TRIPON-Camelia-wb

TRIPON-Camelia-wbCa şi creaţia divină, lumea noastră se bazează  pe iubire, forţa cea mai  puternică din univers. O formă de manifestare a iubirii este  sărbătoarea numită Dragobete.

În tradiţiile noastre  copacul vieţii însoţeşte omul  de la naştere până la moarte, fie  prin motivele specifice de pe obiecte, porţi, cusături pe îmbrăcăminte, bradul purtat la anumite evenimente mai mult sau mai puţin triste. Copacul vieţii, sau sephirotul, sau chacrele şi energia lor, Kundalini sau şarpele, au toate corespondent în basmele româneşti şi în cultul nordicilor – fie celţi, fie germani. Pentru ei frasinul  sau  stejarul  şi dragonul au  aceeaşi semnificaţie ca şi pentru indieni şi iudei. Ca europeni ne putem referi la Dragon, balaurul cu şapte capete – ca şi numărul chacrelor. Balaurul nostru scoate foc pe gură. Energia este uneori asemănată cu  focul. Metaforic spunem „focul iubirii te mistuie” şi te face să „te topeşti”, fiind ca un … drog.

România, acea Hiperboree, era şi este „străjuită” de constelaţia Balaurului sau Dragonului. Dacă Dru în sanscrită înseamnă curgere, atunci dragonul, asemeni unui şarpe, are  o mişcare asemănătoare curgerii, mai ales  când este asimilat cu energia Kundalini. Dra – curgere  şi gon – a merge, a se mişca în geto-dacă, armeană, dar şi în germană, în engleză înseamnă şi energie, şi a acţiona. Toate acestea definesc  curgerea energiilor subtile  din  cel care se iniţiază.  

De ce această introducere? Pentru a găsi vechimea unui fond lexical şi conceptual comun în contextul convieţuirii noastre în antichitate cu celţii, în epoca metalelor, şi  cu  germanii, prin Boi  şi alte triburi, acum 4.000-5.000 de ani. Nu a trebuit să-i aşteptăm pe slavi pentru a rosti cuvântul Drag. El era prezent în  noi ca şi pomul vieţii,  de la facerea lumii noastre  de către Dumnezeu, şi pomenit în Biblie din primele capitole până la simbolul sfeşnicului cu şapte braţe din ultimul – Apocalipsa. Dragobete semnifică un îndemn: „Dragă băiete ia-mă de bete şi leagă-ţi destinul de mine!”

Numit şi Capul Primăverii, el umple sufletul oamenilor de energie şi iubire. Data aparţine calendarului geto-dac şi este atât de veche încât merită  să-l cităm pe americanul William Schiller care afirmă: „civilizaţia s-a născut  acolo  unde trăieşte poporul român… răspândindu-se apoi  atât spre răsărit cât şi spre apus, acum 13.000-15.000  de ani.” Din punct de vedere esoteric, este începutul  a trei “curgeri de timp”.

Dragobetele, pe 24 februarie, când se pun bazele viitoarelor familii (mirajul zilei este aşa de mare încât se spune că tinerii care merg la cules de flori în această zi vor rămâne împreună tot anul), este urmat de alte sărbători semnificative. Pe 24 iunie este Drăgaica, solstiţiul de vară, când fetele şi femeile  merg în pădure pentru a se contopi cu natura în dansuri ritualice, numite ale Ielelor, pentru a nu fi uitate  de bărbaţii plecaţi cu turmele la munte.  Pe 26 octombrie este Sf. Dumitru, sărbătoarea întoarcerii turmelor de la munte, când se rostea: „Du Mitra vestea întoarcerii noastre”. La celţi, perioada pastorală începe la 1 mai şi  se sfârşeşte pe 31 octombrie, la noi este după 23 aprilie până pe 26 octombrie, sărbătoarea recoltei. Mithra vine de la arienii din Iran, unde este  numit „cu păşuni întinse”; a fost asimilat cu soarele, iar la indieni Mitra era invocat pentru a încheia alianţe. Pe 24 decembrie, la solstiţiul de iarnă, era sărbătorită naşterea lui Mitra, ca şi a soarelui.

Este trist că tinerii noştri şi mulţi comercianţi se lasă purtaţi pe aripile unor tradiţii ambigui ce suprapun personaje diferite  sub numele de Valentin şi nu „valantai” – căci catolicismul  este italian, iar englezii  sunt anglicani. Dacă îi privim pe englezi  ca urmaşi ai  celţilor şi vikingilor atunci vom găsi că „to draw together = a se uni” seamănă cu Dragobete. Dacă ne uităm la italianul „miro = mirific” descoperim că Drago-mir este dragonul mirific.

Dragobete este ziua dragostei împărtăşite, a manifestării în acord deplin cu întreaga natură. Strămoşii noştri au dezvoltat un adevărat ritual, perceput la început ca ceva firesc, natural – şi uitat încet, încet. Acum simbolurile vechi reînvie, şi odată cu ele ne simţim mai aproape de natură, mai bucuroşi şi mai frumoşi – din toate punctele de vedere.