Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneşte auroral simbolul eminescian. Mulţi uită, din păcate, că în iunie s-a născut – cu 140 de ani în urmă, tot la Botoşani, un titan al gândirii şi faptei culturale româneşti, Nicolae Iorga.
Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversări, e momentul potrivit să relevăm şi că el este cel care, printre primii, intuieşte anvergura universală şi valenţele mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu şi care are, dintru început, revelaţia fascinaţiei muzicale a verbului său, fiind copleşit de „puternicele acorduri de orgă religioasă pentru marile sfâşieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei şi surâzătoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tinereţea sa către apropierea de Eminescu, Iorga îşi aminteşte cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botoşani (deci iată care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, „mai bărbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a apărut „o nouă evanghelie pentru tineret”. Curios, citeşte în vacanţă Almanahul România jună de la Viena unde apăruse Luceafărul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale cu mare sinceritate: „întîi n-am înţeles mare lucru, pe urmă am fost sedus de muzică, de la muzică am trecut la fond”, fapt comparat de marele istoric, geamăn poetului prin anvergura personalitaţii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra cărora se coboară”. Ceea ce a făcut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicală, să fie una decisivă, fundamentală, formatoare pentru toată viaţa sa: „când am intrat în Universitate eram eminescian”.
Armonia profundă a versului ales l-a urmărit toată viaţa, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudată coincidenţă face ca unul dintre ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substanţial, fiind unul dintre primii şi cei mai eficienţi ambasadori ai personalităţii sale în lume, să poarte titlul „Poesie şi musică”, prilej de-a observa discrepanţa ce se manifestă uneori, pleonastic şi chiar fals, deformator, atunci cînd se încearcă punerea pe note a versului eminescian, cel ce are “un farmec care e însuşi muzică şi care ajunge singur”[1].
În ce ne priveşte, am primit cu mare încântare aceste mărturisiri care veneau să confirme cu asupră de măsură concluziile pe care am încercat să le relev în cartea intitulată Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, şi anume că muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecător, ci o componentă structurală, ontologică, a fiinţei sale şi implicit a poeziei sale, concluzia la care m-au ajutat să ajung numeroşi alţi exegeţi ai lui Eminescu precum Vianu, Ibrăileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Călinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga ş.a., personalităţi de patrimoniu ale eminescologiei, drept care am gasit curajul de a merge mai departe şi de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. şi de-a conchide că un poet care şi cântă el însuşi înnobilează însăşi muzica şi îndeplineşte dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei să transmită memoria sacră. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, această taină aproape sacră, dacă tot invocă revelarea mesianică a Duhului Sfânt, ca o comparaţie aflată cel mai la îndemână.
Şi mai târziu Iorga avea să păstreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea să comunice: „Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creaţii pentru scena lirică în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o operă wagneriană”. Aşadar prima întâlnire a celor două genii, întâmplător (?) venite pe lume la Botoşani a fost cu certitudine un act de fascinaţie.
A urmat apoi etapa următoare de cuminecare şi aprofundare prin lectura nou apărutului volum, ediţia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care şi el, ca şi atâţia alţi liceeni, o citeau înfioraţi în nopţile internatului, faptul constituindu-se într-o mutaţie crucială – „o revoluţie”, spune el – în fluxul formator al psihologiei şi personalităţii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin, în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existenţial de altitudine, un standard al idealului către care Iorga avea să privească toată bogata sa existenţă, niciodată coborând mai jos de acest standard înalt al gândului şi faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost şi etapa unor încercări poetice proprii, efemere, aflate desigur sub tutela lui Eminescu.
Apoi a urmat o altă treaptă de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a rămas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul „cu o putere de intuiţie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem că a contribuit decisiv la aflarea propriului său drum aurit în istoria noastră frământată. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model de urmat, dacă vreţi, după principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trăi literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tărâmuri compensatorii cum le numea subtila exegetă Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea să ştie a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul său.
