Dor_de_tara

Dor_de_taraN-AŢI VĂZUT CUMVA O ŢARĂ?

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară?
Am fost plecat vreo patru ani pe-afară;
Azi am venit şi-o caut cu ardoare,
Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare.

O caut peste tot, am fost şi-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lăsate,
Înspre păduri, potecile uitate
M-au rătăcit într-un pustiu de cioate.

Acasă poarta nu e zăvorâtă,
Căci mama tot mai iese şi se uită;
Atâta dor i-a mai rămas pe lume,
Feciorii să-i mai strige iar pe nume.

Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă:
„Vine? La anul, cred! Acu-i la treabă,
La noi în ţară-i multă sărăcie…
Ştiu ei – că de-or veni, la ce să vie?!”

Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară
Cântată de poeţi odinioară,
Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă?
Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă.

Acolo nu era, de bună seamă,
Că prea o înjurau români de mamă;
Harbuzul, pătrunjelul, biata prună,
Erau culese parcă… de pe Lună!

Chiar, voi nu aţi văzut pe jos o ţară,
Călcată în picioare şi murdară?
Ce-aveţi cu ea? Nimica nu vă cere,
Eu o declar singura mea avere!

MI-E DOR, MAMĂ!

Mi-e dor, mamă, să mă săruţi pe frunte;
Să-mi spui, cum ştii doar tu, lucruri mărunte;
Mi-e dor de ochii tăi senini, albaştri,
De vorba ta blajină de sihaştri.

Mi-e dor să m-aştepţi seara la portiţă;
Eu să mai vin fluierând pe uliţă.
Mi-e dor să-ţi mai fac un nod la năframă,
Să te mai văd trebăluind, of, mamă!

Mi-e dor să mai merg cu tata la coasă,
Prin iarbă, desculţ, când roua se lasă,
Să mai adorm pe-o căpiţă de fân,
Cu greieri, la scripcă, arcuşul să-ngân.

Mi-e dor să-mi mai fie iarăşi foame,
Să mă caţăr printre crengi după poame
Şi să mă-ndop cu cireşe amare,
Cu mămăligă ascunsă-n ziare.

Să hoinăresc toată ziua pe dealuri,
La prânz să m-arunc în iaz, printre valuri,
În amurg să mă retrag înspre maluri,
Obosit, să mă culc pe idealuri.

Mi-e dor să-ţi mai trimit câte-o scrisoare,
Măcar aşa… la câte-o sărbătoare;
Să te întreb: „acum ce te mai doare,
Măicuţa mea, cea sfântă născătoare?”

Te-anunţ că voi veni de Paşte-acasă.
Să te găteşti, că vreau să fii frumoasă
Şi vezi de taie gâsca cea mai grasă!
Căci vreau de Paşti să stăm cu toţi la masă.

M-A TREZIT TATA

m-a trezit tata
tocmai visam
o pajişte înverzită
eu alergam după fluturi

să mergem la coasă

mi-am tras pantalonii scurţi
şi am plecat amândoi
fără să scoatem o vorbă
cu noaptea în cap
nespălaţi şi desculţi

din când în când
mă opream
să-mi scot spinul
ce nu-şi găsea loc
decât
la mine în talpă

„hai mai iute, mă îndemna tata
acuşi răsare soarele!”
şi eu fugeam şchiopătând după el

iarba se culca pe spate
ca nişte soldaţi seceraţi de gloanţe
trezind greierii din somn

în urma noastră răsăreau brazde
ca nişte morminte

soarele a uscat totul
coasa nu mai tăia

roua înmuiase iarba
ca o lacrimă
o inimă de piatră…

TRECUT-AU ANI, N-OR SĂ MAI TREACĂ!

Trecut-au ani şi-or să mai treacă
Pe-acest pământ de osândiţi.
Un om se naşte, altul pleacă
Şi cât trăim suntem grăbiţi.

Azi te-ai născut şi n-ai răbdare,
Părinţii vrei ca să-i întreci.
Cum ziua este trecătoare,
La fel prin viaţă ai să treci.

Matur o să te vezi deodată,
Ghicindu-ţi soarta în ghioc.
Şi-ai să blestemi că niciodată,
În viaţă, n-ai avut noroc.

Cât timp speranţa licăreşte
Şi ‘nalţi privirea către cer,
În tine, gingaş, glăsuieşte
Copilul, ca un mesager.

Din vise mari, înaripate,
Ai să te-alegi c-un gust amar
Şi tot te amăgeşti că poate
Mai rupi o zi din calendar.

Trecut-au ani, n-or să mai treacă!
Bătrân la vorbă şi la mers,
Izvoarele îndată seacă
De-amu vei fi un… fapt divers!

VOI MURI AZI, POATE MÂINE?

Voi muri azi, poate mâine?
Mă-ntreb adesea când asist
La un concert de clopot trist;
Cât ne zbatem pentru-o pâine…

Multă lume-ndoliată
Ascultă-acelaşi vechi prohod
Şi parcă mi se pune-un nod
În răşina tămâiată…

Vei trece suflete un pod,
În groapă, trupul o să-l laşi;
Prin ţintirim, tăcuţii paşi,
Încheie-al vieţii episod.

De-acum treci în amintire,
De parcă nici nu ai fost viu;
Te-aşteaptă sfântul interviu
Şi-un etern de… pomenire.

Lacrimi, dacă vor mai curge,
De-atâta dor se vor usca;
La moartea mea se vor brusca
Hulpavi, băutori de sânge…

Tânăr îs şi sunt în vână,
Dar când popa glăsuieşte:
„Doamne sfinte, miluieşte!”
În pumn strâng nişte ţărână…

ÎN LUME TOATE SUNT DEŞARTE

ai fost o notă muzicală
un do de sus sau poate-un la
deschis-ai un concert de gală
dar l-ai închis c-un…  tralala

ai fost pe scenă primadonă
şi glasul tău suia divin
chiar înflorise-o anemonă
când ai plecat cu braţul plin

în posturi te visam madonă
îngenuncheam în rugăciuni
dar oja ta cu acetonă
îmi aprindea sub tălpi tăciuni

când mai citesc azi câte-o carte
îmi fură ochii un verset
în lume toate sunt deşarte
dar orice zi e un reset

şi-atunci când viaţa n-are miez
încearcă să te relaxezi
c-un marş de melc în fa diez
că tot ce-ai strâns îndată pierzi

NU PLEC!

Nu plec, nu scapi aşa uşor de mine
Chiar de m-alungi şi mă împingi pe scară!
Eu sunt mai credincios decât un câine,
Nici lanţul nu l-aş roade-n frig afară.

Să-mi dai, de-ţi aminteşti, un colţ de pâine;
Pe geam poţi să-l arunci, făr-o privire
Şi, bucuros, ştiind că-i de la tine,
Nu-mi va păsa de-a morţii otrăvire.

Să nu-mi dai apă, nicio picătură!
Căci cerul s-o-ndura, măcar, o noapte,
Să-mi stingă-n ploaie-a buzelor arsură
Ori arşiţa din trup, când vântul bate.

De n-oi primi nimic, din toate cele,
Tu leagă-mă pe rug şi-aprinde focul!
În fumul albăstrui să urc spre stele,
Să-i caut veşniciei noastre – locul.