„Liniștiți-vă și cunoașteți, pentru că liniștirea adună mintea.”
– Petru Damaschin
Voința de a trăi este principiul fundamental al existenței noastre, al existenței universului. „Voința de a trăi cât mai mult posibil care însuflețește toate ființele organizate este înnăscută, absolută”, considera filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) și, împins de pesimismul său, prețios de altfel, spunea că totuși „viața este o afacere al cărei câștig nu acoperă cheltuielile”. De multe ori se dovedește așa a fi! Dar, tot voința este cea care încearcă a-i schimba valoarea câștigului. Cum? Prin luptă! „O luptă-i viața; deci, te luptă! / Cu dragoste de ea, cu dor. / Pe seama cui? Ești un nemernic / Când n-ai un țel hotărâtor.” ne îndemna poetul nostru George Coșbuc.
Toate popoarele aspiră, în viață, la binele comun și la cel individual. Greșelile politicienilor care urmăresc să cucerească puterea, acțiunile lor lipsite de discernământ, minciunile și șovăielile, alteori încăpățânarea stupidă, îi fac să uite de menirea lor, cea de asigurare a unei vieți stabile a oamenilor pe care-i conduc. Reacția oamenilor nu se lasă mult așteptată. Apare neliniștea, angoasa care poate duce la o adevărată luptă, sau opusul ei, starea de plictiseală, abandon. Ambele stări vin din afară, din mediul în care trăim, vulgar, agresant, cu care suntem în dezacord și din cauza căruia suferim.
Starea de neliniște, de angoasă, de „durere a lumii” pe care o simte omul a fost redată în literatură, de către mari scriitori precum Dostoievski, Kafka, Sartre, Camus, Malraux, Eugen Ionescu etc. La polul opus, plictiseala este un rău care poate determina acte antisociale, se poate ajunge chiar până la înfometare, iar în penitenciare, plictiseala, inactivitatea poate duce la sinucideri. Se spune că omul are totuși nevoie de griji, de dureri, de mizerie „după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept și sigur” dar, el nu trebuie să uite de menirea sa în această lume, de a merge la drum cu avânt spre o destinație.
Starea de plictiseală, noi românii o numim uneori lehamite, adică dezgust față de orice. În loc de acest plictis, am putea să ne bucurăm de clipe frumoase, prețioase ale vieții, clipe ale bucuriei, ale exaltării etc. Starea de lehamite poate prinde rădăcini în sufletul nostru și nu este bine. Dar cum să nu fi dezgustat când, în zilele noastre vezi, auzi în Parlamentul țării unui stat democratic – organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării, conform articolului 61 din Constituția României, menit să adopte legi constituționale – , cât de jos s-a ajuns, până la manifestarea mitocăniei prin cuvinte și gesturi obscene greu de reprodus. Despre această „Mitocănie politică”, s-a scris cu adevărat, în ziarul „Adevărul”: „De la „nespălat”, „analfabet” sau „prost”, la comparații cu porci, poze în chiloți și gesturi obscene. Așa s-au „alintat” aleșii noștri în anul recent încheiat – 2017”. Da!, așa s-au manifestat oamenii aleși prin vot cărora li s-a acordat încrederea, dintre care, spre nefericire, foarte mulți – au probleme penale și de integritate și astfel de oameni continuă să ocupe fotoliile parlamentului și să adopte legi ale țării. În afară de mitocănie, am putut vedea și aroganța celor ce au condus lucrările, făcând abstracție de opozanți, de cei care doreau să-i aducă pe drumul cel bun, nepăsându-le totodată, de disperarea celor mulți care îndurau frigul de afară și scandau lozinci, în disperare, pentru a-i face să renunțe la legile propuse. Pentru conducătorii mediocri, incompetenți și aroganți, poporul este necunoscător al legilor zămislite de ei, persiflându-l, spunând că oamenii nu le-au citit și nu le înțeleg. Dar poporul știe, poporul intuiește răul, simte, vede repercusiunile incompetenței, relei intenții, ale năzdrăvăniilor celor așa ziși „competenți” în a face legile țării. Poporul vede mijloacele și procedeele mizerabile ale politicienilor preocupați, în primul rând, de apărarea intereselor personale.