Iorga s-a străduit mereu să-l înţeleagă pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodată acest tezaur, dorind să-l reveleze şi altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei, dar mai ales se pare că a fost primul care a avut revelaţia complexităţii eminesciene, numindu-l pe Eminescu „expresia integrală a sufletului românesc” .Un rol de importantă prioritate îi revine lui Iorga în privinţa utilizării moştenirii eminesciene, el fiind acela care a afirmat că orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merită să fie cunoscut”, luând seama la faptul că Eminescu, deşi n-a publicat paginile rămase în manuscris, „dar nici nu le-a distrus, căci ştia bine că sunt în ele diamante care aşteaptă numai ceva mai multă tăietură pentru a străluci deplin.” Cei ce cunosc arealul eminescolgiei ştiu că din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduită, la antipodul căreia s-a situat, de pildă, G. Ibrăileanu (şi el aflat acum în anul 140 de la naştere!), cel care a condamnat cu indignare până şi fapta lui Maiorescu de-a fi încredinţat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia „domnia sa cu şapte lăcate”. Si tot el avea să exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: „Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontent idealul” (1903). Azi când generaţii de oameni ai spiritului au trudit pe buchea eminesciană şi au adus după mai mult de un secol, la lumină scrisul său integral, mai apoi, prin strădania lui Noica şi acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar şi imaginea acestuia, vedem că intuiţia lui Iorga a fost cea corectă şi pe acel drum avea să meargă viitorimea.
Preocuparea lui Iorga pentru revelarea şi propagarea operei şi personalităţii eminesciene nu lipseşte nici din marile sale intreprinderi, din cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române ediţia din 1925, şi, desigur din Istoria literaturii româneşti contemporane şi multe altele.
Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea să aducă noi valenţe, urmând depăşirea etapei de fascinaţie a versului, a imaginaţiei sale poetice şi aduncând preempţiunea laturii de conştiinţă civică şi naţională. Am afirmat în studiile noastre ideea existenţei unui metru etalon al existenţei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul său, faţă de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca să micşoreze distanţa fată de ideal, una dintre manifestări fiind lupta pentru destinul optim al naţiunii sale, componenetă structurală a conştiinţei şi a faptei sale pentru care întreaga sa gazetărie stă mărturie. Ei bine, e limpede că şi acest model a fost preluat, conştient sau doar intuitiv, de către Iorga cel care avea să fie numit „Apostolul Neamului” şi să devină omul providenţial al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit – preluând sintagma altcuiva – “oameni ai energiilor luminate” de la Botoşani (la care se referă în principal lucrarea noastră Arcade septentrionale), de asta dată Emil Diaconescu, îl numeşte pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai strălucit ostaş al cugetării româneşti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregătit cu mândra lui viaţă de vitejească luptă pentru ceasul acesta”. Altădată institutorul C. Iordăchescu, autorul acestei sintagme, povesteşte într-un număr din 1919, în aceeaşi publicaţie în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga „a semănat pretutindeni în călătoriile sale prin toate regiunile româneşti, înflăcăratele sale credinţe” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare „le sorbeau cu nesaţiu”, rostite cu „acea elocinţă şi libertate de cuget care sunt pecetea geniului său, subjugător de suflete”.
Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de strălucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu că nu scria pentru pâine, făcându-şi râs de cei ce i-o dădeau cu o cumpănă prea mică, ci din căldura adevărată a unui suflet ce voia să facă bine nu sie însuşi… ci neamului întreg. În acest punct este vizibilă şi influenţa unei idei de forţă din gândirea eminesciană în acea concepţie-fanion a lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin cultură” şi iluminare, care vizează în mod sintetic ajungerea la unitate naţională prin cultură organică, ceea ce, s-a spus pe bună dreptate, a fost un obiectiv esenţial din programul energetist de inspiraţie pur autohtonă al lui Iorga.
La fel, este de necontestat şi faptul că teatrul lui Eminescu, faţă de care Iorga şi-a exercitat şi calităţile de istoric literar căutându-i originile, a exercitat de asemeni o adevărată fascinaţie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri şi rolul pe care l-a jucat în formarea conştiinţei naţionale „teatrul vagabond” adică turneele teatrale ce străbăteau ţara care, precum ştim, l-au fascinat şi l-au răpit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios că propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiraţia sa pentru dramaturgia eminesciană care l-a inspirat fără îndoială. Ceea ce se ştie mai puţin este faptul că acest teatru pe care majoritatea covârşitoare a cunoscătorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fără calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scenă prima dată, tot de către… aţi ghicit! N.Iorga. Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa „Lais” în traducerea elastică a lui Eminescu pe care regizorul N. Massim o găsea mai bună decât originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciană Iorga se entuziasmează de calitatea dramei Bogdan Dragoş afirmând: „acest act ar putea fi reprezentat oricând”. Drama a fost reprezentată aici, la Botoşani şi, după ştiinţa noastră, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciană este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoşani, în două rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de către marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mureş. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci, pentru această piesă ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos şi Mira, pentru a lărgi aria de cunoaştere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea căruia m-am ocupat atunci, dar şi ţinând seama de opţiunea lui Iorga.
