Să ne imaginăm că avem ocazia de a pleca undeva departe, într-un loc în care ne-am dorit dintotdeauna să trăim, însă destinul vieţii nu ne-a permis acest lucru. Pentru mine o astfel de destinaţie ar putea fi o insulă tropicală în mijlocul oceanului Pacific sau poate în Marea Caraibe, unde deopotrivă clima blândă, bogăţia vegetaţiei şi cultura locală nealterată prea mult de atingerea civilizaţiei mi-ar oferi spaţiul necesar pentru a putea visa, crea şi descrie simţăminte pozitive în faţa miracolului vieţii pe pământ. Bineînţeles că, realitatea a fost cu totul alta şi niciodată nu am putut ajunge pe astfel de tărâmuri exotice decât prin citire, visare şi vizionare de filme. Cu toate acestea, nimic nu m-a împiedicat să parcurg o mulţime de materiale ce au redat atmosfera ţinutului dorit, fapt pentru care am gustat ceva din ceea ce înseamnă să fii prezent în acele locuri, bineînţeles în imaginaţie.
Un caz interesant, în ce priveşte descrierea unor ţinuturi care nu au fost niciodată vizitate de către autor, îl prezintă acela al mai multe romane de acţiune pe care le-am citit în timpul când mergeam la şcoală, scrise atât de bine încât simţeai atmosfera acelor tărâmuri la modul cel mai direct. Este vorba despre seria de cărţi dedicate eroului Winnetou, al cărui autor, pe nume Karl Friedrich May, nu vizitase deloc America la data scrierii acestora, lucru ce nu se simte atunci când îi citeşti operele.
În mod similar, Jules Verne a descris mecanisme şi tehnologii care nu existau în epocă inaugurând oficial genul literaturii de anticipaţiei, redenumită ulterior ca „ştinţifico-fantastică”. Îmi aduc aminte cu plăcere de orele de lectură pe care le petreceam citind fascinat cărţi acest gen de cărţi, care mi-au modelat gândirea în sens pozitiv, inspirându-mi pasiunea pentru cunoaştere, aventură şi descoperire de spaţii noi, dincolo de realitatea imediată.
De fapt, primii paşi în „evadarea din realitate” se realizează de îndată ce părinţii încep să-i citească basme şi diferite alte povestiri copilului, de îndată ce acesta a început să înţeleagă vorbirea adulţilor. Este primul „salt” în fabuloasa lume a imaginaţiei, esenţială pentru dezvoltarea sa ulterioară, constituindu-se ca o bază pe care ulterior se va clădi toată cunoaşterea furnizată prin diferitele sisteme de educaţie.
V-aţi întrebat vreodată de există această dorinţă a copiilor de a asculta poveşti? Mai mult, de ce chiar noi, cei mari, simţim nevoia de a „evada” temporar din realitatea cotidiană? De ce ne simţim reconfortaţi după ce am auzit o poveste de calitate sau după ce am citit ceva care ne-a transportat în timp şi spaţiu spre orizonturi inedite, neaşteptate prin senzaţia de descoperire şi de aventură pe care ne-o oferă?
Ca un posibil răspuns la aceste întrebări, revin la timpul când eram copil şi când zile la rând citeam de dimineaţa până seara diferite cărţi mai mult sau mai puţin destinate perioadei şcolare şi astfel, retrăiesc cu plăcere acea senzaţie plăcută a detaşării, a transportării în alte spaţii, de identificare cu personajele principale şi de luptă cu forţele întunericului. Fiind deosebit de bolnăvicios, având deseori febră şi trebuind să stau în casă, această lectură mă ajuta să supravieţuiesc şi să trăiesc într-un spaţiu în care nu mai simţeam feluritele dureri provocate de afecţiunile pe care le aveam.
Alteori, lăsam lectura şi mă jucam cu diferite jucării miniaturale, încercând să reconstruiesc ceea ce citisem, să dezvolt informaţiile ce îmi fuseseră furnizate, să reproduc la scară redusă temele şi conflictele de care aflasem, cu dorinţa sinceră de a aduce acel univers cumva în prezent. Chiar dacă acest lucru nu era realizabil, totuşi ceva din atmosfera tărâmurilor în care evadasem rămânea mult timp după aceea, ba chiar aş putea afirma că au rămas vii, undeva în interiorul sufletului, chiar şi până în ziua de astăzi.
