Este uşor să ni se tulbure inima atunci când trecem pe drumul vieţii, fiindcă nu ştim ce anume ne va aduce clipa următoare sau ziua de mâine. Astăzi suntem în putere şi ne credem stăpâni pe destinul nostru, dar nu peste mult timp tot universul nostru se prăbuşeşte în neant, fiind copleşiţi de tragedia condiţiei umane. Fiindcă indiferent cât suntem de conştienţi sau nu de această realitate, totuşi existenţa umană stă sub semnul unui sfârşit, poziţionat undeva pe axa timpului asemenea unui musafir nedorit, care abia aşteaptă să ne viziteze şi pe care nu îl putem evita. Finalul nu poate fi amânat, iar când clipa fatidică a sosit, nimic nu mai poate să oprească derularea deznodământului unei vieţi trăite pe pământ.
Tocmai de aceea, omul încearcă să uite de condiţia trecătoare, angrenându-se într-o mulţime de activităţi, mai mult sau mai puţin folositoare, dar care la un loc ajung să îi umple tot timpul şi toată cugetarea. Astfel, el devine plin de o mulţime de gânduri, ce freamătă nerăbdătoare în a-şi găsi materializarea prin nenumărate proiecte. Orice clipă ajunge să fie folosită la maximum, fiindcă astăzi trăim, dar mâine nu se ştie exact ce va fi.
Iar dacă vin momente de singurătate sau de linişte, imediat devenim neliniştiţi şi căutăm companie, tocmai fiindcă în aceste clipe devenim împresuraţi de golul lăuntric, pe care nimic nu îl poate umple. Şi astfel, într-o atmosferă de agitaţie, dusă uneori până la extrem, ne îndreptăm către sfârşitul inexorabil, fără a avea vreo perspectivă a ce va fi şi mai ales, fără a fi în vreun fel pregătiţi.
Cu toate acestea, nu putem fugi la nesfârşit de această realitate, ce reuşeşte adeseori să ne tulbure cugetarea şi inima, adică simţămintele. Iar durerea generată de această conştientizare creează o suferinţă ce nu poate fi niciodată pe deplin a fi descrisă în cuvinte. Şi atunci, mai este ceva de făcut?
În urmă cu patruzeci şi patru de primăveri, am apărut în această lume într-o frumoasă Duminică de Florii, la mijlocul lui aprilie, în inima ţării, la Braşov. Acest lucru, precum şi farmecul inconfundabil al primăverii, m-au determinat să am mereu în minte faptul că nu exist la întâmplare, că un sens se află în spatele tuturor lucrurilor, iar mai presus de toate veghează un mare Demiurg şi Creator.
A fost o credinţă instinctivă, rezultată în urma unui proces misterios, interior, nedirijat din afară prin educaţie sau ceva similar. Erau vremuri atee, iar a vorbi despre Dumnezeu devenea rapid un lucru primejdios. Despre El se povestea pe ascuns, iar la biserică oamenii erau notaţi, pentru a fi identificaţi ulterior dacă lucrurile deveneau prea serioase în ce priveşte credinţa.
De fapt, „a crede” era un păcat capital faţă de o societate ce refuza în mod făţiş existenţa unei instanţe superioare în faţa căreia este responsabil fiecare om. Şi tocmai de aceea, afirmarea încrederii în El reprezenta un act de sfidare a regimului, un lucru ce trebuia oprit şi pedepsit, ca un exemplu ce nu trebuie urmat.
Dar puterea combinată a primăverii şi a Floriilor m-a urmărit de-a lungul unei copilării sinuoase, a unei adolescenţe chinuite şi a unei tinereţi marcate de frustrare şi neîmplinire din multe puncte de vedere. Acea energie înviorătoare a vieţii ce nu se naşte la întâmplare, ci este rezultatul voinţei unui Creator Atotputernic, m-a împins mereu înainte, chiar şi atunci când slăbiciunea mă copleşea sau temerea mă topea în faţa unui viitor imprevizibil.
În felul acesta, am înţeles că singurul antidot pentru „tulburarea inimii” este credinţa ce se prinde ca o ancoră de către divinul Susţinător. Fiindcă indiferent cât de universali sau de ecumenici am dori să fim, nu putem să avem credinţă decât prin Cel trimis a fi deopotrivă om şi Dumnezeu.
Cu respect mă aplec să studiez orice ideologie şi orice religie. Cu reverenţă deschid cărţile sacre ale tuturor popoarelor de pe pământ, lipsit fiind de răutate sau de orice gen de prejudecată. Însă în acelaşi timp, sunt profund conştient că numai prin Cel trimis putem să fim răscumpăraţi, numai prin El putem să depăşim orizontul finit al vieţii de pe pământ, numai prin El şi prin cuvântul Său.
Şi tocmai de aceea, am ajuns să iubesc numele Său, să fiu tot mai convins că dincolo de negura ce înconjură lumea în care trăim, sunt aşteptat în veşnicia lumii Sale. Iar trecerea prin labirintul lucrurilor prezente nu reprezintă decât ocazia de a cunoaşte tainele providenţei Sale, de a avea o tot mai mare pătrundere asupra modului în care este alcătuit acest univers, asupra legilor care îl determină şi care în final, asemenea unui arc de boltă, mă trimit direct la Creatorul lor.
În felul acesta, am ajuns să preţuiesc momentele de tăcere, clipele când stau faţă în faţă cu mine însumi, însă nu singur, ci împreună cu El! Acea temere stranie în faţa repausului mi-a fost anihilată de simţământul prezenţei Sale împreună cu mine, de acea intervenţie continuă a Celui trimis să fie Mântuitorul meu. Iar ocaziile când stau singur în faţa marelui univers nu mă mai tulbură, fiindcă mereu prin intermediul său disting chipul Celui care le-a chemat la existenţă.
Însă pentru o societate modernă, tehnologizată şi orientată spre câştig, asemenea meditaţii par lipsite de noimă. În iureşul unui program zilnic tot mai ocupat, ajungem să uităm de condiţia noastră trecătoare şi astfel nu băgăm de seamă cum zilele trec, iar etapele vieţii sunt lăsate în urma noastră cu viteza unui avion ce trece pe deasupra feluritelor oraşe în drumul său.
Distanţaţi la o mare altitudine, privim detaşaţi la pământul de sub noi, prinşi într-o mulţime de ambiţii şi planuri, unele dintre ele riscante, fără a remarca faptul că trupul nostru se modifică imperceptibil, dar sigur, că ridurile devin tot mai adânci, că supleţea de odinioară a şi trecut, iar la orizont se vede Marea barieră ce separă lumea noastră de veşnicie. Această uitare de sine nu aduce bucurie, ci doar o satisfacere de moment a simţurilor, însă niciodată un confort al conştiinţei lăuntrice.
De la ateismul declarat la cel implicit, societatea noastră a trecut de la o extremă la alta, pentru ca în final să nu găsească odihnă în niciunul dintre aceste sisteme de gândire şi acţiune. Fiindcă dincolo de tentaţia câştigului de moment şi de distracţia prezentă, se află mereu repausul şi liniştea unui cosmos ce nu îşi deschide porţile decât pentru cei care au ajuns să Îl cunoască pe Marele Autor.
Nu există tristeţe sau teamă pentru omul care a ajuns să distingă zâmbetul plin de compasiune al Creatorului, care s-a deprins să distingă tonul vocii Sale şi să simtă prezenţa Sa înviorătoare, care indiferent de etapa vieţii îţi spune mereu: „Nu te teme! Sunt împreună cu tine şi voi fi mereu alături de tine până la capăt!”.