De cum a intrat pe porțile școlii, începând cu grădinița în limba germană, Cristina a fost mereu premiantă și nu ori cum ci mereu pe locul întâi: la școala primară, la liceu, la facultate. Era dotată cu toate cele ce și le poate dori o femeie: frumusețe, sexapeal, pe românește “vino’ncoa”, talent la limbi, muzică; avea și o voce minunată încât te întrebai dacă Demiurgului i-a mai rămas ceva din toate harurile fără să’i fi picurat și Cristinei ceva din ele? La o privire mai atentă căutându’i defecte, descopereai unul, două, poate chiar mai multe, dar fără pondere. Ea era deșteaptă și mult prea cultă pentru o femeie “de rând” care se ocupă de cratiță și de copii! Era prea minunată ca să nu o așezi la icoană și să te uiți la ea ca la o operă de artă și nu ca la o gospodină aplecată de toate grijile cotidiene pentru familie, griji care mai ales în ultima perioadă a “erei lumină” ajunseseră de nesuportat. Dar Cristina avea părinți și bunici care se ocupau de toate nevoile domestice, așa încât ea nu avea voie și nici nevoie să curețe un cartof ceea ce cu adevărat că ea n’a făcut și nici nu știa face! De necrezut, dar adevărat. Fata asta talentată și minunată, nu știa curăța un cartof, atunci cum ar fi curățat un morcov sau o ceapă?! O, Doamne, așa ceva nu face o ființă ca ea, pe care o așteaptă o carieră universitară, dacă nu ceva și mai departe, chiar dacă nu foarte strălucită, cel puțin foarte invidiată.
Dar Cristina se găsea încă la baza acestei scări pe care desigur că o va urca: deocamdată stătea pe jarul tinereții al cărei fruct îl aștepta cu toată înfrigurarea să-l guste, să-l aibă, să i se ofere, iar ea să-l culeagă și să-l dețină pentru o fericire eternă, iar fructul n’a așteptat prea mult să’i cadă în poală. Dragostea a venit cu aripi de înger și muzică aducându-i-l pe Făt Frumos, întocmai cum și-l dorea și-l aștepta, convinsă fiind că-l merită. Făt Frumos era cu adevărat “frumos”, blond-cânepiu, cu ochi căprui migdalați, înalt, subțire, educat, chiar așa cum îl plămădise nu numai fantezia dar și inima ei. Mai era și de “familie bună” ca și a ei, ba pentru că “era bună” chiar prea bogată, dar nu din elita muncitorească-nomenclaturistă, ci din cea stârpită de această elită muncitorească de la începutul afirmării ei, din fosta burghezie brașoveană a reușit prin relații și servicii și-a păstrat avutul, două, trei case, grădini și toată comoara de artă și valori spirituale din aceste “case” adunate din moși strămoși.
În plus, Făt-Frumos era cu puțin mai mare decât ea, student la medicină și chitarist al unei formații de muzică ușoară, care s’a lansat în facultate și care a fost activă și după aceea. El era un as pe altă linie decât ea, dar era un as, după care înnebuneau fetele, mămicile lor și nu mai puțin tăticii, să-l aibă de ginere. Hoțomanul de Cupidon i-a împerechiat după șotiile lui săgetându’i pe amândoi cât a putut el mai strașnic și nebuni au devenit amâdoi unul după altul, iar zurbagiul băiețel cu tolba cu săgeți doar asta aștepta, să se pecetluiască cu o nuntă de prinț și prințesă ca’n povești și așa a fost.
Pe Cristina, ca mireasă a săgetat-o un gând căruia i-a răspuns cu o privire peste umăr, cuiva nevăzut sau poate da, în gândurile colegelor și-a prietenilor: “Am luat și premiul acesta”! – și era fericită de să strige la toată lumea, că ea, Cristina a adunat până acum toate premiile posibile, o colecție!
Dar Cristina până la acest punct obișnuită să trăiască doar servită, a întâlnit prima fisură în viața ei de zeiță răsfățată în toate cele a ajuns să facă cunoștință cu realitatea, dură? Da, da! Că dragostea trece prin stomac! “Ah, dar eu sunt zeița și n’am decât să ordon!” – și a ordonat, iar dragostea care este plină de… dragoste, bunătate, este îndelung răbdătoare și îndurătoare, după Sfântul Pavel, i s’a pus în slujbă și Cristina și-a serbat victoria nu ca pe un act de biruință ci ca pe unul normal, care i se cuvenea, îi aparținea și ținea de însăși ființa ei și ca urmare nu exista nici un prilej temeinic de-a jubila.
