrumarea duhovnicească a acestuia, viața călugărească a dus firul rugăciunii și al slujirii, până prin anul 1820, când din cauza opresiunilor Imperiului Habsburgic, a fost desființată iar călugării au fost alungați. Mai târziu, incita sihăstriei a fost folosită ca biserică parohială de către comunitatea Greco-Catolică până în anul 1948, când a revenit Bisericii Ortodoxehttp://www.crestinortodox.ro/cuvinte-duhovnicesti/68449-innoirea-si-sfintirea-credinciosilor-in-taina-marturisirii-dupa-invatatura-bisericii-ortodoxe. Din 1948 până în anul 1992, biserica a fost simplu locaș de cult aflat în custodia parohiei ortodoxe Lupșa. La solicitarea credincioșilor, în anul 1990, episcopul Andrei Andreicuț, al Alba Iuliei, a reînființat așezământul mănăstiresc, aducând aici o mică obște de călugări.
Acolo, în acei munți ai răbdării neamului, nu departe de Câmpeniul lui Avram Iancu, lângă apa Arieșului care i-a cântat durerile prigoanelor veacurilor trecute, Mănăstirea Lupșa arde flacăra tainică a credinței moților. Aici s-a rugat Iancu în drumul său spre școala de la Cluj și tot aici a venit pentru a-i cere lui Dumnezeu putere și credință, în lupta a pentru libertate. De bună seamă că „singurul dor al vieții mele acela de a-mi vedea națiunea mea fericită”, a fost rugăciunea sa supremă, care a fost rostită în fața altarului de lemn, din vechea bisericuță de la Lupșa. El doar și sfinții, care-l priveau cu ochii afumați de jarul lumânărilor, știau năzuințele dar și durerile sufletului său.
Oricine merge astăzi pe firul Arieșului, de la Turda în sus spre defileul de la Poșaga, se poate opri la Mănăstirea Lupșa pentru un popas al sufletului. De veți intra în amvonul biserii vechi, străjuită de brazi înalți și fraseni foșnitori, veți simți atingerea istoriei, iar sfinții din icoane vă vor binecuvânta smerenia pasului făcut în incinta sacră. Am fost de curând în Romania și am ajuns la Mănăstirea de la Lupșa, în ziua de 14 septembrie, când mica obște de călugări era pregătită pentru sărbătorirea hramului. Știam mănăstirea de mic copil, când mama mă lua cu ea, la unele sărbători mai mari, pentru a asculta slujba de la mănăstire. Atunci, la marginea drumului era doar o mică biserică din lemn, tencuită pe dinafară și văruită cu alb, cu o turlă acoperită cu șindrilă de lemn de brădoaie, singuratică între brazii crescuți în spatele acesteia, astăzi am găsit o mănăstire în toată puterea cuvântului, împrejmuită cu zid de piatră albă de calcar, având în mijloc o biserică nou zidită, anexe și chilii care adăpostesc un număr frumos de viețuitori, conduși de Părintele Arhim. Melchisedec.
Liturghia – momentul cel mai important din șirul evenimențial al unui praznic – a fost oficiată de un sobor de preoți, care l-au avut în mijlocul lor pe Arhiepiscopul de Alba Iulia, Andrei Andreicuț. Cu această ocazie înaltul prelat a ținut un cuvânt de învățătură credincioșilor adunați, într-un număr destul mare, în incinta mănăstirii. IPS Andrei și-a început predica citind versurile unei poezii religioase, scrise de poetul Train Dorz: «Taină și simbol și jertfă / Stâncă de nezguduit / Semn de teamă și putere, / Steag în veci nebiruit…/ Viu izvor al mântuirii / Pentru vii și pentru morți / Cruce slavă cui te poartă,/ Slavă celui care-l porți…» după care a continuat: „dacă e să vorbim de taina crucii, iubiți frați, vom spune că aceasta are un înțeles teologic și unul moral. Crucea este expresia iubirii absolute a lui Dumnezeu față de noi oamenii. În Vinerea Mare slujba patimilor are un tropar special: «răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii cu scump sângele Tău, pe cruce fiind răstingnit și cu sulița împuns, nemurire ai izvorât oamenilor…» Nu toată lumea are înclinația necesară să înțeleagă aceste lucruri, pe cei care căutăm însă mântuirea, ne impresionează propovăduirea jertfei crucii! Pentru noi, propovăduirea crucii, din punct de vedere teologic, înseamnă mântuire… este răscumpărare din păcat și din moarte. Această mântuire care vine pentru toată omenirea prin Sfânta Cruce, a fost prefigurată încă din Vechiul Testament: «așa cum a ridicat Moise șarpele în pustie, așa se va ridica și Fiul Omului ca tot ce crede în El să nu piară… ci să aibe viață veșnică.» Crucea este așadar intrarea în împărăția lui Dumnezeu. Dacă ar fi să vorbim despre sensul moral al Crucii, aș face referire la un pasaj din Evanghelia după Marcu, unde se spune: «cel ce vrea să-mi urmeze Mie, să se lepede de sine să-și ia crucea și să vină după Mine.» Mântuitorul Hristos știa că noi pe pământ avem greutăți și necazuri, crucile noastre sunt diverse, dar toate crucile sunt grele! Atunci, printre necazuri și greutăți mărșăluim uitându-ne la Crucea Lui. De aceea, pe bună dreptate, un om al lui Dumenzeu, mare nevoitor, Tomás de Kempis a scris o carte intitulată «Urmarea lui Hristos». Astfel privite, suferințele noastre sunt curățitoare, sunt mântuitoare…”
Despre semnificația sărbătorii „Înălțării Sf. Cruci” l-am întrebat și pe Părintele Melchisedec, starețul Mănăstirii Lupșa, care imediat după terminarea liturghiei, a spus: „pentru mine personal și pentru obștea Mănăstirii Lupșa, semnificația nu poate să fie decât proslăvirea dragostei lui Dumnezeu… care nu putea fi altfel decât răstignită! De aceea Sf. Apostol Pavel zicea că «mie să nu-mi fie a mă lăuda decît în crucea lui Iisus Hristos». Binecuvântarea și harul revărsate peste poporul credincios al lui Dumnezeu, sunt din belșug, pentru sufletele curate care-l caută și îl urmează pe Dumnezeu… aceste suflete simt că harul se înmulțește la praznicele împărătești, iar Înălțarea Sf. Cruci este unul dintre aceste mari praznice împărătești. Prin această sărbătoare, pe de-o parte, noi ne legăm de jertfa de pe Golgota, unde pe cruce a fost țintuit, din iubire Fiul lui Dumnezeu, și, pe de altă parte, de slava lui Dumnezeu care străbate din veșnicie prin cruce. De aceea crucea este poarta raiului, care separă veșnicia de temporalitatea acestei lumi. Prin cruce iubirea lui Dumnezeu străbate timpul istoric al lumii acesteia și îl sfințește…”
Într-o astfel de temporalitate, care devine din ce în ce mai anevoiasă, românilor din țară nu le-au mai rămas mare lucru. Demagogia guvernanților și nivelul de trai din ce în ce mai scăzut, au făcut din țara ce odinioară își hrănea proprii ei fii, un loc al deșertului social, al minciunii și al speranțelor spulberate. Rând pe rând, cu capetele plecate, românii încearcă să înțeleagă de ce se simt așa de năpăstuiți și caută acum refugiul sub icoanele bisericii, ca într-o imperioasă necesitate de regăsire a valorilor spirituale.
