Concertul cu formațiile pop-rock ”CHICAGO” și ”DOOBIE BROSS” l-am vizionat într-o mare aglomerație umană, în care totul era atât de bine organizat și supravegheat încât temerile mele inițiale, de a mă amesteca în acea mulțime de americani și turiști s-au risipit de îndată ce organizatorii ne-au indus acea stare de confort, într-o lume civilizată și disciplinată.
O zi cu totul plină este aceea în care seara avem planificat un concert în aer liber. Sigur că deobicei biletele se iau cu multe săptămâni înainte, fiind vorba totuși de San Francisco Bay Area, în care sălile sau spațiile de spectacol sunt întotdeauna pline până la refuz..
Prima parte a zilei părea să conțină serioase semne de ploaie. Falsă iluzie, ca întotdeauna în California. Era o formațiune noroasă, de fapt o ceață înaltă, ca la început de toamnă.. Vârfurile clădirilor înalte și ale turnurilor Golden Gate ies din ceață, fantomatic. Pe la 11 smogul dispare aproape brusc, plăcuta răcoare cedează unui cer subtropical, plimbăreții matinali și amatorii de jogging dispar ca prin farmec, buildingurile cu birouri s-au umplut deja de mult, parcările sunt arhipline. Sunt orele la care cei mai mulți preferă interioarele, cu fâșâitul aerului condiționat, răcoros. Densitatea dură a metropolei poate fi abandonată rulând spre Pacific sau către cartierele-orașe mai mici și având parcuri sau rezervații naturale.
Printr-un canion, săpat pentru autostradă defilează cocoașele sterpe ale faliei tectonice Hayward, nefiresc de simetrice, rotunjite la vârf, acoperite doar de o iarbă uscată, de culoarea părului de cămilă. Nu poți decât să te înfiori la gândul că sub formațiunile acestea terestre placa Pacificului încalecă placa nordamericană, înaintând câte puțin în fiecare an. Doar într-un singur seism în 1906 San Andreas și ramificațiile ei au străbătut 6 m spre Nord…Peisajul pare de pe altă planet în jurul orașului Concord, locul de naștere a marelui jazzman Dave Brubeck…
Rulăm , urcând spre locul de parcare al craterului betonat dintre colinele semirotunde, unde se află „Sleep Train Pavilion„ , amfiteatrul cu zece mii de locuri. Rămân surprins că la bar e rând la bere (în pauză va fi rând la toalete), lumea coboară în amfiteatru cu sticle de vin bun, de Nappa, consumând tot timpul spectacolului. Formațiile sunt compuse din albi și publicul la fel.
Soarele coboară și se aprind reflectoarele. După cum ne-am așteptat, locurile sunt complet pline. Cum mă simt mai confortabil și în avion, locul meu e la culoar. Vecinii noștri ciocnesc pahare de Cabernet și se înfășoară în plapome groase. Dacă mai există câte unul care depășește măsura este luat discret de băieții din paza locației, fără împotriviri sau violențe. Precum noaptea în deșert, în zona asta subtropicală se insinuează un frig autentic. Nu mi-aș fi imaginat că briza rece a oceanului va scana și craterul acesta, cu masa lui densă de oameni. Când difuzoarele au prins viață, cu muzică de antreu, mi-am dat seama nu numai că nu eram destul de gros îmbrăcați, dar aveam locuri bune, cam prea aproape de scenă, urechile mele nefiind obișnuite cu un sound atât de puternic, care, se pare, pe americani nu îi afecta. Publicul discuta în continuare, răcnindu-și la ureche, obișnuit cu boxele de spectacol. După concertul oaspeților din Chicago, urma prestația vecinilor mei din Bay Area, DOOBIE BROTHERS. Ei utilizează din plin toată oferta industriei californiene de Fender, fiecare piesă fiind interpretată nu numai cu un alt instrument, dar și când se cântă în grup cu 4 ghitare simultan, acestea sunt astfel alese încât soundul pieselor să fie individualizat. În cel mai interesant mod este abordat un folk, începând cu una sau două ghitare acustice, cu niște cutii de rezonanță enorme, care au un efect liric special. Piesa evoluează treptat în country-rock, prin intervenția ghitarelor electrice, Rhytm Guitar, care adaugă filonului liric ritmicitate și forță. Cele două vedete ale formației care datează de 40 de ani, Simmons și Johnston, au evoluat în rafinament în decursul deceniilor, aducând la concert un pachet consistent de instrumente, nordice și sudice. Simmons are o înclinație deosebită spre piesele cu accent arhaic, parcă păstrate în Vestul Californiei de pe vremea primilor căutători de aur. Le începe cântând folk ca un ghitarist singuratic, utilizând niște instrumente Gibson, apariții ciudate, produse la Nashville și fiind probabil unicate. Sonoritatea lor e stinsă, discretă, arhaică. Trecând partea introductivă, intră în arenă Johnston, cu un Fender strident, puternic. Întreaga formație induce un contrast, de fapt adăugând ritmicitate și