Şi azi când simt mirosul de drob de miel îmi aduc aminte de colinele noastre, de văile şi munţii plini cu turme de oi şi stâne. Mergeam la cules de fragi şi căpşuni sălbatici care creşteau din abundenţă în pământul îngrăşat de oi, apoi dădeam de câte o colibă în care intram şi observam curios obiectele trebuincioase la cele de zi cu zi şi la prepararea produselor din lapte. De araci stăteau atârnate una lânga alta brânza, urda şi caşul din care se scurgea zărul. Mama mergea întotdeauna dis-de-dimineaţă la piaţa de peste drum ca să cumpere urdă proaspătă şi smântână. Primăvara, când se topeau zăpezile şi răsăreau ghioceii, apăreau ciobanii în piaţă să vândă miei. Era o nebunie pentru un copil ca mine tot acest spectacol în care se intersectau vocile oamenilor cu glasuri de animale ori ciripit de păsărele. Era zarvă mare şi toţi se târguiau, ca în final să vezi oameni cu feţe fericite şi împăcate pentru câştig si pentru o masă îmbelşugată de Paşte, provizii pentru ciobani, fluiere şi opinci noi, bundiţe şi podoabe pentru ciobăniţe.
Noi, românii trăim de mii de ani în armonie cu pământul. SUNTEM PE ACESTE MELEAGURI CARPATINE DINAINTE DE ÎNGHEŢURI (întrebaţi-l pe Zamolxe care ne spune că suntem legaţi de perioada anilor de aur ai omenirii). Venim din eternitate şi mergem în ea. Lucian Blaga îi spunea lui Mircea Eliade că noi, românii, nu putem fi decât o cultură minoră: “Cultura românească este o cultură minoră, având ca «vârstă adoptivă» copilăria.” Desigur că marii filozofi ai omenirii judecă maturitatea unui neam prin prisma intelectuală. Însă, dacă e să ascultăm ce ne spune Petre Ţuţea despre un laureat Nobel şi o bătrână de la ţară, «În faţa lui Dumnezeu, bătrâna e om, iar laureatul dihor, şi el aşa moare,» putem afirma că există o maturitate culturală în ‘ingnoranţa’ omului simplu, pe care acesta din urmă nu o vede sau nu e antrenat să o recunoască. Cultura unui neam se maturizează prin osmoză, moştenindu-se din tată în fiu, lucru care lipseşte în vest datorită distrugerii nucleului familial. Aborigenii din Australia nu au limbă scrisă. Ei îşi transmit de cincizeci de mii de ani cultura pe cale orală, prin cântec şi dans, prin obiceiuri şi tradiţie. Dintotdeauna părinţii au crescut împreună cu bunicii şi copiii, mecanism prin care cultura s-a transmis, in timp ce în vest, membrii unei familii sunt încurajaţi să trăiască separat şi independent, tăindu-se astfel firul continuitatii. De aceea, în vest avem spaţii fragmentare sau specializate şi ca atare ele sunt rupte de evoluţie, nu au timp de maturizare ca şi cel Mioritic. În ziua de azi se observa tăierea acestui cordon ombilical cultural in cazul noilor generaţii.
Emigraţii şi-au păstrat identitatea datorita acestei continuitati ancestrale. Tradiţiile culturale au fost conservate mii de ani, impregnate în ADN-ul românului precum vremurile în inelele din trunchiul copacilor. Eu am supravieţuit în occident datorită limbii şi a culturii părinţilor şi strămoşilor mei. A mă ruga lui Dumnezeu în limba părinţilor mei a fost un dialog imaculat cu Creatorul, pe când în engleză ar fi fost un spectacol Shakespearian. Forţa cuvântului în limba părinţilor are un efect vindecător. Emigranţii români au retinut spaţiul Mioritic prin limba lor, prin mâncăruri şi muzică, prin îmbrăcăminte şi contribuţii la spaţiul noii ţări. Am creat familii noi, case de cultură, cluburi culturale şi sportive, şcoli în limba română, biserici, ziare şi reviste şi chiar biblioteci, am înfiinţat posturi de radio şi televiziune în limba română. Am organizat expoziţii şi festivaluri şi am ieşit la serbări câmpeneşti invitând musafiri din alte culturi. Am păstrat legătura cu ţara mamă prin Departamentul românilor de pretutindeni şi am realizat acţiuni şi schimburi de experienţă cu instituţii de acasă.
Ca român adevărat nu te poţi lipsi de spaţiul Mioritic. Asta ar însemna să te laşi purtat de vântul nemilos al timpului şi vremurilor care, încet, dar sigur te va dezrădăcina. Pentru mine, ar însemna să-mi amputez o parte din viaţă şi din suflet. Sunt unii care spun că ei nu sunt români şi îi cred. Ei nu aparţin acestui neam, au fost plantaţi printre noi! Iar cei care nu inteleg maturitatea culturală a neamului lor din mândrie sau presiune comunitară sunt destinaţi unei evoluţii culturale cicatrizate sau în cel mai trist caz, deformate.
