Împrejurările vieţii m-au făcut să-mi duc existenţa în Ardeal mai mulţi ani, aproape toată tinereţea mea. Multe erau diferenţele între Ardeal şi partea de sud a ţării, de unde veneam: portul, graiul, obiceiurie, comportamentul…
Obişnuită cu firea zgomotoasă şi adeseori explozivă a bucureştenilor, muntenilor sau a oltenilor, ajunsă în Ardeal, nu conteneam să mă mir de vorba liniştită şi comprtamentul mai supravegheat al locuitorilor de pe aceste meleaguri. Chiar când erau mai expansivi, comportamentul avea frâu bine strunit.
Deşi România are un spaţiu mic faţă de alte ţări, unitatea în diversitate îi dă un spor de frumuseţe. Un exemplu semnificativ pentru comportamentul mai temperat al ardelenilor, mi s-a părut că se desprinde semnificativ dintr-o relatare a unui detaliu din timpul marelui eveniment trăit cu mare intensitate de oameni la 1 Decembrie 1918.
Unui mai vârstic prieten, oftalmologul Coriolan Bucur, îi plăcea să-mi povestească despre impresiile tatălui său, preotul Iuliu Bucur din Târgu-Mureş care a participat la adunarea din Alba-Iulia, participare cu un entuziasm pe care l-a purtat în suflet pâna la fârşitul vieţii.
Entuziasmul acelor zile care cuprinseseră zările, făcea ca bucuria lăsată în voia ei să zboare până în înaltul cerului. Pentru prima dată şi spre durerea noastră, pentru singura dată, România se afla între hotarele ei fireşti, cu toate provinciile. Imaginea acestei Romanii „dodoloaţă” cum ne spune Lucian Blaga, nu am mai avut-o din 1940 încoa şi nu o putem încă întrezări curând. Atunci era marea bucurie a oamenilor pentru înfăptuirea unei dreptăţi la care am sperat o prea lungă vreme, dar era şi speranţa unei ţări înfloritoare. Visul acesta s-a implinit. În următorii ani, am avut maximum de înflorire economică, de dezvoltare a artelor şi culturii, de apogeu în politică…Aşa îmi explic de ce o vârstică prietenă a familiei noaste care a călătorit mult în lume, când era întrebată unde ar dori să trăiască de-ar avea posibilitatea să-şi aleagă ţara, răspundea invariabil: ”În România din perioada interbelică.”
Aşadar, entuziasmul oamenilor din acele zile avea un profund temei. Se cutremura pământul şi zările de atâta bucurie. La adunarea de la Alba-Iulia, lângă preotul Iuliu Bucur, se nimerise un om cam între două vârste, îmbrăcat în straie tărăneşti, curate, aşa cum erau toţi cei prezenţi, semn de respect pentru această zi cu totul deosebită. Omul striga din toţi plămânii:
TRĂIAAAASCĂ ROMÂNIA MARE!!! TRĂIAAAASCĂ UNIREA!!!
TRĂIAAAASCĂ IULIU MANIU !!!
Răsuna vocea lui ca un tulnic. Lângă el, soţia, în costum naţional, îi ţinea isonul. Când a apărut Iuliu Maniu, entuziasmul a făcut să străbată fiori în toată suflarea. Uralele nu mai conteneau. Atunci, preotul Iuliu Bucur i-a făcut semn cu mâna vecinului să se domolească şi i-a şoptit cu blândeţe: „Bine, bine, bade dragă, acum hai şi-om asculta ce ne spune domnul Iuliu Maniu”. Dar omul l-a privit cu ochii scânteind şi i-a răspuns promt şi deplin stăpân pe el: „ Nu pot, domnule părinte, să mă ietaţi, nu pot, trebuie să mai strig până mă stâmpăr. Am venit din creierul munţilor cu femeia mea o zi şi o noapte pe drum cu carul cu boi ca să putem striga aice ni. Trebuie să strig ca să îmi găsesc stâmpărul. Şi iarăşi a început: TRĂIAAAASCĂ ROMÂNIA MARE!!! TRĂIAAAASCĂ UNIREA!!! TRĂIAAAASCĂ IULIU MANIU !!!…
În pieptul acestui om care nu-şi găsea „stâmpărul”, deşi se vedea că este un om cu vorbă şi purtare cumpănite, ca şi toţi ardelenii, se simţea suflarea întregului nostru neam, aşa cum nu a mai fost niciodată, moment rămas unic în istoria noatră. Ziua aceasta a fost pe deplin îndreptăţită să devină Ziua Naţională a României.
Glasul acela din istorie se contopeşte cu cel al nostru de astăzi şi din viitor în urarea:
LA MULŢI ANI ROMÂNIA DE ZIUA NAŢIONALĂ!
