Printr-o întâmplare fericită, la un eveniment cultural și literar de excepție, „Zilele Bibliotecii Județene «Marin Preda» Teleorman”, am trăit un prilej, mai mult decât plăcut, de a-l cunoaște pe poetul, criticul literar și editorul IOAN ROMEO ROȘIIANU.
Deși s-a născut în București, a ales să trăiască, în primele trei decenii de viață, în mijlocul câmpiei însorite a Teleormanului, la Roșiorii de Vede, unde și-a făcut studiile gimnaziale. Cu douăzeci de ani în urmă, a părăsit sudul țării pentru a se stabili în Baia Mare, orașul de la poalele Munților Gutâi, unde trăiește și muncește, cu o îndârjire demnă de apreciat, pentru promovarea scriitorilor și a creațiilor lor, fiind fondator al unor reviste de largă audiență („Millenium”, „eCreator”) ori având responsabilități majore la câteva edituri din București sau din orașul de reședință („Casa Lux”, „Odeon”, „Enesis”, „Iulius”).
Cu prilejul întâlnirii, ocazie fericită de a stabili o relație amicală, întrucât, din primul moment am realizat afinitățile noastre comune, Ioan Romeo Roșiianu mi-a dăruit câteva cărți (urmate mai târziu de altele), a căror lectură mi-a creat adevărate clipe de satisfacție, atât intelectuală, cât și artistică, toate publicate în colecția „eCreator”, la diverse edituri.
Dincolo de faptul că este un om fermecător, un conviv aidoma, cu care nu te mai saturi de vorbă, este și un remarcabil om de litere (a îngrijit apariția a peste 100 de cărți, a scris prefețe, postfețe ori cronici pentru peste 300 de cărți), dar, mai ales un PODAR, cum l-a numit un confrate datorită dorinței și eforturilor sale de a „lega punți între oameni și suflete, între scriitorii din zone diferite ale țării”, cum însuși afirma cândva, „calitate” în care, punând în practică proiectul „eCreator”, a strâns, în sute de pagini, creații ale scriitorilor din toate colțurile țării ori le-a antologat în câteva volume colective.
Ioan Romeo Roșiianu a simțit „flacăra” inspirației lirice încă de la vârsta de 14 ani, ca elev al unei școli gimnaziale din orașul în care trăia în mijlocul familiei sale, Roșiorii de Vede, prima ieșire publică, în calitate de poet, petrecându-se odată cu publicarea unui grupaj de versuri în „Teleormanul literar și artistic” (1983). Conștient că este încă „ucenic” la școala versificației, nu se va grăbi să-și publice sutele de poezii strânse timp de 11 ani, debutând, editorial, abia în anul 1994, cu volumul „Unghi al durerii”, urmat, până în anul 2016, de alte 13 volume, valoarea creațiilor sale fiind unanim recunoscută, dovadă fiind numeroasele premii acordate la diverse concursuri și festivaluri de profil, cele două premii pentru volum, ambele la „Cărțile anului”, „Premiul pentru poezie”, în anul 2000 (volumul „Poetul ucis de Cuvinte”), ca și antologia „Înnomenirea cuvintelor”, în anul 2015, fără a uita Diploma de Excelență „Argothica 2017”, acordată la Premiile Naționale pentru Poezie „Mircea Ivănescu” din cadrul ediției a VII-a a Festivalului Internațional de Poezie „Argothica” de la Sibiu.
Volumul dăruit de autor, „Scrisori de dragoste expediată–Letters of Delivered Love”, ediție bilingvă româno-engleză, a fost publicat în cadrul colecției „eCreator”, la Editura „Grinta” (2016), traducerea versurilor fiind realizată, cu talent și cu sensibilitate artistică, de către Patricia Lidia.