În balada Mioriţa, ciobanul care nu răspunde la violenţă cu violenţă dă dovadă de mare maturitate şi înţelepciune umană, dă dovadă de continuitate ombilicală din etern şi înspre etern, deslipindu-se de ceilalţi doi care nu sunt decât păpuşile artificiale ale timpului trăit, lipsiţi de etern şi divin. Această maturitate se vede în casele emigranţilor români prin fotografiile părinţilor şi bunicilor noştri, în port şi loc, în zâmbetul şi sclipirea din priviri, în cântecul şi îndeletnicirile noastre, în atitudinea faţă de cei din jur, în creativitatea şi contribuţia noastră la societate, în gândurile şi rugăciunile noastre.
Spaţiul mioritic este în fiecare cuvânt românesc care îmi iese din gură şi în acel moment mă simt ocrotit. Sunt acasă împreună cu părinţii mei. Spaţiul Mioritic este legea divină a creaţiei şi continuităţii vieţii şi neamului. Spaţiul Mioritic este legătura dintre cer şi pământ. Spaţiul mioritic este perfecţiunea naturii, pentru mine. Când am deschis ochii la sânul mamei, Dumnezeu a fost inspirat să creeze pământul cu spaţiul Lui mioritic. E un cântec de leagăn, o adiere de vânt, o mireasmă de floare şi un dor.
Dacă nu ar fi fost limba română, aş fi murit de mult în exil.
Versiune in Engleza
The «Mioritic space» in Exile
Even today when I feel the lamb haggis smell I remember our hills and valleys, and the mountains with sheep and folds. I used to pick wild strawberries which abundantly grew on the land enriched by sheep, then I would find some shepherd’s hut where I would curiously observe everyday objects used in the milk products’ preparation. Cheese, cottage cheese and curd would hang on stakes to strain.
Mother used to go early in the morning across the street, to the farmers’ market, for fresh cheese and cream. In spring, when the snow would melt and snowdrops would appear, the shepherds would come to sell lambs. It was an amazing site for me, as a child, all that spectacle of intersecting human voices, animal sounds and bird chirping.
In tumult and clamor, people would heavily negotiate and one could see in the end happy faces after a good deal and the prospect of a rich Easter table; but one could also see provisions for shepherds, flutes and traditional shoes, jackets and jewels for shepherdesses.
We, Romanians, have been living for thousands of years in harmony with the land. We have inhabited the Carpathian region long before the ice age (ask Zalmoxis who says we go back to the golden age of mankind). We come from eternity and walk alongside it. Lucian Blaga told Mircea Eliade that “The Romanian culture is a minor culture since it has adopted the ‘childhood age.’” Of course, the big philosophers judge the maturity of a nation from an intellectual perspective.
But if we listen to Petre Tutea’s story about a Nobel prize winner and an old countryside woman – “Before God, the old woman is a human being, while the Nobel prize winner is a ferret, and will die a ferret” – we can affirm the existence of a cultural maturity in the ‘ignorance’ of the everyday man, a maturity he may not see or recognize. The culture of a nation matures through osmosis and is inherited from father to son, a tradition that lacks in the West due to the traditional family’s loss. The Australian Aborigines have no written language. They have orally transmitted their culture for about fifty thousand years through songs, dances, customs and traditions. Grandparents always lived with their grand-children, a way of passing on the culture, while in the West, family members are encouraged to live separately and independently, severing the thread of continuity. This is why the West has fragmentary or specialized spaces cut off from evolution and unable to mature as in the case of the Mioritic space. Nowadays, we assist at the cut of the cultural umbilical cord between generations.
The immigrants have held on their identity because of cultural continuity. Cultural traditions were preserved for thousands of years, impregnated into the Romanians’ DNA such as rings in trees’ trunks. I survived in the West because of the language and culture of my parents and ancestors. Praying to God in my parents’ language is an immaculate dialog with the Creator, while in English it would be a Shakespearian spectacle. The ancestral word has healing properties. Romanian immigrants retained the Mioritic space through language, food, music, and clothing. In the new country, we created new families, cultural and sport clubs, Romanian schools and churches, journals and magazines and even libraries, as well as radio and TV channels. We organized exhibits and festivals, and communal outdoor gatherings with guests from other cultures. We preserved the link with our country of origin through the Department for Romanians Abroad and accomplished exchanges with home institutions.
A true Romanian cannot ignore the Mioritic space. This would mean to allow oneself be slowly and surely uprooted. For me, it would mean to amputate a part of my life and soul. Some affirm they are not Romanians and I believe them. They do not belong to the Romanian nation, they were just planted among us! Those who do not understand the cultural maturity of our people because of pride or social pressures are fated to grow incomplete or deformed.
In the ballad “Miorita,” the shepherd rejects violence, showing great maturity and wisdom; he establishes an umbilical link between his place of eternity and universal eternity, distinguishing himself from his companions who remain artificial puppets of time, incapable of connecting with the eternal and the divine. This maturity is present in our Romanian immigrant houses through the pictures of parents and grand-parents, their clothing and places, their smile and eye sparkle, though our songs, occupations, social behavior, our creativity and contributions to society, our thoughts and prayers.
The Mioritic space manifests itself in every Romanian word I am saying, and in those moments I feel protected. I am again home with my parents. The Mioritic space is the divine law of creation and of our people’s continuity. The Mioritic space is the bond between sky and earth. The Miortic space is nature’s flawlessness. When I opened my eyes at my mom’s breast, God was inspired to create the earth with ITS Mioritic space. The Mioritic space is a lullaby, a wind’s breeze, a flower’s scent, it is nostalgia.
Without the Romanian language, I would have died a long time ago in exile.
