Se vinde, de câțiva ani, în librăriile creștine o carte pentru copii, intitulată You Are Special. Cercetând cu atenție prin casele noastre, s-ar putea să găsim idea (chiar dacă nu cartea) instalată confortabil (ca la ea acasă) și încă la loc de cinste. Este simptomul unei boli ce nu ține seamă de vârstă și se contractează din fragedă copilărie. Dacă ideea în discuție s-ar limita la aspectul de unicat al fiecărui individ născut pe planetă, n-ar fi nimic rău în ea. Sunt unic și tot așa ești și tu, cititorule! Calificativul „special”, însă, poartă o conotație (specială), ce merge dincolo de aspectul distinctiv. A declara pe cineva ca atare înseamnă a-l plasa deasupra semenilor, a-i recunoaște calități, merite și drepturi ieșite din comun. Și tocmai aici rezidă caracterul nociv al acestei concepții.
În secret, mai fiecare om visează, speră sau crede, că este special; mai frumos, mai dotat cu talente, mai inteligent, sau mai bine echipat pentru succes. Ideea se răsfrânge și asupra mediului în care-și duce viața. Familia mai bună, satul natal mai pitoresc, orașul în care locuiește mai modern, biserica de care aparține (denominația) mai spirituală, grupul cu care se întâlnește mai select, clubul la care s-a înscris ca membru mai exclusivist, etc. Ideea nu este decât o altă formă a mândriei, și încă una foarte prost deghizată.
Cartea amintită se adresează tuturor copiilor, iar de boala mândriei suferă toți oamenii. Numai că, de îndată ce toți indivizii devin speciali, termenul respectiv își pierde dreptul la existență, căpătând înțelesul de „comun”. Mai mult, mă încearcă o serioasă bănuială că adjectivului „special” îi stă bine alături de lucruri, obiecte, situații, evenimente, etc, nu lângă mine, lângă tine, lângă el sau ea.
În biserica din Corint toți credincioșii erau contaminați de acest microb al elitismului: “fiecare din voi zice” (1 Corinteni 1:12). Cazul semnalat de apostol vizează apartenența la un anumit grup. Biserica fusese divizată în cercuri de influență și apartenență, iar rezultatul era dezbinarea, cu consecința ei firească – certurile: “Vreau să spun că fiecare din voi zice: “Eu sunt al lui Pavel!” – “și eu, al lui Apolo!” – “și eu, al lui Chifa!” – “și eu, al lui Christos”.
Enormitatea concepției respective este evidențiată de apostol prin câteva întrebări retorice. Poate fi trupul lui Christos împărțit? A fost Pavel răstignit pentru careva dintre ei? În al cui nume au fost ei botezați? (1:13).
În capitolul al treilea Pavel afirmă că Dumnezeu n-a făcut pe nimeni auto-suficient în lucrare: “Cine este Pavel? Și cine este Apolo? Niște slujitori ai lui Dumnezeu, prin care ați crezut, și fiecare după puterea dată lui de Domnul” (3:5). Slujitorul este eficient în lucrarea creștină numai în măsura în care este îmbrăcat cu putere de Sus. Nu prin resurse proprii. Concluzia logică la care ajunge apostolul este că lucrătorii în Împărăția lui Dumnezeu sunt “nimic” (3:6-7). Departe de a fi „speciali”! O concluzie care nu place omului firesc.
Slujitorii lui Dumnezeu sunt “împreună lucrători” cu El și unii cu alții. Opusul colaborării în spirit de egalitate este competiția, prima invenție a celui Rău, implantată apoi în lume, devenită principiul guvernant al tuturor afacerilor omenești. Competiția este una din influențele cele mai răspândite ale lumii asupra bisericilor, una din cele mai greu de detectat (în persoana proprie) și de contracarat.
În continuare, apostolul are grijă să ciupească și struna pozitivă a aceluiași adevăr, declarând că lucrătorii sunt “tot una” (3:8). Ce-i deosebește unii de alții este doar “osteneala” lor, aceasta constituind și criteriul după care li se va împărți răsplata (2:8). Deci, fără Dumnezeu lucrătorii sunt nimic, (vezi Ioan 15:5), iar unii față de alții sunt tot una (adică egali, urmărind același scop, fiecare lucrând cu echiparea primită). Este adevărat că a fi “împreună lucrători cu Dumnezeu” (3:9) nu-i puțin lucru, dar apostolul pune lucrurile în perspectiva corectă, privindu-le din toate unghiurile, astfel ca cei ce lucrează pentru înaintarea Împărăției să nu piardă din vedere întregul, punând accentul numai pe unul din aspectele lucrării (de obicei aspectul care le convine).
Un copil aude pe mama sa rostind niște cuvinte, din care deduce că familia lor este mai altfel decât majoritatea oamenilor din sat (sau de pe stradă). Cuvintele sunt uitate cu vremea, dar ideea a încolțit în inima lui și, cu timpul, aduce roadă. Nu doar familia este deosebită, ci el însuși se simte special, cu calități și drepturi deosebite, pe care, din păcate, nu toți știu să le vadă, ceea ce va constitui o sursă de mare frustrare pentru el.
Omul continuă să se creadă special, chiar și înaintea lui Dumnezeu. Abia spre bătrânețe, pe când tot ce socotea deosebit își pierde vigoarea, începe el să înțeleagă că, de fapt, nu era deloc așa. Acest proces de venire în fire a fost declanșat în mintea lui de însuși Dumnezeu. Dar câtă vreme irosită, câtă întârziere în procesul de maturizare și câtă pierdere pentru Împărăție, în folosul căreia ar fi putut lucra cu modestele lui aptitudini, cărora Dumnezeu le-ar fi acordat eficiență maximă, adăugându-le puterea Sa. Privind în jurul lui, cu ochi înnoiți, realizează acum cât de mulți oameni gândesc la fel despre ei înșiși.
Rareori vom auzi pe cineva declarând că se consideră inferior, comun, lucru care ne face să ciulim urechile. Nu cumva este vorba de o falsă smerenie? Nu cumva, prin declarațiile sale, omul respectiv așteaptă doar să fie contrazis și să i se spună că, dimpotrivă, merită mai mult decât i se recunoaște.
Psihologia umană este mai complicată decât pare. Mulți oameni nu sunt conștienți de pârghiile interioare care determină comportamentul lor și nu cunosc motivațiile acțiunilor pe care le săvârșesc.
Eu nu sunt special. Ești tu?