Avem nevoie de inteligență și voință pentru a ne descotorosi de această stare. Altfel, răul pătruns în suflet se amplifică și poate duce la moartea spiritului care este mult mai rea decât chiar moartea fizică. „Indiferența este începutul morții”, spunea cineva. Este starea de deznădejde, de disperare, de lipsa oricărei speranțe.
Fără să greșim putem spune că nu există vreo ființă umană care să nu adăpostească în sufletul său o neliniște, o angoasă, o luptă interioară, un dezacord privind cursul existenței sale. Doar alienații pot face excepție, înstrăinați fiind de propria lor persoană. Sufletul este cel ce trezește rațiunea, voința de a trăi în stabilitate și nu într-o veșnică și aiurită schimbare; ne face să reacționăm, să nu lăsăm să fim călcați în picioare.
Filozoful, politicianul Dumitru Drăghicescu (1875-1945) scria într-o importantă lucrare a sa editată în 1907, intitulată „Din psihologia poporului român”, și reeditată de curând: „Cuvântul suflet înseamnă în română: viață, spirit, animare, duh, temperament, fire, caracter, energie, vitejie, curaj, generozitate, pasiune, ardoare, inimă, sentiment, sensibilitate, entuziasm, etc. Oricare dintre sensurile menționate poate avea un corespondent în alte limbi, dar nu vom întâlni niciodată, în nici o altă limbă, atâtea accepțiuni și atâtea sensuri reunite în jurul acestei noțiuni. Și aceasta fiindcă, pentru români, a respira, a trăi, a gândi, a acționa, a lupta, a suferi și a muri trec prin complexitatea incredibilă a ideii de suflet”. El considera că retragerea în sine, desprinderea de materie a românului l-au purtat spre o viziune spiritualizată asupra vieții și „datorită acestei trăsături de caracter, națiunea română este astăzi capabilă să înfrunte materialismul și ateismul comunist care-i atacă – prin toate mijloacele tehnice de infiltrare – temeliile vieții sociale”.
Liniștea, echilibrul în societate poate exista atunci când majoritatea oamenilor din interiorul societății sunt cinstiți și fiecare își vede de treaba sa. Și, în principal, când există credința în Dumnezeu și respectul pentru valorile morale, când este recunoscut și aplicat conceptul bunului simț comun – buna-credință. Opusă ei este reaua-credință: intoleranța, incorectitudinea, nesinceritatea, minciuna, ipocrizia și prefăcătoria, necinstea, inechitatea și infidelitatea, inconsecvența, incertitudinea. Lipsa cel puțin a unuia din atributele bunei-credințe, a fost considerată drept rea-credință, la Conferința internațională din 2011, de la Iași „Logos – Universalitate – Mentalitate – Educație – Noutate”.
Necinstea provoacă o stare accentuată de neliniște, oamenii simțind răul în jurul lor, fiindcă: „Nu există moștenire mai prețioasă decât cinstea”, spunea și marele poet, dramaturg englez, la vremea sa.
Neliniștea, totuși, se leagă de speranță precum iedera de trunchiul unui copac sau de zidul unei clădiri. Voința omului se amplifică, el începe să se miște, simte că poate întreprinde ceva care să schimbe situația din jurul său, să poată avea echilibrul, stabilitatea, în viață.
Arthur Schopenhauer a fost influențat de Platon și Immanuel Kant în problema teoriei cunoașterii și a îmbrățișat idealismul, a fost filosoful voinței și al pesimismului. Gândirea lui a curs în continuarea gândirii lui Kant. Amândoi vedeau că prin intelect noi nu reușim să prindem decât aparența, deci lumea fenomenală și că, adâncurile ființei noastre le putem afla cu ajutorul voinței. Pentru el voința=luptă =suferință, aceasta fiindu-ne viața! Toată evoluția acestei lumi se datorează voinței. De acest lucru ne dăm seama urmărind evoluția fiecăruia dintre noi, succesele obținute se datorează în mare parte voinței sau mai bine spus, ele nu ar exista în afara voinței noastre. Dar și greșelile se datorează unei proaste direcționări a voinței, a unei ambiții neraționale.