Firul tematic călăuzitor în lirica acestui volum este iubirea, din moment ce fiecare poem se deschide cu apelativul „Iubito”, trăsătură clară a patetismului romantic, ceea ce ne îndreptățește să afirmăm că, în ciuda cultivării esteticii postmoderniste, poetul rămâne un romantic, mai bine spus un neoromantic, cu sufletul încărcat de o firească emoție, ca semn al preaplinului trăirilor sale afective, la el dragostea cunoscând cele mai diverse ipostaze, de la cea filială, la cea erotică, de la cea plină de umanitate pentru întreaga lume, la cea pentru cuvânt, implicit pentru poezie, elementele terestre și cosmice ale naturii fiind parte integrantă a întregii sale ființe. Ca un romantic din vremuri de mult apuse, când tehnologiile moderne de comunicare nu erau nici măcar visate, poetul îi trimite epistole doar iubitei sale, singura ființă capabilă să-i înțeleagă și să-i împărtășească zbaterile sufletești, gândurile, amintirile, simțămintele și sentimentele, mai ales cel de iubire, pentru ea, în primul rând, mai apoi pentru familie, pentru strămoși și pentru întreaga omenire.
Iubita devine un fel de asistent sau, mai bine spus, un confesor căruia poetul i se spovedește, ea devenind complicea destăinuirilor sale, a dezvelirii sufletului în care încap toate sentimentele ce-i inundă inima, toate gândurile, materializate, de această dată, în idei poetice exprimate cu mijloace postmoderniste. În toate poemele se adoptă o aparentă formulă a autobiografismului, astfel încât se creează impresia că poetul se autocompătimește pentru existența absurdă pe care i-a rezervat-o Fortuna ori se văicărește că este un nedreptățit al sorții, un damnat, fiind născut în Zodia Leului „cu coama de aur” și sub semnului cruntului Sfânt Ilie, într-o „vreme de foc”, sub semnul legendarilor Cosma și Damian, uniți sub acronimul Cosmandin al „vechilor geți” și al Anei Foca a romanilor închinători lui Apollo, fapt pentru care a fost sortit artelor și poeziei („Scrisoare despre Cosmandin și Ana Foca”). Dar din această atmosferă elegiacă iese repede prin spiritul ludic și prin autoironie, iar introspecția scoate la iveală o stare tonifiantă, uneori chiar extatică, în fața minunilor lumii înconjurătoare pe care le face cunoscute printr-o sinceră confesiune, deschizându-și sufletul în fața cititorului.
Trăită sub semnul lui Dumnezeu care, din marea Sa dragoste pentru oameni, „a fost încântat” și „a simțit” că cei doi tineri sunt legați printr-un sentiment profund pe care „l-a binecuvântat”, iubirea capătă un caracter sacru, mai ales că îngerii, care „se ascunseseră-n cuvinte dulci”, și sfinții, care „făceau complice cu mâna din/icoanele lor”, le încurajează și le ocrotesc dragostea. Chiar dacă șarpele Evei încearcă să-i despartă, iubirea va lega „inimile noastre îmbătrânite de timp” pentru veșnicie, la fel de trainică, de vreme ce „apropierea de Dumnezeu ne este și scut și speranță” („Scrisoare din mijlocul catedralei”).
Iubita „cu părul despletit pe umerii/goi” îi luminează viața și îi aduce în suflet o stare de beatitudine atunci când sentimentul „a dat năvală în inima mea” ca un „aer de sărbătoare”, iar poetul are capacitatea de a scrie numai când îi este alături, căci „rimele refuză să/ înnobileze versul pustiu fără tine” („Scrisoare despre dimineața cu miros de colindă”) și, când Dumnezeu este „mulțumit și fericit de rodul mâinilor lui”, adică femeia care „a ieșit mai frumoasă” decât bărbatul, și îndrăgostitul a fost la fel de entuziast „când am memorat/în palmele transpirate și goale formele trupului” adoratei sale, moment în care „a văzut lumina și viața”, iar „în inima mea a crescut dintr-odată speranța” („Scrisoare despre facerea lumii și Dumnezeul iubirii”). Iubitei sale îi este credincios pentru că ea a rămas „femeia mea dintr-o viață anterioară”, aceeași și în prezent, dar „și-ntr-o viață viitoare”, cu care a împărtășit sentimentul înalt, căci „vorbeam cu sufletul cu ochii și cu mâinile” („Scrisoare despre o iubire dintr-o viață anterioară”).