Nici chiar zăpăcitul de Cupidon nu și-a pus măcar un degețel la frunte să se gândească oleacă la ceea ce face, de e bine ori nu? La urma urmei, când a făcut el asta? El continua deci a’și vedea de săgețile lui care de acum parcă intenționat îl atingeau doar pe Făt Frumos și doar din când în când își mai rezerva câte una, așa mai boantă și pentru Cristina.
Poate că toate ar fi mers bine și așa, dacă o altă zeitate olimpică nu s’ar fi amestecat în rânduieli: ah,da! Aceea care poartă numele de LIBERTATE și care zburase din orașul lor, de la poalele Tâmpei, cam de multișor fapt rămas însă pentru încă foarte mulți neobservat sau cel puțin nesimțit chiar atât de acut ca și în ultimii și penultimii ani ai “ierei lumină!”
Cristina preocupată doar de premiile ei, de pe postul de domniță-zeiță-prințesă, n’ simțit nimic, Făt Frumos însă începea să’și simtă umerii grei, din ce în ce mai grei, de povara opresiunii, până’ntr’o zi când nu s’a mai putut și atunci s’a hotărît să scape de ea. Salvarea nu putea veni decât din zona lui soare apune unde zeița olimpiană își făcuse palat. “Nu este nici acolo decât o casă”- ziceau unii: “nu, nu, e chiar palat!” – ziceau alții, dar Făt Frumos nu voia să creadă, nu putea crede că poate fi chiar așa. Ori cum, el trebuia să ajungă acolo, era absolut hotărît, căci drepturile erau de partea lui, îl chema Jürgen și deci să trăiască pe mai departe în societatea lui Ion și Gheorghe când Palas Athena a plecat de la ei, se mai făcea? Atâta vreme cât ea a locuit la ei, sub Tâmpa a fost deosebit de bine, de frumos și de plăcut, acum însă… și Făt frumos și-a luat prințesa și pe aripi de corb, după lupte seculare care au durat ceva ani a reușit să treacă prin Cortina de Fier și să ajungă în zona soarelui apune, la toți Jürgenii și Dietmarii și Güntherii de care se simțea legat prin născare.
Pentru zeița-prințesă, adevărata viață în doi porumbei abia acum începea. Dar chiar dacă ea, nu știa curăța un cartof, nu era nici un năcaz, îmbelșugatele sortimente de sempreparate îi veneau ei tocmai bine în întâmpinare. Problema totuși nu asta era: ea nu era făcută pentru arta cratiței și nici pentru arta casnică ori femeia din umbră pentru soțul iubit și cariera lui! Ea era născută și crescută pentru Karierre Frau! A bătut la poarta Universității, la intrarea principală! I s’a deschis și a fost primită fără rețineri și prea multe întrebări. De acum nu avea decât să urce fuștel cu fuștel scara pe care de la bun început a pășit cu ambele pisioare deodată! Iată încă un premiu luat, de care unii se îndoiau că ea va fi în stare să-l țină în brațe atât de curând.
Dar Făt Frumos…. el nu mai avea aura discuțiilor savante din sfera literelor, a poeziei, a creației, a artei și a sublimului. El nu știa decât să gărească dinți să’i ofere ei o vilă, eleganță și concedii de paradis. Toate astea însă ce valoare aveau pe lângă noii colegi, care erau cu torul altceva chiar dacă înafară de profesor nici unul nu avea săculețul doldora de arginți cum îi oferea ei Făt Frumos. Profesorul își vedea de catedra și familia lui.
Dar uite, că scara foarte bine fixată a început să scârțâie și nu la Uni(Universitate) ci în altă parte.