Schopenhauer punea întrebarea: „Oare această lume nu e nimic mai mult decât reprezentare, în care caz nemeritând atenția noastră, sau totuși este și altceva și atunci ce este?”, ajungând astfel la voința care îl mișcă pe om.
Aș merge mai departe cu gândul și aș zice că voința se hrănește (își ia energia) din Iubire și lumina iubirii ne vine de la Dumnezeu, a-tot-deținătorul energiei universului.
Schopenhauer a exercitat o influență deosebită asupra gândirii multor filozofi și scriitori. Medicul neuropsihiatru Sigmund Freud (18561939) i-a preluat ideile în psihologie. În literatură, ideile sale au influențat scrierile lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Thomas Mann și alții. Cât de frumos vorbea Emil Cioran despre pesimismul lui Eminescu: „Suntem prea obligați față de geniul lui și față de tulburarea ce ne-a vărsat-o în suflet”.
Filozoful german Immanuel Kant (1725-1804) vorbea despre „voința bună care nu e bună numai prin ceea ce produce și efectuează, nu prin potrivirea sa pentru atingerea unui scop oarecare propus, ci numai prin voire, adică în sine, și, considerată pentru sine, ea trebuie prețuită cu mult mai sus decât tot ce se poate fi realizat prin ea în folosul unei înclinații oareșicare, sau chiar, dacă vrem, al sumei tuturor înclinațiilor…”
Ambiția care antrenează voința de a avea totul deodată – graba – este o mare greșeală și poate duce la un total eșec. Răbdarea, acționarea cu tact și judecată, prin mijloace cinstite, cu percepte morale ale Bibliei, sunt soluțiile care pot duce la succes. În secolul XX – epoca lui Lenin și Marx, laborator al celor mai teribile utopii din toate timpurile – practica rapidă a noii ideologii s-a produs într-un mod barbar, cu cruzime, cu lipsă de respect, cu dispreț și ură față de cultură, de civilizație. Și mai mult, s-au străduit prin aceste metode să alunge pe Dumnezeu din sufletele noastre.
Să ne amintim cum conducătorii unicului partid (comunist) puneau accentul pe realizările lor materiale: „Am dat muncitorilor un salariu în plus, i-am scutit de plata la lumina electrică pe o lună, le-am dat unora locuință. Asta e socialismul ! – Nu, domnule, a fost unul dintre răspunsuri: asta este cerșetorie curată la nivel național; socialism este să-i dai omului un salariu decent ca să poată singur să-și plătească casa și masa, nu să se umilească la ușa dumitale cerșindu-le!”.
După 1990 România a încercat să se aproprie de adevăratele valori morale ale societății capitaliste occidentale bazate pe muncă, echitate, onestitate, adevăr, etc. A reușit parțial. România a ajuns o țară capitalistă, este o țară democratică unde comunismul se simte, încă, la el acasă. Oamenii îndoctrinați cu ideile comuniste încearcă o nouă dictatură pentru a scoate democrația de pe făgașul ei de abia instalat și se știe, din trecut, că toți dictatorii din istorie au vrut, au știut și au putut în cele din urmă să transforme societatea în junglă, în care oamenii cuviincioși au fost călcați în picioare și în care, cu cât au fost mai lipsit de suflet, de caracter, de cultură, de conștiință, de respect pentru aproapele lor, cu atât s-au putut îmbogățești mai tare și au putut urca mai sus pe scara socială.
Suntem datori să sperăm într-un viitor mai bun, să ne dăm osteneala să-l construim, nu numai să visăm fără să acționăm. După ce scăpăm de această ultimă generație de spălați pe creier, vom spera în noul tineret care reprezintă, oriunde pe acest glob, eterna primăvară a omenirii. El este și va fi purtătorul noilor aspirații, și ele trebuie să fie spre mai binele societății, al progresul neîntrerupt al vieții materiale și spirituale.
Și închei cu caracterizarea lui D. Drăgănescu: „Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenţei (…) Românii sunt oameni eficienţi. Ei ştiu că păstrarea echilibrului înseamnă alegerea unor soluţii care să îl susţină în continuare. De aceea nu sunt persoane înclinate să rişte, să efectueze schimbări bruşte doar de dragul de a observa ceva nou. Simţim în schimbările dese potenţialitatea unei ispite”.
Vavila Popovici – Carolina de Nord