Dar vine o vreme când relația îndrăgostiților, deși „condamnați la iubire pe viață”, începe să se destrame, pentru că „a intrat în moarte clinică” datorită „energiilor negative” care „puseseră stăpânire…pe sufletul…pribegit într-o lume de idoli și sfinți”, într-o „lume pustie și rece-n simțiri” („Scrisoare despre un condamnat la iubire pe viață”), suferința și jalea lor fiind împărtășită de întreaga lume ca „un amestec de tristețe și moarte” sau ca „o mantie de plumb”, dragostea rămânând un vis pierdut pe vecie („Scrisoare despre noaptea în care m-ai rănit”). Simțind răsuflarea rece a morții, deși a uitat „amintirile din viețile anterioare”, poetul păstrează în memorie, vanitas vanitatum, pe acele „femei pe care le-aș fi putut iubi și femei care/m-ar fi putut iubi”. Simțind că „moartea stă la pândă” („Scrisoare de pe patul de spital”), el își face „testamentul” prin care îi lasă iubitei doar „sufletul” și o asigură că va „veghea la liniștea ta și a lumii”, deși este dezamăgit că „singura viață avută/a fost una tristă și grea” („Scrisoare despre unicul testament”).
Și familia se bucură de iubirea sa necondiționată, simțindu-se ocrotit de bunicii săi ale căror lacrimi vin „să-mi curețe mintea și trupul plăpând” ca al unuia care trăiește într-o lume nedemnă, păcătoasă, în care „evlavia plutea ca un blestem” și „prea multă tristețe înlăcrimează ochiul”, dorind ocrotirea aceluiași Dumnezeu cu al lor, „mult mai blând și mai pur” („Scrisoare despre Dumnezeul bunicilor mei”). Chipul sfânt și înțelept al bunicii trăiește în sufletul său, odată cu basmele „cu zâne când bune când rele” ascultate în vremea fericită a copilăriei („Scrisoare despre bunica mea și ielele bune și rele”), dar „amintirea bunicii frământând pâinea”, a momentului aceluia când „azima mamei creștea sub prosopul țesut”, a vremurilor fericite trăite în casa natală, a copilăriei alături de frații săi, îi potențează suferința și nostalgia pierderii acestui „rai”, exclamând cu durere „dorul de pâinea bunicii/…de sora mea de frații mei și de jocuri/pe care am uitat să le mai joc” („Scrisoare despre pâinea de pe masa bunicii”).
Într-o lume a antinomiilor dintre bine și rău, adevăr și minciună, „o lume făcută din demoni și sfinți/din blestem și binecuvântare”, viața poetului stă sub semnul lui Dumnezeu, căci acesta „respiră iubire și pace” și îi aduce „tihnă” și „pace” („Scrisoare despre binecuvântare și blestem”). Tot lui Dumnezeu poetul îi datorează harul poetic, atât „cuvintele”, cât și „tăcerea”, atingând „moaștele silabelor răpus/pe altarul hârtiei”, Domnul fiind cel care „mă inspira în toate clipele lumii”. Când clevetitorii îi minimalizează valoarea, tot Dumnezeu este cel care îl ajută să depășească amărăciunea, îi stimulează dorința de a-și continua opera, căci bârfele acelora îi „stârneau pofta de viață și-a fi” („Scrisoare despre Dumnezeul cuvintelor și Dumnezeul tăcerii”).
Fără a încadra volumul într-o lirică filosofică, deși există un raport clar între emoția pe deplin trăită și emoția transmisă cititorului, cele 48 de poeme sunt produse ale imaginației unui poet înnăscut, stăpân pe mijloacele prozodiei postmoderniste, prin efectele artistice realizate cu ajutorul unor procedee aleatorii, urmărind exacerbarea interesului și fanteziei iubitorilor de poezie. Versurile sunt atât de expresive, fiindcă, de cele mai multe ori, surprind fațete nude ale vieții, fără a le înfrumuseța, revelând aspecte intime, împliniri amăgitoare și vagi așteptări, momente ale dezamăgirii îmbinate cu cele extatice, subliniate sub forma amintirilor care îi produc, deopotrivă, stări de regret și de fericire, de nostalgie și de emoție, de multe ori de deziluzie pentru neîmplinirea idealurilor.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