Nu în ultimul rând filmele de acţiune, romanele foiletoane televizate şi desenele animate au făcut parte din „bagajul” imaginativ pe care l-am acumulat în prima parte a vieţii, iar când relatez aceste lucruri, cu siguranţă că exprim ceea ce fiecare om a experimentat într-o măsură mai mare sau mai mică în respectiva perioadă a vieţii. De aceea, ideea principală ce se desprinde este a nevoii ce există în fiinţa umană de a-şi folosi puterea imaginaţiei, de a-şi dezvolta şi cultiva această capacitate, fără de care creativitatea şi sensibilitatea nu ar mai putea ulterior să prindă un contur bine definit.
Lăsând deoparte lectura acelor vremuri, un subiect dealtfel inepuizabil, mă întorc acum spre generaţia adultă, care după finalizarea studiilor şi intrarea în „câmpul muncii”, în general, trăieşte un regres în ce priveşte cultivarea creativă a imaginaţiei. Rutina activităţilor din timpul zilei, precum şi obligativitatea concentrării energiei pe anumite direcţii impuse, conduc în timp la aplatizarea acestui aspect plăcut al „saltului” în imaginaţie aşa cum se întâmpla în copilărie.
De multe ori, după o zi istovitoare de muncă, ne „aruncăm” lipsiţi de chef în faţa televizoarelor acţionând telecomanda pentru a parcurge toate canalele posibile, alegând de regulă un film, pe care oricum nu avem răbdarea să îl urmărim până la sfârşit, sau selectând canalele de actualităţi pentru a afla micile „mari teme” ale zilei. După ceva vreme, „aterizăm” la o emisiune de mondenităţi pentru a constata că timpul a trecut foarte repede, că este aproape miezul nopţii, dacă nu cumva a şi trecut, fiind nevoiţi să dăm „stingerea” şi să mergem la culcare pentru a putea susţine activitatea profesională în ziua următoare.
Acest stil de viaţă ca de internat, cu un program orar ce nu ne permite prea multe abateri, în timp ajunge să fie deosebit de frustrant, adăugându-se progresiv tot felul de obligaţii familiale sau de altă natură. Cert este că orizontul productiv al copilăriei, când „evadam din realitate” pe tărâmul povestirii, al detaşării de realitatea imediată, fapt benefic în dezvoltarea spiritului uman, se depărtează tot mai mult, până când ajungem nişte adulţi blazaţi, aşteptând cu dor week-end-ul, pe care de multe ori nu ştim cum să îl umplem adecvat, concediul sau poate chiar pensia, când credem că vom face ceea ce nu am putut de-a lungul vieţii, o amăgire de fapt pentru mulţi dintre noi.
Ar mai fi „evadarea în lumea virtuală” a Internetului, după părerea mea mult mai obositoare decât cea a televiziunii, unde cu ochii înroşiţi de privirea îndelungă a display-ului încercăm să găsim un substitut realităţii şi să ne facem prieteni persoane aflate la mare depărtare, în condiţiile în care nu am reuşit acest lucru în mediul în care trăim. Uneori este un lucru bun, mai ales atunci când ai ocazia să întâlneşti persoane de calitate, cu care poţi comunica lucruri de valoare, persoane pe care nu ai fi putut să le cunoşti în mod normal de-a lungul vieţii. În acest sens, pot spune că am avut ocazia să cunosc şi să am legături de prietenie cu multe persoane deosebite, fapt care mi-a îmbogăţit experienţa şi m-a încurajat în dezvoltarea anumitor aptitudini de comunicare interumană.
Dar la fel de adevărat este faptul că prin intermediul Internetului se poate evada în spaţiul bolnăvicios al pornografiei, în comunicarea cu persoane decăzute moral, în căutare de potenţiale victime pe care să le extorcheze financiar sau emoţional. Nu de puţine ori, imaginaţia scăpată de sub control ne poate conduce la gesturi absurde, lipsite de logică, fapt pentru care este necesară cultivarea deopotrivă a deprinderilor de „salt” în imaginaţie şi de „revenire” la realitate.
