gopo_georgedorobantu

gopo_georgedorobantuCu siguranţă că cinematograful românesc al noului val a deschis apetitul pentru filmul sud-est european al cinefililor americani. În Los Angeles, în fiecare an, South-East European Fest este poarta deschisă către o lume “care se întinde din Austria până în Turcia, cunoscută pentru conflictele politice, dar care este o zonă culturală de anvergură, a cărei filme descriu portrete diverse şi nuanţate, şi teme universale profund umane”, după cum declară organizatorii.

Nu este de mirare că instituţii de cultură locale se implică activ în promovarea festivalului: Goethe-Institut, Centrul de studii europene şi euroasiatice din cadrul University of California at Los Angeles, şi în premieră anul acesta prestigioasa American Cinema Foundation. Şi din partea comunităţii româneşti eficientul locaş de promovare a va­lorilor româneşti Institutul cultural român din New York şi efervescenta organizaţie ange­lină Romanian-American Profe­ssio­nals Network. Temele prezentate au avut atât culoare locală cât şi nuanţe politice, umor tranşant şi vivacitate creativă. S-a distins ciclul “Femei din sud-estul european” şi filmul turcesc My Marlon and Brando. În regia kurdului Huseyin Karabey, pelicula este o lirică şi încrâncenată poveste de dragoste ratată între o actriţă turcă şi un actor kurd, despărţiţi de graniţe şi prejudecăţi. Cu aceiaşi tematică, dar cu evidente accente politico-istorice Divorce Albanian Style al bulgăroaicei Adela Peeva urmăreşte destinele famiilor răvăşite de epurarea efectuată de dictaturia albaneză din anii şaizeci. La vremea aceea, soţiile care nu erau de origine albaneză erau judecate ca spioane şi deportate în ţările lor de origine. Realizat impecabil, documentarul Tu­nnel’s End al regizoarei spaniole Monica Lleo este o analiză acidă a războiului din Bosnia anilor nouăzeci. Cu excelent talent portretistic, regizoarea surprinde fără echivoc nuanţele incoerente ale unei lumi în continuă frământare.

În general, peliculele prezentate sunt o dovadă artistică a unor stări socio-politice care nu-şi găsesc cursul firesc. Artiştii sud-est europeni, ca şi creatorii români, încearcă să descătuşeze energiile negative ale unei istorii fragmentate şi uneori ireale. Tonul sumbru al majorităţii peliculelor creionează deziluzia comună într-o revenire la normalitate. Personajele sunt însă pline de speranţă. Dorinţa lor, a personajelor, de a trăi intens, de a se elibera marchează când strident, când optimist filmele festivalului. Cinematografia româ­nească a fost recunoscută în chiar seara de gală. Mai întâi a fost prezentat scurt metrajul Megatron al regizorului Marian Crişan, câştigator al Palme d’Or la Cannes în 2008. Pentru românii-americani, cele 15 minute de frântură de realitate au rezonat emoţional a aduceri aminte din propria copilărie. În micul univers de la ţară la oraş, micuţul erou sărbatorit nu-şi doreşte decât o frântură de normalitate familială. Este singurul cadou care-l satisface. A urmat apoi Elevatorul, o incitantă experienţă cinematică. Bazat pe o piesă de teatru, pelicula se petrece eminamente într-un ascensor în care cele două personaje adolescentine îşi trăiesc drama morţii inerente. Deloc incomodat de spaţiul restrâns, regizorul operator construieşte filmic trepidant, nuanţând convulsia aspaţială cu ritm emoţio­nal. După ce a lucrat pe un vas comercial timp de cinci ani, George Dorobanţu a reuşit să-şi cumpere un aparat de filmat şi un calculator. Reîntors la dragostea dintâi, regizorul îndragostit de piesa de teatru cu acelaşi nume a avut ambiţia de a o experimenta filmic. Cu numai trei sute de dolari şi entuziasmul echipei, Elevator a prins contur.

Au urmat apoi doi ani de montaj pe calculatorul personal. Răbdarea şi pasiunea pentru înlanţuirea de imagini este vizibilă în film. Totul pare a fi calculat la secundă, şi efectul dramatic al mizanscenei este nedisimulat. Marinarul convertit la cinema a devenit, prin filmul său, un bijutier al imaginii. Departe de a fi imperfectibil. Pentru că uneori exactitatea de ceasornicar forţează emoţia, impune reacţia. Dar cu siguranţă că Elevator este un film al unui creator maturizat prin însăşi creaţia sa de debut. Potenţialul artistic al lui George Dorobanţu este remarcabil.

Ca întotdeuna, este important nu numai ce prezentăm publicului cinefil, ci şi cum ne prezentăm audienţei. Cu o engleză impecabilă, cu delicateţe intelectuală şi umor, George Dorobanţu a răspuns barajului de întrebări venite din public. A dovedit că artistul român este pregătit pentru a balansa două lumi culturale, nu numai prin filmul său cât şi prin prestanţa sa. Suportul publicului a fost evident, şi George Dorobanţu şi al său Elevator au primit entuziast premiul pu­blicului. Iar organizatorii l-au răsplatit meritat şi cu premiul de debut.
South-East European Fest a fost o nouă reuşită pentru români. Iar pentru românii-americani şansa de a îl cunoaşte pe şi conversa cu George Dorobanţu a fost de neuitat.