DEBARCAREA
Am debarcat de-a pururi din familiarul vas,
Cum mi-a dorit destinul, pe-o insulă pustie.
Viața-mi de-altădată în urmă a rămas,
Cu tot cu-a tinereții aleasă superbie.
Jur-împrejur băltește Oceanul AtlanStyx
Și trec mereu avioane deasupră-mi, parc-anume.
Și la aceeași oră, în tranzitul lor fix,
Vapoare, ce se-ndreaptă spre-o viitoare lume.
Trec uneori iceberguri cu eschimoși, lăsați
Să moară-n frigul vârstei, târâți de câte-un val,
C-așa e obiceiul, bătrâni – foști mame – tați
Să plece, când le vine sorocul lor tribal.
Insectele – captive c-un ac, în insectar,
Mai mișcă, uluite, din bietele picioare,
Sperând c-o să mai zboare-n spectacolul solar,
Prin vremurile-acestea, cumplit înșelătoare.
De ce-aș mai face semne? Salvare n-o să vină.
Sunt debarcați vr-o mie, umblând cu ochii stinși…
Mai strigă câte unii că n-au avut vreo vină,
Apoi se-ntind pe plajă, definitiv învinși.
Când vine fluxu-albastru, și insula dispare.
Noi înotăm, cât poate un om să mai reziste…
Apoi ne prinde somnul, în astă apă mare,
Printre rechinii lacomi și-ntre meduze triste.
TRAVERSADA
Mereu în traversadă, de-ai săi uitat de tot,
Columb e-ntre curenții ce-l duc, fideli, la ţintă.
Un uragan de soare şi-ocean de-oţel l-alintă;
Curioşii trec pe-alături, cu câte-un pachebot.
Corabia-i o coajă şi-o joacă, totodată,
Pe delăsarea apei, din pânze fâlfâind.
Doi ochi săraţi privesc, cu acelaşi aspru jind
Spre continentul care,-n speranţă li se-arată.
Rămâne-n noi curajul de-a ne-ambarca, precum
Navigatorul, vajnic bărbat de altădată,
Sfidând imensitatea, iubind-o totodată,
Plutind cu frenezie pe-acest vremelnic drum…
CARNAGIUL
Atârnă-n cosmos cărnurile-n sânge
Și barda taie-n corpuri purpurii.
E-o frenezie-a hranei, și nu plânge,
Și n-are niciun sens pe-aici să vii.
Așteaptă,-n lanțuri vitele-astea blânde,
Să vină nu-știu-cine să le ia
Și să le ducă, nu știu ele când e
Sorocul hotărât de-un nimenea.
Poporu-i abatoru`,-nfometat.
Lovesc cu târnăcoape ascuțite
În cranii. Trupuri cad cu zgomot plat
Și-ncepe simfonia de cuțite.
Că viața-i un război copleșitor.
O vânătoare-n țarc, și nu ne pasă.
Căci dincolo de-acest cumplit omor
Avem confortul cărnii de acasă…
MIEZ DE NOAPTE
Au mai apus ferestre și timp s-a mai sfârșit
În blues-ul vechi al nopții care ne va-nsoți.
Târziu pentru cuvinte e-n ceasul de grafit.
Lumini se-ntorc, submerse, prin vaste insomnii.
S-a-nchis petala șansei, elipse-au înghețat.
Un disc răstind un suflet de saxofon ascult.
E cerul plin de gânduri, care s-au stins demult.
Căzut pe autostradă-i un palmier uscat.
În blues-ul de rugină străbate-o notă rece.
Au mai apus ferestre și altele răsar.
Se-aude-n aer timpul care cu zgomot trece
Și mută ești, durere în a cunoaște iar.
ARMURA DEMNITĂȚII
Armura demnității, cu luciu glacial,
Ades în pribegie, ades fără să spere –
E prințul purității, cel fără de Graal.
Și spiritu-i se nalță mai liber, prin durere.
Trufaș, de sine însuși răpus adeseori,
În lupta sa grotescă și tragică de-odată,
Rănit în gingășie, prădat de vechi candori,
Aceași neclintire luminii și-o arată.
Ascuns între oțele, îi este dor și sete
De-un simplu cânt, în câmpul de un verzui colos,
Unde-nțelept oricine-i, ș-orice strămoș poet e,
Cu glas de rădăcină, asprit de-atât frumos…
…Destinul său e altul și fără de opriri e.
Și prințul, pe când ceasul îi bate de acum,
Se-ambarcă pentru-ntoarceri și pentru nemurire,
Îmbrățișând cu veghea Oceanul vast, de fum.
HIPERESTEZIE DE IARNĂ
E ger uscat și neted de piatră și de soare.
Visez veliere-albastre pe-oceanul tropical
Și-n arborada-ncinsă de flori aromitoare
Furtuna verde-aruncă înc-un fierbinte val…
Ci ninge universul cu plante înghețate.
Stau la timona-n formă de inimă. Se sparg
Pe cer meduze ample, iar soarele bombat e.
Sunt marinar frenetic și însetat de larg.
Și-i noaptea fisurată de geruri siderale.
E-atât de bine-acasă, profesor și profan,
Printre ai tăi, la focuri din purpurii petale
Și mă surprind de-odată cântând la vechi pian…
INSOMNIE
O lună, imperială, cu craniu vechi, de oaie,
Mușcând ruina știrbă cu trosnet surd, de lemn
Și stele ruginite, cu-acid tăcut își taie
Traiecte dureroase în haosul solemn.
