Motto: Scriitorul e un biograf al Creației. Ultimul nemuritor al ei (t.i)
Scriitorul Vergil Matei are o deprindere consolidată a scrisului. Sintaxa cuvintelor sale esențializează idei și sentimente ca sinteze acribice, concise,exoterice. Acribia nu-și propune, însă, relevarea exactă a realității, ci o aproximare a ei, cât să-i susții, ca lector, eroarea, grandoarea, disimulările amintirii.
Triumviratul infinitivului „a fi”: „am fost”, „sunt”, „voi fi” se conjugă printr-o conștiință a faptei de-a trăi heidegeriană: în trepte temporale și salturi existențial-spațiale.
Concizia este, în strânsă legătură cu sintaxa, construită din propoziții scurte, conjunctive, disjunctive, negative, îmbinate într-o frază cu matrici temporal-istorice, spațial – cauzale.
Exotericul este legat de controlul redundanțelor,și a lexicului accesibil.
Cărțile „Dincolo de patul armei”, „Acasă, la Mărtinești” au rădăcini autobiografice, ale scriitorului, care duc lentoarea reflexiei peste bucuria memoriei recursive. Dinamica narației nu-ți permite să zăbovești în meditația lecturii, angajându-te în efluviul întâmplărilor vieții eroului principal Matei și a personajelor sale active, pasive, actante, indiferente. Cum viața ne înconjoară și ne caracterizează ca sociodeterminare umană, ca singularitate a sinelui colectiv.
Sunt mari diferențe de scop literar și intenție scriitoricească între cele două cărți.
„Dincolo de patul armei – Diribau” este un veritabil „jurnal din infern”.
În armata socialistă, la geniu, tânărul Matei cunoaște atrocități de penitenciar. De muncă și regim de „Canal”.
Descrisă „așa cum a fost” ,viața scriitorului de azi, viața lui militară de ieri este un timp al supraviețuirii: încarcerat-parcă- la muncă silnică, în mai multe unități militare – șantiere de construcții, în mai multe spații de detenție absurdă, fără nici o legătură cu instrucția militară și apărarea patriei. Cutremurătoare formă de uzură a energiilor tinereții în ghetoul numit „armată la geniu-Diribau”, ideologie a industrializării socialiste, cu forță de muncă plătită infim.
Militarul este descris, în aceste lagăre de construcții, ca un deținut, îmbrăcat în haine uzate, hrănit cu lături, peste care tradiția de boboc (biban) și veteran era singura ierarhie a subordănării, a regulamentelor, a gradelor.
Netemându-se de atrocități, de brutalitate, de suferințe morale și fizice, Vergil Matei descoperă, în aceste spații ale dezumanizării, omul de omenie, care întrece și distruge răul, viclenia, sălbăticia „veterană”. Matei crede în om mai presus de prejudecăți, de ierarhie mililitară, de atrocitate.
Prima pagină a „jurnalului de Diribau” ni-l înfățișează pe caporalul (cum altfel, oltean) Aniliere care constată, la apelul inițial, că plutonul era „compus” , 90 la sută, din pușcăriași:
„Soldat Micu Ion!, Prezent! Toarnă! Doi ani juma` la Jilava. Pen` ce? Furt din avutul obștesc… Soldat Țandără Mircea! Toarnă! Prezent! Cinci ani și opt luni, pe Mărgineni, pentru viol… Soldat Badea Eugeniu! Toarnă! Prezent! Șase ani, pe Colibași, pentru complicitate la omor…”
Nu înțelege Aniliere, de ce soldatul Matei Vergil spune:
„Prezent! Doi ani pe Șincai, pentru bună purtare” și întreabă: „Numai doi ani? Fugi, bă pușcărie cu targa d-acilea”.
Fără a simți ironia soldatului, Aniliere nu distinge numele unui liceu „istoric” de al unei pușcării.
Prostia este mereu iertată de personajul principal, Matei. Nu și răutatea. Asistăm la o scindare a comportamntelor cazone de către scriitorul Vergil Matei, în cazarma groazei, prin sintalitatea bobocilor, recruților, opusă veteranilor.
Cei „pătați” au calități utile conviețuirii în „lagăr”, înfruntând teribilele hăituiri ale veteranilor. Pe nou veniți îi unește suferința, munca dar și dragostea de adevăr, de dreptate, demnitatea de a fi om, mereu revoltat pe minciună și nedreptate.
