Am primit, în ultima vreme, două cărţi în care autorii caută fericirea. Una este datorată lui George Roca, bunul prieten din Sydney, Australia, care atunci când nu promovează scrisul românesc de pretutindeni, scrie el însuşi poeme sau proză. Cealaltă este a sensibilei doctoriţe din Bucureşti, Maria-Cristina Moisin care, de asemenea, iubeşte muzica, poezia şi notaţia literară.
Cartea lui George Roca este un volum bilingual (în romană şi engleză), cuprinzând poeme de o deosebită savoare, câtă vreme autorul reuşeşte rara performanţă de a le încărca cu înţelepciune şi profunzime, dar permite în acelaşi timp surpriza finalului sau plăcerea jocului verbal. „În camera mea/ nu a intrat/ nici un hoţ!/ Nu lipseşte nimic! De ce Doamne,/ mă simt totuşi/ furat de amintiri?” (Hoţul). Sau: „Mi-a ieşit în cale copilăria/ dar a trecut pe lângă mine/ de parcă nu aş fi avut-o niciodată” (Evadarea).
De ce îşi intitulează poetul cartea „Căutând insula fericirii”? Ne dă de înţeles în versurile care împrumuta titlul volumului: „Încercam cu toţii să supravieţuim/ în secolul acesta al turbulenţei/ creându-ne în imaginaţie/ mici insule/ unde evadăm atunci când/ nu mai putem face faţă uraganelor şi cutremurelor…” Acolo, în insula fericirii, poetul uita de greutăţile şi necazurile cotidiene, joacă un şotron imaginar, îşi imaginează că îmbrăţişează staruri de cinema (feminine) şi, uneori, invita câţiva prieteni dragi cărora le împărtăşeşte generos din bucuriile de el descoperite.
De fapt, poemele lui George Roca, adunate, transforma culegerea într-o nesfârşită declaraţie de dragoste. Dragoste pentru femeia iubită, dragoste de viaţă, dragoste de oameni, dragoste de scris… „Astăzi lumea începe la tine/ şi se termină la mine!/ Democratic ar fi că mâine/ lumea să înceapă la mine/ şi să se termine la tine”. Versuri sprinţare, uşor de reţinut şi de citat într-o împrejurare sau alta. Ai impresia că poetul se joacă cu imaginile şi figurile de stil, când el de fapt reuşeşte să spună, într-o formă simpatică, ludica, lucruri importante, grave, esenţiale, existenţiale…
***
Maria-Cristina Moisin ne-a obişnuit cu volumele ei în care versurile sunt însoţite, în alt compartiment, de proză. Şi de data aceasta, volumul intitulat „În căutarea fericirii” aste subnotat „pagini de proză şi poezie”. De altfel, proza este încărcată de muzicalitate, de armonie, de inefabil convieţuind firesc cu versurile. Poeta şi-a aşternut sentimentele pe hârtie în vremurile când nu puteau fi încredinţate tiparului şi, iată, ele apar editorial acum, însoţite de poezii mai noi, actuale dar şi de amintiri (în proza )care ar putea foarte bine alcătui substanţa unui bogat volum de memorialistica…
Volumul a fost lansat recent la Muzeul de Istorie al municipiului Bucureşti (Palatul Şuţu) la care s-a adăugat participarea Societăţii Filarmonice Câmpina şi a Editurii Scrib. Prezentarea a fost făcută de dr. Constantin Bogdan, vicepreşedintele Societăţii medicilor scriitori. Notez aceste lucruri pentru că ele reflectă preocupările medicale, muzicale şi scriitoriceşti ale autoarei.
Esenţa cărţii, spun eu, este exprimată în câteva versuri intitulate „Dialog cu mine însumi”:
„-Tu crezi în destin?/
-Cred!/-Tu crezi în Dumnezeu?/
-Cred, dar aş vrea să ştiu ce se întâmplă cu mine”.
Maria-Cristina Moisin a scris frumoase pagini în care cotidianul şi amintirea se adună firesc în rânduri pline de respect pentru înaintaşi, pentru oameni care, într-un fel sau altul, i-au influenţat destinul şi au contribuit la făurirea caracterului ei. „În lutul gândului/ am plantat/ sămânţa speranţei./ Zilnic/ Am hrănit-o cu râuri de idei/ Şi ea a încolţit./ A crescut/ A spart pojghiţă/ Şi în lumina ochilor/ Speranţă, planta speranţei/ A crescut privind spre soare/ Am udat-o şi cu lacrimi/ Am hrănit-o cu lumina/ Şi a înflorit/ Doresc să facă rod!”.
