Tudor Petrut – Ioan Popescu s-a mutat in Germania de curand, dupa ce in ultimii ani a lucrat la mai multe ziare si reviste din Bucuresti, fiind catalogata, nu de putine ori, “o ziarista incomoda”. Bine ancorata in monden, Ioana a fost mereu inconjurata de vedete, despre care a scris sau pe care le-a intervievat la radio si TV, dar s-a implicat si in politica ca reporter special al ziarului Libertatea. Romanul ei “Fetele lui Jimmy” a fost foarte popular si poate fi procurat si astazi de pe net. Am intrebat-o pe Ioana Popescu de ce a plecat din Romania? A avut bunavointa sa ne trimita un articol, cu care speram sa inceapa o colaborare de lunga durata!
Decât să suflu într-o păpădie, mai bine culeg un cartof…
Ioan Popescu – „Trebuia să fim mai inteligenți acum 20 de ani… când am votat prima dată… acum e trop tard. Trebuie să ne mulțumim cu ce noi și ceilalți am semănat după Revoluție. Că asta culegem. Dar eu prefer ca, decât să suflu într-o păpădie, mai bine să culeg un cartof!”, i-am scris eu, ușor nervoasă și plină de importanță, pe Facebook, unei prietene, cu care mă ciondăneam “din motive politice”, mai précis, pe subiectul: pro sau contra candidaților noștri preferați din turul de scrutin din Iunie care va determina primarul Bucureștilor. Tipa e tot “în altă țară”. Deși nu sunt deloc de acord cu ea, totuși nu ne-am blocat sau înjurat. Suntem pașnice. Ca și cum am paria la cursele de câini sau de cocoși.
Am plecat din țară in Decembrie 2015, la o luna și ceva după oribilitatea din Club Colectiv, unde au murit 64 de oameni frumoși și vreo 250 au fost desfigurați pe viață. Coincidență, locuința mea și a memei mele din București este aproape de fostul Club Colectiv. În noaptea aia ciudată de 30 spre 31 Octombrie, o amică pasionată de “ieșeli” nu mă mai invitase să ies cu ea – cum făcea deobicei. Nu mă invitase acolo pentru că știa că merg în altă parte, plus, strangely enough, și ea a simțit că nu trebuie să meargă în Colectiv în seară AIA. Îi mulțumesc pe această cale pentru că nu m-a mai sunat să mă invite. După ce am ajuns acasă, în dormitorul meu din Berceni,, maică-mea a dat buzna la mine în cameră, cam tulburată. “Uite ce se poate întâmplă dacă mergi în cluburi! Uite ce au pățit copiii ăștia! Au ars cu toții!”
Apoi, in câteva zile, toată bucuria, euforia, nebunia, zglobiciunea pe care eu le am natural au început să se cam destrame. Recunosc, începuse să mi se întâmple deja fenomenul asta acum multi ani când foștii patroni greci mi au zis că se închid revistele unde eram eu șefă,- deși ele mergeau bine -, și apoi, peste alți doi ani, când am stat trei luni cu bunica aproape zi de zi, Dumnezeu să o ierte, la Spitalul Bagdasar. Starea de leșin care mă apucă de fiecare dată când vedeam că deși mama le dădea bani și bijuterii asistentelor, tot cartofi semi cruzi le dădeau bolnavilor, începuse să se manifeste iar după faza cu acest Colectiv. La spital la bunica, bătrânii erau tratați aproape ca niște câini sau ca niște sclavi. Sau că niște sclavi -câini. Li se făcea la nimereală medicamentația; brațele, picioarele și la un moment dat până și gâtul le erau ciuruite, vinete, pentru că fetișcanele care erau în practică la spital “pur și simplu nu găseau vena…”. Acum, în noiembrie 2015, în spitalele din România, arșii de la Colectiv nu mai mureau de la arsuri, ci pentru că erau infestați cu bacterii ucigașe care sălășluiau bine-merci liniștite printre pături, tuburi și perne.
Într-o seară am conștientizat cât de singură pot să mă simt în București. În afară de mama, mai toate rudele mele, colegii, iubitul, prietenii mei erau în alte țări. Italia, Franța, Anglia, Austria, Germania, SUA, Australia…
Așa că am luat decizia să plec din România, fără să știu însă exact ce voi face aici… Dar sunt încântată căci atunci când va veni în vizită aici, John, un amic de-al meu gay din România, va știi sigur că nu va mai fi scuipat și înjurat de moși senili pentru că are părul roz, trei cercei și poartă pantalonii strâmți pe fund. Evident, îmi este dor de România, de agitația și bucuria naturală a românilor. De limbă melodioasă care nu prea seamănă cu kranț- kranț- ul ce se aude peste tot aici. De mâncarea, care nu este dulce, ca aici, și este exact așa cum trebuie. Și îmi trece prin minte acum o imagine cu un platan cu sarmale, bulz moldovenesc, ardei iuți și un țoi vrednic de palincă…. Dar s-a făcut târziu. Creionul-turn de de lângă Bancă Europeană îmi face cu ochiul din depărtare, de la etajul 20 al bocului unde stau. Stelele sclipesc și ele pe cer, asta înseamnă că mâine, după mult timp, ar trebui să nu mai plouă în Frankfurt.