Iar somnu-mi se prelinge din timp înspre afară,
Hemoragie densă de spirit translucid
Și-n noaptea care curge către o nouă seară,
Posibilele vise,-ntre ele se desfid.
Și ziua iar apasă, difuză, în final;
Declinul-plumb mă-ncarcă, fluid istovitor
Și-o teamă de amurguri planează triumfal,
Trăgând pe rațiune întregul ei zăvor.
SUB SCUT
Nu mai pretind nimicuri, de azi, am dispărut;
Se poate-acum vorbi despre-un poet satanic,
Zăcând, uitat de lume, sub propriul său scut,
Sau scufundat de-un secol pe-un ruginit Titanic.
Numai plecând rămâne, în urmă-ne, confort.
Se diluează ura,-n aspic de veselie.
Vorbesc numai de bine pe un maestru mort,
Ce-a fost, cândva, prin preajmă, o statuetă vie.
Scuzat fie-mi deranjul cu care,-o viață-ntreagă
Prin simpla mea prezență, scriind, am obturat
Lumina care-l face pe om să înțeleagă
Că toată existența-i e un destin ratat.
CUIRASAȚII
Ar vrea să fie rasă, dar Domnul nu le-a dat
Ce și-ar dori tot omul, un chip și-un trup frumos.
Ei sunt mai mult o pleavă, cu sufletul ratat,
Îmbătrânind cu spectrul acesta dureros.
În schimb, răsare ura, precum o știrbă lună,
Ce seceră-mprejuru-i pe cei ce altfel sunt.
Hidoasa lor suflare mânjește, se răzbună,
Geloasă și efectul e-ntotdeauna crunt.
Căci ei râvnesc putere, să domine în jur,
Lăsând în urmă lumea mai strâmbă, semănând
Vădit cu distructivul hidos, din chipul dur,
Ce nu își schimbă firea și-acțiunile nicicând.
Așa vă vor supune, cu tălpile pe gât,
Vă vor zvârli afară, în beznă și uitare,
Legiferând cu totul noțiunea de urât,
S-or săruta-ntre dânșii, urându-și La mai mare!
ASTRUL SUBMERS
Încercănat de sensuri e soarele-apunând
În liniște-absolută, intrând parcă-n câmpie.
Ceva în noi se stinge-n estompa unui gând,
Descinde umbra peste ce-ar fi putut să fie.
Îmi spune înserarea că poate-abia acum
Apusu,-n tonuri sobre ființa mi-o sculptează,
Eliberând de patos, ca flacăra de fum,
O altă tinerețe, lucidă, suplă, trează.
Nu construim amurguri. E fiecare ceas
Impulsul către veșnic profunde energii.
Lumina din adâncuri nu-i pentru bun-rămas,
Iar scufundatul astru mereu va reveni.
SCLAVIA LIBER-CONSIMȚITĂ
Ci nu mă voi elibera prin scris.
Accept, ca pe-o benefică sclavie
Solemnul vers strunjit, de fier, proscris
Pe-un drum stâncos însoțitor să-mi fie.
Vă las în urmă, depravați color,
Cu-nșiruiri de libertăți banale
Și prozaisme fade, ce nu dor;
Și-n sluj cu ipocrite osanale.
Adio spun acestui veac ciudat,
Atipic pentru tot ce e normal.
Trăiesc în mine tot ce mi-a fost dat:
Nu-s râul furibund, ci calmul mal.
AM EXISTAT, când nimeni nu mi-a spus
„Ce vrei, pe-aici, străinule de toate?”
Acele vremi, desigur, au apus
Și noaptea mea în gongul lunii bate.
E-ACELAȘI CER
E-același cer, pe care-nfrânții soartei
S-au iscălit cu sânge și cu scrum.
Nu poți opri ceea ce-n sine moarte-i,
Da-mi văd mereu un început, și-acum.
E-același cer unde,-n eternitate,
Lăsat-am scris: Cu voi să nu se-ntâmple…
Aceste vorbe,-n parte sunt uitate,
Căci vântu mi le zboară de pe tâmple.
E-același cer, îl respirăm mereu,
Dar experiența mea n-o dau pe-a lor.
Eu nu-mprumut dureri și nu-mi e greu
Să construiesc din ele-un viitor.
E-același cer, în care poate-și scrie
Orice înfrânt – un vis, de multe ori…
Eu voi dormi, și-n marea de sicrie
Vor curge râuri și vor crește flori.
HOGEA
Sugiuc sugând, pe prispă, trăgând trabuc, ciubuc,
Hogea polemizează cu-al trupului balast.
El, prințul cu prințipii, iconoclast și cast,
Un eunuc prăsilei, mulțimii – singur-cuc.
Unică moștenire, doar el își e strămoș.
Origini sfinte sieși e-acum Hogea Hagi
-n hogeac fără gagice și-ndepărtând gagii,
Cu subsuori sfrijite sub soarele cel roș.
Proclamă al său creier criteriu-pașalâc,
Stăpânitor pe-un trup doar din piele și din os.
Hagi-ul se hrănește pios, dar copios,
Tăind felii uscate din pulpa-i de șașlâc.