Neobositul şi prolificul Iorga nu putea să lipsească dintre editorii lui Eminescu, chiar dacă ediţia sa din 1922 nu este dintre cele de referinţă. In schimb a făcut tot ce-i stătea în puteri pentru stimularea şi popularizarea ediţiilor eminesciene câte au apărut în timpul vieţii sale, în genere, scriind şi cuvântând despre Eminescu, omul şi opera, oricând avea ocazia, în comunicările sale academice, în lecţiile ţinute la Universitatea de la Vălenii de Munte, în diferite discursuri, dar fără a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros să atragă şi alte personalităţi în această arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.
O latură consistentă a acestei activităţi s-a manifestat desigur şi în gazetăria lui Iorga, articolele şi referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicaţiile sale „Neamul românesc”, „Semănătorul” ş.a., nu o dată sprijinindu-se pe rostiri şi gânduri eminesciene în polemicele sale, o listă a unor asemenea articole putând constitui substanţa unei considerabile antologii.
La fel, Iorga este prezent la ceremonii şi festivităţi, dezveliri de busturi, precum cel de la Galaţi din 1911, la comemorări ale poetului, la tot felul de manifestări culturale şi, nu o dată, el este cel ce stimulează şi-şi îndeamnă conaţionalii să edifice asemenea monumente şi modalităţi de nemurire a amintirii poetului, peste tot cuvântul adăugând un nou spot de lumină asupra lui Eminescu. Iată, de pildă, articolul trimis pentru reuşita numărului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botoşani (Câteva cuvinte pe care le-aţi dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sincer şi mai adânc cunoscător al vieţii româneşti, din tot locul şi din tot timpul”, adăugând aici şi considerentul cel mai de seamă, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: „prin nimic nu se arată valoarea unei generaţii mai bine decât prin ceea ce înţelege şi preţuieşte din viaţa sufletească de până atunci, a propriului ei popor.”
Nu trebuia uitată nici activitatea sa dedicată cinstirii memoriei poetului la Ipoteşti, contribuţia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii şi casei memoriale, care însă, din păcate şi nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura această clădire aducând-o în conformitate cu originalul.
Dar poate cea mai remarcabilă funcţie a lui Iorga în această neobosită misiune autoasumată de-a nu lăsa să se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificată drept diplomaţie culturală, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A făcut şi aici tot ce era supra–omeneşte să facă, a scris şi inclus în sinteze internaţionale adevărate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stăpânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul şi în multele universităţi unde era invitat şi încununat cu titlul de doctor honoris causa. De menţionat că „Revista şcolii” de la Botoşani publică un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre extraordinara vizită a lui Iorga în America. Să ne amintim şi că printre cursurile ţinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros şi plin de emoţie, Iorga ţine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei şi desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar şi cel mai înalt spirit în sud-estul Europei. Păstrând proporţiile, semnatara acestor rânduri a susţinut după mulţi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenţă din Konstanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, după modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenţi că în literatura română există un mare poet european pe care e musai să-l cunoască. Dar si în cursul de cultură si civilizaţie româneasca am evocat pe cei mari ai Botoşanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânără din Italia a exclamat că acest oraş care apare drept loc de naştere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de altă parte, auzind despre uriaşul număr de cărţi şi articole semnate de Iorga şi de universităţi din lume care l-au omagiat şi desemnat drept doctor honoris causa, un tânăr german a exclamat „aber das ist ein echt übermensch!” („dar acesta e un adevărat supraom!” trad. red.)
Să mai menţionăm doar prima exegeză consistentă despre Eminescu apărută în limba franceză în publicaţia „Revue bleu” cu titlul „L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu”. Si aici am a face o conexiune cu Botoşanii căci am găsit acest studiu publicat în „Revista Moldovei” (în nr.11-12 din 1922), în traducere românească. Acest text destinat străinilor pe care Iorga dorea să-i convingă de dreptul spiritului naţiunii sale de-a fi demn de atenţia şi preţuirea lumii, nu a fost publicat după vreun manuscris oferit de Iorga redacţiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornică dintre redactorul şef Tiberiu Crudu şi marele apostol al neamului, ci a fost tradus special pentru „Revista Moldovei” în mod impecabil de către profesoara Cecilia Halunga de la „Şcoala normală de fete” din Botoşani după „Revue blue” din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceză. Aşadar, Revista Moldovei prezenta astfel cititorilor săi în mod elocvent, faţa literaturii române pe care o arăta Nicolae Iorga lumii din afara ţării sale, demonstrând că, deşi acesta anatemiza influenţa decadenţei Occidentului, se străduia din răsputeri să stea drept în faţa acestuia în fruntea valorilor româneşti pe care voia să le integreze în lume. Inţelegând importanţa acestui text i-am acordat un spaţiu larg în cartea noastră „Arcade septentrionale”. Amintesc aici şi de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleză realizat de Silvia Pankhurst, prefaţat de Bernard Shaw şi cu introducerea semnată de N. Iorga.