Cupidon crezând pe semne că toate le-a aranjat cum nu se putea mai bine,și-a luat zborul spre alte meleaguri și Făt Frumos a început a’i duce dorul, lui și Cristinei cu care’și petrecea din ce în ce mai rar zilele libere ale sfârșitului de săptămână. Ea era prinsă pe scara ei, cu congrese, seminarii și colocvii și mândria lui Făt Frumos de-a avea o asemenea consoartă apreciată a început a se umbri și a simți că din casa lor lipsește nu numai ea, ci și un zâmbet al viitorului. Asemenea zâmbet pe zeița-prințesă nu o preocupa. Cum însă, fără voia ei, Cupidon zurbagiul s’a mai întors odată cu o săgeată ascuțită, o barză albă, în căutare de culcuș a coborît pe acoperișul lor. Făt Frumos era în al nouălea cer! Cu toate umbrele, viața lui prindea cheag și lucrurile aveau și vor avea un rost! Dar… Cristina pentru ca să ajungă în vârful scării, mai avea de isprăvit un studiu și tocmai pentru asta, tocmai acum, primea un stipendiu, pe care-l va consuma în orașul lui Shakespeare pe un an, doi? Asta însă nu se potrivea deloc cu culcușul berzei! Dilemă? Nu! În capul ei de zeiță răsfățată, dorințele sau nevoile altora n’aveau loc și de ce ar fi avut, când ea, un segment important din viață n’a trăit decât pentru ea și premiile ei? De unde, de ce și cum să mai aibă loc și alții cu ale lor năcazuri? Nu se gândea că de data aceasta “nevoile altora” erau sau puteau fi și ale ei. A acționat cum îi dictau interesele de moment: barza a fost alungată, geamantanul pentru Londra făcut și biletul de avion comandat. Lui Făt Frumos i-au căzut umerii, i s’a îndoit spatele. Lacrimile inimii au picurat sânge. “Dumnezeu ni l-a dat iar tu l-ai alungat”! Dar Cristina nu avea în față decât ultimul fuștei al scării gloriei ei. La puțin timp, l-a urcat și pe acesta. Ei și acum? Pentru prima dată în viața ei de succese s’a pomenit într’un gol! Cui să’i zâmbească? Cine să o admire pentru ultimul premiu și cel mai râvnit? S’a uitat în jur. Toate porțile erau goale! Zâmbetul i-a înghețat și odată cu el și sufletul. Unde? Unde sunt toți cei ce o admirau, cei ce’i dădeau premii, cei la care ea se uita de sus, ca o zeiță ce era? De ce lipsesc tocmai în acest moment când avea cea mai mare nevoie de ei? Niciodată n’a simțit asemenea lipsă, care așa deodată a devenit acută și nespus de dureroasă: un gol imens…! Unde este Făt Frumos? Abia acum își aduce aminte de el; după un timp, cât? Îndelung! El, el de ce nu e aici s’o admire, s’o îmbrățișeze, să’i spună că o iubește iar ea să fie mândră, chiar fericită?! O pornește spre el. Da, se va reîntoarce la el. De ce? Doar ca să o admire? Nu, ceva mai profund o îndeamnă, ceva ce ea n’a cunoscut până acum, un sentiment nou, ceva așa amestecat cu regret, cu dragoste, iertare, chiar cu umilință, dar dorință de mai bine. Nu știa nici ea ce gânduri sunt toate acestea, gânduri noi. străine, de unde, din care depărtare vin? Dar așa deodată o cuprinde o teamă: Ce’i asta? O teamă de ea însăși, Cristina nu mai are pământ sub picioare: “Nu se poate! De ce?” Dar teama o cuprinde, o îmbrățișează gata să o sufoce! “Nu, nu se poate! Făt Frumos! Scapă-mă, sunt în primejdie!” Ce primejdie?”- se întreabă tot ea, apoi pentru un timp se liniștește, dar teama revine și revine, o terorizează chiar și n’o mai poate alunga. “Făt Frumos! Ajută-mă! Mă reîntorc acasă!” “Care casă?
îi răspunde o voce străină. “Casa mea, a noastră!” “N’a fost nicodată decât a premiilor tale, iar când ai ucis barza totul s’a prăbușit, a murit, iar “morții nu învie, copile!-” a zis Desilla pe ultima filă…. “Dar, Făt Frumos, eu nu și tu, nu…” dar nu mai răspunde nimeni, nici măcar vocea aceea străină și Cristina din vărful scării privește speriată în jur, în gol, în cenușiu și înțelege abia cum, că ea căștigătoarea tuturor premiilor “de carieră”, posibile, l-a pierdut pe unicul și cel mai de valoare și de neînlocuit, premiul vieții, l-a scăpat printre degete și asta, din vina ei.