energie. Cele trei unități de percuție, pianul electric și brassul fac de nerecunoscut introducerea lui Simmons. Alte combinații instrumentale interesante le dau asocierile dintre pian și saxofon, slide guitar și sax, violina lui McFee, suprapusă ghitarelor. Alte instrumente și efecte, sitar drums, trombon, clarinet, pedal, harmonica, banjo, flute, dobro, pedal steel, și… grupul „The Memphis Horns„…Un cow boy român al tastelor de computer scria că Doobie e formația cu o singură piesă ca lumea, „Long Train Running„ . Bietul om, știa ce se auzea mai de mult la radio București. Nu cunoștea și alte capodopere ale seniorilor formației, „Takin` it to the Streets„, „Listen to the Music„, „Jesus Is Just Alright„, „China Grove„, „Black Water„, „Take Me in Your Arms„, cow boy songs „Rainy Day Cros Srood Blues„, „ Little Darling ( I Need You)„, „People Love Again„…Acești californieni reprezintă la ora asta cea mai numeroasă formație din Nord-America. Un big band. Hiturile clasice pop-rock de acum 30-40 de ani, pe lângă faptul că sunt nemuritoare, s-au tocit pe la coate de atâta audiție, de la original, la variante de tot felul, videoclipurile punând capacul pe acest ilustru tomberon cu vechituri. Mă refer la cele elaborate în arealul britanic sau american, de pe Coasta de Est. New York-ul a obosit deja, cu tot cu industria lui de enterteinment. Celebritățile migrează în Vest, spre clima mediteraniană a Californiei și spre facilitățile infinite pe care le cuprinde zona pacifică, între San Francisco și Los Angeles. Ele vin încoace aducând bagajul creației de-o viață. Însă brusc, în ambianța care mai amintește eroica și adesea sumbra migrație spre Vest de acum două sute de ani, creatorii longevivi mai trăiesc o viață, reînnoindu-și repertoriul în ambianța sălilor de spectacol, studiourilor de sunet, civilizației computerului, aflată la doi pași, în Silicon Valley…
Doobie Brothers, vestici adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area și-au desfășurat și ei repertoriul pe care l-au compus timp de patru decenii. Fără elucubrațiile inventate în zona atlantică, în piesele acestea strălucește adeseori filonul aurului californian, cel din secolul XIX. Ecouri de vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara, au rămas doar în aceste locuri. Omenirea le-a pierdut cu desăvârșire. Nu numai europenii ascultă piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă aceeași ignoranță pentru acest repertoriu de care nu știu mare lucru. Doobie Bross nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, Long Train Runnin`, s-au păstrat în statul natal. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor frumoase și primitive ecouri, aduse din lume de primii californieni. Dar în afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys și-au construit o mare orchestră, adăgind micului group de acum câteva decenii, o oaste întreagă, funcționând în toate registrele, modernizată cu toate elementele specificului american. Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată, există, într-o viață exclusivă jazzul alb al lui Brubeck și pop-rock-ul alb al celor de la Doobie. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica LOR. N-am văzut prin public alte rase decât cea anglo-saxonă. Piesele Doobie nu prezintă accente sudamericane, orientale sau gospel, cu excepția sunetului de hawaiană. Ca într-o conservă ermetic închisă această muzică nu se expandează peste mări și țări și nu există pericolul demodării. Nu-mi imaginez o Europă receptivă la o astfel de muzică. Chiar dacă piesele sunt foarte frumoase, destul de cantabile. Însă le lipsește kitsch-ul care globalizează omenirea. În ascunzătoarea lor pacifică, Doobie Bross păstrează, într-o formulă elegant-modernă, pagini muzicale care nu mai există niciunde, însă care, în mod paradoxal ne reprezintă autentic, așa cum am fost acum două sute de ani, neamurile venite din toată lumea pentru a se îmbogăți și a implanta civilizația pacific-americană. Este atât de vie această muzică, încât spectatorii californieni o fredonează împreună cu orchestranții. Două-trei piese au străbătut, acum vreo patru decenii, prin aparatele noastre de radio europene și le-am recunoscut, în concert. Mă îndoiesc că CD-urile vor face din această formație o celebritate europeană sau est-americană. Tinerii au la dispoziție o întreagă paletă cu zeci de stiluri noi, care le aparține LOR. Doobie nu se află în pericol să fie globalizați, ca Paul McCartney sau Alan Parsons. Vor rămâne, până vor trăi, în cercul lor exclusiv și cu publicul care-i adoră, ca într-un club select, al celor înclinați spre muzică și istorie.