Ion Micu, cel cu doi ani la Jilava, cuțitar de temut în cartierul Lacul Tei din București, devine Micuțu, lider de grup. Toți buni constructori. Matei, electrician, Gică Stamante, instalator. Doi zugravi, Schițelea, zidar neștiutor de carte, pe care Matei îl va învăța scris-cititul primar.
În alt plan, scriitorul își descrie viața ca pe un tărâm al muncii civile binefăcătoare, în folosul devenirii sale sociale. Dar și o parte din viața sentimentală. „Ca electrician de centrale (la Grupul de Șantiere Electromontaj București) roboteam într-un atelier unde meseriile de lăcătuș, strungar sau vopsitor se intersectau cu meseria mea și de la care n-aveam decât de câștigat”.
Scurte portrete de meseriași. Primele relații de muncă. Speranțe ale devenirii:
„Fusesem repartizat în echipa lui nea Ion Glonț. Cu doar patru ani mai în vârstă decât mine impunea respect. Îmi devenise ca un frate mai mare. Un meseriaș desăvârșit era nea Niculae, țigan belfer, cartofor, șmecher de Vitan, fante de Turturele. De la el am furat multe secrete ale meseriei, care mi-au prins bine mai târziu. Nicu Muscalu, alt coleg, avea darul farselor, m-a învățat cum să trag un șnur de sudură în solz de pește. De la nea Tudor Lampă m-am ales cu știința de a citi un desen tehnic, iar de la nea Duicu m-am căpătuit cu carnetul roșu… de partid”.
Și scriitorului nu-i este rușine de societatea în care am trăit și noi, odată cu el:
„Atât de mult mă lăudă (nea Duicu) în ședința de primire în rândul comuniștilor, încât, bucuros, am făcut cinste tuturor cu o bere”.
Această sinceritate, totodată mândrie de a fi un bun meseriaș, recunoscut de societatea comunistă, este calitatea morală, consecventă a lui Vergil Matei. El nu ezită în confesiune. Nu se ascunde în istorie ca dizident. Cum foarte mulți scriitori au făcut-o, tipărindu-și așa zisele scrieri de sertar, după `89. Socialismul românesc a fost o zbuciumată dorință a omului pauper de a deveni aristocratul muncii sale. Între Capitalul lui Marx și Fenomenologia spiritului,a lui Hegel, vom alerga mereu, căutându-ne împlinirea. Mai întâi existențială, mai apoi spirituală. Și cei care nu au călătorit între materia prelucrată cu brațele spre materia-idee prelucrată cu mintea nu au cunoscut adevărurile istoriei universale, al cărui sine este imuabil.
Apar, în alt plan, în această carte, elementele monografice ale romanului „Acasă, la Mărtinești”. A doua carte a scriitorului Vergil Matei.
Lauda genealogică a înrudirii, a înnemuririi ierarhizează relațiile între înrudiți. De la mamă, tată, la frate, soră, văr, nepot, strănepot, la ultimul descendent întâlnit de eroul principal Virgil Matei pe cuprinsul permisiilor sale-recompensă a hărniciei unui genist.
Ca fiu de țăran, în această ierarhie, copilul se adresează celor mai mari cu „nene”, „țață”, „mămică”.
Iată o amintire a „înrudirii”, din viața de școlar a lui Vergil Matei:
„Împreună cu verișoarele mele, Verginia Matei, Anișoara Matei și cu vărul Nelu Matei am fost stăpânul absolut pe o pagină de catalog, opt ani”.
Și, alături de această „stăpânire”, portrete în miniatură:
„Anișoara îmi era ca o soră. Punct. Pe Verginia o iubeam… fiindcă îm aducea … moș-moși, cele mai gustoase și mai parfumate prune. O iubeam fiindcă avea grijă de Ionica, sora ei mai mică cu doar un an… se îngrijea de ea ca o mamă…”.