Şi câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime şi de săpat în piatră n-a lăsat Iorga despre Eminescu! Iată câteva, dezarmant de puţine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depăşete măsura omenească şi poate de aceea oamenii au cam obosit să–l mai frecventeze şi să-l cerceteze, unele ce aveau să prefigureze revelări notorii de mai târziu: „Poetul acesta n-a fost numai poet… care să fii vânat tablouri, senzaţii, sunete. (…) El a fost cel puţin în aceeaşi măsură un cugetător, un luptător, un profet – da, un profet ca profeţii vechii Iudee, biciuind şi arzând, de o parte sfătuind şi revelând de alta, în numele aceluiaşi Dumnezeu al inţelepciunii” (1904). Sau altădată: „Eminescu e om mare al naţiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial” (1911).
Despre articolele din Curierul de Iaşi: „E o uimire câtă bogăţie, noutate, logică, prevedere, căldură, câtă mare şi curată înţelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dări de seamă teatrale, notiţe despre cărţi… La fiecare moment marea sa putere de intuiţie fixează puncte sau deschide perspective cu totul nouă.” Altceva: „Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor… Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită”. „Eminescu este drumul către sănătatea acestui popor.”
Exemplele sunt enorm de multe şi toate vorbesc despre o neostoită fascinaţie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare măsură cel ce i-a însuflat foarte devreme adolescentului Iorga, ceea ce avea să fie enorma sa energie luminată fără de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefică în societatea omenească. Asa cum am încercat să relev în această cartela care m-am referit, în care am căutat să surprind monografia unei stări de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului naţional, o vreme diametral opusă celei de azi, totul se face cu personalităţi providenţiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevărat generator nuclear pentru atâţia alţii, transmiţători-releu până în capilarele societăţii. Ei bine, am încercat şi sper ca nu fără folos, să demonstrez ca până şi la originea acestei mişcări de psihologie socială a stat acelaşi Eminescu cel care l-a hrănit sufleteşte şi i-a format mentalul lui Iorga fiindu-i fără putinţă de tăgadă, în lumina acestor argumente probatorii, un adevărat mentor spiritual.
Şi încă ceva, o tulburătoare coincidenţă. Eminescu a fost, se ştie, iniţiatorul şi coordonatorul proiectului cultural „Serbarea de la Putna”, aceea care a generat în 1871 mişcarea de conştiinţă menită să culmineze cu realizarea Marii Uniri al cărei om providenţial şi spirit dinamizator a fost N. Iorga, cel ce se năştea exact în acelaşi an, al „Serbării de la Putna”. „Istoria este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu” spunea Eminescu şi aceste coincidenţe un pot decât să confirme afirmaţia. Parcă nu e întâmplătoare nici întâmplarea că în iune, luna tragicului sfârşit al lui Eminescu, se năştea cu 140 de ani în urmă, N. Iorga, cel ce avea să-i ducă mai departe cu atâta energie mesajul de conştiinţă.
Din păcate, contribuţia uriaşă a lui Iorga este ca şi uitată azi, ca şi întreaga lui personalitate monumenatală. De fapt, ignorarea qusitotală de azi a personalităţii sale se datorează raportării la măsura omului obişnuit – azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural – care nu poate cuprinde decât o cantitate limitată de informaţie, de cultură, chiar de reacţie afectivă, toate depăşite fatalmente radical de dimensiunea supraomenească a personalităţii lui Iorga. Pentru că nu poate vedea decât un mic fragment şi pentru că întregul l-ar copleşi şi l-ar pune într-o umilitoare şi inconfortabilă inferioritate, omul de azi alege soluţia ignorării.
Şi totuşi nu e cu putinţă să se accepte tacit acest fenomen injust care de fapt îl asasinează încă dată pe savantul admirat şi răsplătit de atâtea foruri intelectuale naţionale şi internaţionale! Trebuie să reînvăţăm a ne apropria şi a ne duce pe umeri destinul naţional din care acest accident istoric benefic, această anomalie pozitivă numită Nicolae Iorga – venit pe lume tot în târgul Botoşanilor – face parte integrantă şi demnă de toată slava şi mândria pe care trebuie să reînvăţăm a le trăi ca stări faste ale „vieţii sufleteşti” şi să nu ne lăsam mereu copleşiţi doar de stările negative şi vibraţiile joase cu care ne inundă azi realitatea din jur.
———————————————————–
[1] N. Iorga, Eminescu, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iaşi, 1981.