Însă acest lucru se aplică nu numai la comunicarea prin Internet, ci la orice gen de relaţionare între oameni, fapt pentru care avansez către necesitatea de a cultiva creativ puterile imaginative, dezvoltând acea facultate extraordinară a visării, a desprinderii de realitatea imediată, lucru ce stă la baza oricărui curent ideologic, ba chiar al oricărei religii. Cu cât această capacitate este cultivată în mod constant prin stabilirea de corespondenţe cu realitatea în mijlocul căreia trăim, cu atât vom putea avansa spre orizonturi nebănuite.
Poate chiar acum te gândeşti să începi o nouă viaţă, să abandonezi nişte „lanţuri”, ce te-au ţinut într-o robie nejustificată pentru o lungă perioadă de timp. Primul pas este să încep să visezi, să „vezi” la nivel de imaginaţie locul în care vrei să ajungi, aşa cum în copilărie evadai spre orizonturi neobişnuite. Însă al doilea pas, poate cel mai greu, este să aduci visele în sfera realităţii, să întreprinzi măsuri concrete pentru a putea ajunge în locul dorit şi visat.
Fiinţa umană nu are la început capacitatea de a putea merge în picioare, fapt pentru care o perioadă destul de îndelungată se târăşte pe coate şi pe genunchi în încercarea de a se putea ridica de la pământ. Ceea ce o motivează este dorinţa proiectată la nivel imaginativ de a putea să meargă la fel ca toţi ceilalţi oameni.
Ulterior, copilul doreşte să poată să vorbească, să-şi exprime gândurile în mijlocul colectivităţii în care trăieşte, proiectând în imaginaţie această posibilitate şi avansând către ea, până când acest lucru devine o realitate. Imperativul acestei dorinţe este atât de puternic, încât eforturile sunt dintre cele mai viguroase în atingerea ţintei visate. El a văzut pe adulţi mergând, vorbind şi mâncând singuri, fapt care s-a proiectat prin imaginaţie în sfera dorinţelor personale, motivând mica fiinţă umană să aducă visul la nivel de realitate.
La fel se întâmplă ulterior şi cu procesul de cultivare prin învăţare, de parcurgere a etapelor de pregătire în diferitele unităţi de învăţământ, pentru ca în final să se ajungă la stadiul de adult, care stă pe „picioarele sale”, are casa sau locul lui, şi poate astfel să iniţieze din nou acest proces al dezvoltării cu o nouă generaţie de copii, devenind părinte, mentor şi instructor la rândul său. Nu este fascinant acest lucru, acest ciclu al progresului la nivel individual şi colectiv?
Dar chiar şi pe curba „descendentă” a vieţii, imaginaţia îşi are rolul ei în a inspira idealuri nobile noilor generaţii, în a înmagazina o experienţă de valoare, care să fie împărtăşită în diferitele medii în care trăim, în a inspira încredere într-un viitor chiar dincolo de orizontul vizibil al acestei vieţi, în acea dimensiune transcendentă pe care o simţim, fără a putea să o exprimă niciodată pe deplin. Astfel, evadarea din realitate devine o dorinţă plăcută, aducătoare de experienţă şi progres pentru umanitate, selectând de fiecare dată ce este de valoare şi materializând de fiecare dată ceea ce este pozitiv în realitatea în care trăim.
Şi astfel, prin acest joc al proiecţiei alternative, al acestui schimb dintre „oglinda interioară” a conştiinţei şi cea exterioară a realităţii, se ajunge în final la îmbogăţirea deopotrivă a celor două aspecte, conferind progres şi sens fiinţei umane, aflată în devenire continuă de la naştere şi până la trecerea pragului vieţii prezente. De aceea, niciodată să nu lăsăm să se atrofieze acest simţ al imaginaţiei, al acestei capacităţi de a trece dincolo de clipa prezentă, de a îmbogăţi sensul existenţei cu valenţe noi, pozitive, creative şi pline de sensibilitatea specifică în sensul cel mai înalt doar fiinţei umane.
