Când amintesc despre repaus, nu mă gândesc la inactivitate, la acea lâncezeală ce te cuprinde atunci când stai, fără să faci nimic. De fapt, prin repaus înţeleg armonia lucrurilor ce se împletesc armonios într-un fel de „efortless action” (acţiune fără efort), ce exprimă într-o manieră precisă contopirea părţilor în întreg prin topirea diferenţelor ce subzistă atunci când respectivele părţi sunt în mişcare. Este ca şi cum ai sta lângă persoana iubită în tăcere şi amândoi aţi simţi că o unire tainică vă leagă pentru eternitate, fără a fi necesare cuvinte sau acţiuni în demonstrarea acestui fapt.
Sau ca atunci când ai stat într-o catedrală admirând arhitectura, simbolurile credinţei şi simţind atmosfera prezenţei inefabile a Creatorului întregului univers vorbindu-ţi fără cuvinte şi totuşi atât de mult pe înţeles. În repausul clipelor, minutelor sau orelor ai dobândit străfulgerarea gândului veşniciei şi a cosmosului ţinut în mână de către Cel Atotputernic. Un astfel de repaus, ţi-a adus o bucurie ce trece dincolo de cea mai aleasă exprimare, iar în interiorul tău ai simţit ecoul certitudinii că Dumnezeu există, că El este chiar în inima ta.
Sau poate că ai trăit repausul privind orizontul de la înălţimea munţilor, din acele locuri din care se pot vedea norii cum se sparg de masivul muntos undeva, sub tine. Când fiind între cer şi pământ, ai stat preţ de mai multe zeci de minute admirând priveliştea copleşitoare a naturii prin forme de relief felurite. Atunci, până şi vorbirea interioară ţi s-a oprit pentru a simţi plenar existenţa într-o manieră directă, eternă şi fără de sfârşit, în acea transformare ce nu se opreşte vreodată.
Sau poate ai trăit repausul admiraţiei pentru tainele ascunse ale naturii studiind fenomene aflate la graniţa dintre vizibil şi microcosmos, când privind prin lentilele microscopului electronic ai distins nemărginirea infinitului mic printre molecule şi atomi dispuşi în structuri cristaline deosebite. Când ai văzut că nici un fulg de nea nu seamănă cu altul, că nici un cristal nu este identic cu altul în ce priveşte forma, când ai înţeles că dincolo de ceea ce ştii se află mereu oceanul cunoaşterii, şi doar ai cules un fragment de informaţie din memoria fără de limite a universului.
Sau poate ai privit prin telescop către galaxii şi constelaţii nebănuite şi imaginile te-au copleşit cu grandoarea lor, în faţa cărora păleşte şi cea mai de seamă realizare a rasei umane. Orice umbră de trufie s-a dus înaintea unui destin ce se derulează prin spaţii nemărginite în care până şi lumina se pierde prin hăuri de întuneric printre mega-nori de gaze şi centuri de asteroizi roind în jurul sorilor fără nume, trecând pe lângă planete mai numeroase decât nisipul mării.
Şi dacă astfel, sau sub o formă diferită, ai avut revelaţia repausului, ca o stare aparent pasivă în exterior, dar extraordinar de activă în interior, atunci înseamnă că ai avut o pregustare a armoniei care îmbracă toate lucrurile. Nimic nu scapă acestei puteri fantastice de a uni totul în tot, de a aduce laolaltă elemente aparent divergente, de a strânge ceea ce este dispersat, de a zidi din ruine un nou ev şi un nou univers.
Din fragmentele experienţei mele limitate şi dintre ale tale, armonia creează forme noi, plăsmuieşte noi variante pentru parcursul existenţei. Când liniile şi vectorii de forţă ai devenirii mele personale şi ale tale sunt atraşi de acest concept, atunci se produce curbura arcului de boltă ce unifică totul în tot şi conferă sens la tot ce există. Fiindcă mai presus decât orice altă afirmaţie, nimeni nu este perfect în sine, ci doar împreună cu toţi ceilalţi, noi toţi fiind doar bucăţi dintr-o mare oglindă ce a fost spartă cândva, cu mult timp în urmă, având drept nume „Umanitatea”.
Nu există un lucru mai frumos în ceruri şi pe pământ decât acela de a fi om, de a sonda posibilităţile nesfârşite aşezate în interiorul unei plăsmuiri materiale, dar cu elemente spirituale ce pornesc din inima Divinităţii, după al Cărei chip a fost creat. Cu cât descoperi mai mult frumuseţea noţiunii de a fi, cu atât mai mult Şavatul (Odihna) eternităţii ţi se deschide tot mai larg pentru a vedea pe Elohim (Dumnezeirea), pentru ca în adâncul sufletului tău să oglindeşti o frântură din razele veşnice ale misterului existenţei.
Dar întorcându-mă la viaţa de zi cu zi, nu pot să spun decât că armonia se regăseşte în orice clipă de repaus aşa cum orice fruct îşi poartă sămânţa. În alergarea zilnică tu uiţi de acest lucru şi te laşi purtat într-o mişcare continuă fără a înţelege că a fi om presupune să ai capacitatea de a putea sta liniştit, de a lăsa ca misterele să îţi vorbească în compania tăcută a persoanei iubite, în răcoarea sfântă a locaşului de închinare, privind peste munţi natura înconjurătoare, studiind tainele microcosmului şi macrocosmosului, pentru ca în final toate acestea să îţi vorbească despre El Eloah (Domnul Dumnezeu) şi despre umanitatea a cărei parte eşti asemenea unui fragment de mozaic ce se regăseşte în întregul unui desen armonios.
Chiar dacă vârtejul clipelor este prea mare, iar tulburarea interioară prea profundă, totuşi niciodată să nu uiţi că repausul autentic se află în tine, că sufletul tău tânjeşte după el, că această stare a minţii şi a trupului nu se poate cumpăra cu nimic şi nu are preţ. Când atingi repausul autentic, atunci cerul se apropie atât de mult, încât întreaga ta existenţă devine luminată de el, iar tu devii un fragment de eternitate ascuns pentru o vreme într-un timp ce inerent va trece. Iar când acest ev se va stinge, vei descoperi uimit că toţi cei care s-au unit prin acest gen de repaus în armonie, se vor regăsi prin legături ce nu pot fi distruse în veşnicie.