Valoarea textului literar, în cartea „Dincolo de patul armei – Diribau” stă în evidențierea relației, opusă motivației. Aici, relația genealogică, motivată de portret. În alte locuri, relația dintre om și animal (un câine), motivată de comportamentul „moral” al ultimului:
„Pe Ferenț l-am luat cu noi în cabină. Până la Buzău, la unul din detașamentele noastre, a stat cu lăbuțele pe bord, ciulind urechile în stânga și-n dreapta. N-am apucat să trecem podul de peste apa Buzăului de la Mărăcineni că Ferenț simți „bibanii” lui pe-aproape. De la poarta unității o zbughi spre barăcile unde camarazii mei și-ai lui își aveau sălașul. Ce mai bucurie pe el! Ce mai bucurie pe ai noștri! Sărea în brațele fiecăruia, îi smotocea zdravăn de pantaloni, certându-ne parcă, pentru nesimțirea noastră de a-l părăsi. Din acea clipă, la detașamentul de la Buzău s-a desființat serviciul de planton peste noapte, Ferenț preluând, conștiincios, toate atribuțiile unui asemenea post…”
Din nou, se observă ritmul alert și ardent al narațiunii. Unitatea sintactică a ei generează fluența povestirii afective, alături de „umanizarea”, „personificarea” unor ființe nesapiențiale – câinele Ferenț, înlocuitorul unor atribuții militare, plantonul de noapte, „rege neîncoronat peste liota de câini din perimetrul unității”.
În această carte, de consemnat fapte și întâmplări biografice, Vergil Matei, iubindu-se mai puțin pe sine, lasă loc iubirii altora.
Iubirea se zidește iubindu-i pe alții. Cum? Mai întâi nepurtând pică celor răi, celor proști, celor lacomi. Fratelui mai mare care îi „arde” o palmă, îi mulțumește. Caporalului Aniliere îi găsește calități de… meseriaș. Colonelul Tămâioară, Ghergheasă Constantin, este înrămat în ordinul lui de zi astfel:
„În calitate de coordonator al șantierelor din zona Moldovei am deschis puncte de lucru lângă Ploiești, la Sinaia, sus în deal, la Mizil, pe toată linia până la Botoșani. Am reușit să măresc solda ostașului până la 700 lei pe lună. Nu vreau să mă dezamăgiți. Avem mult de lucru!”
Colonel ce-i va schimba viața soldatului Matei,din „constructor”, în normator, furier, telefonist, șef de efective, om de încredere pentru comandanți.
Paralel cu „drama lui militară”, armata la Diribau, fiindu-i, totodată, o mare școală a vieții, Vergil Matei își împlinește idealurile civile: continuarea studiilor liceale.
Cartea, chiar din copertă, unde ”baioneta” este „întâmpinată”, ”învinsă” de o „lopată”, ne înfățișează esența ei critică.
Radiografia socială, socialistă, ne este actualizată prin cum trăiam atunci. Tot sub streașina imoralităților existențiale: aprovizionarea cu materiale de construcții, efecte militare, piese de schimb, se împlinea prin șpaga cu țigări și alcool; soldații erau folosiți la amenajarea, repararea apartamentelor ofițerilor; furtul din fabricile de țigarete, de utilaje, de furnituri, prospera tot pe spinarea șpăgii. Aceste racile nu sunt tratate ca stare malignă a societății. Dimpotrivă, ca o necesitate a dezvoltării la repezeală a unui edificiu impus de o ideologie stupidă: fericirea colectivă. Un soi de credință în prosperitatea individuală prin asalturi colective, gregare. Un soi de mândrie tribală.
„Vară. Mama, șefă de echipă la grădina de legume a colectivei, ne trezea de cu zori, mulgea vaca, ridica un munte de turte pe plita încinsă, aranja lighioanele, apoi pleca la muncă”.
Acest avânt ne caracteriza pe toți. Muncă fără cârtire! Cum ar spune în cartea sa și Vergil Matei: ”Norma, Măria-sa, Norma, ne stăpânea”. In întreg socialismul – diribau – zic eu.
Microsocietatea dreptății, subunitatea-pluton a soldatului Vergil Matei a distrus conflictul dintre veterani și recruți, impunându-și morala muncii egale, normei egale pentru toți. Matei își ia examenele la liceu, înainte de a se fi eliberat. Prietenul lui, Schițelea putea să scrie singur scrisori soției sale. „Ferenț” se eliberează și el din armată? Nu! Câinii mor de planton, slujindu-i pe alții pofticioși de război. Ca în acest timp prezent, fără istorie viitoare.
Vergil Matei ne poartă, însă, prin cărțile sale, în alt sentiment – after reading trough the words – după lectura printre cuvinte: cartea biografică este fericirea sinelui.
Și toată această „zidire” a cuvintelor sale are ca fundament marea incursiune în reportaj, pamflet, ca ziarist la cotidiene brăilene și naționale. Alături de o adâncă trăire a unei vieți zbuciumate.
Profesor Ioan Toderiț
