Probabil că Scarlett O’Hara, dacă s-ar teleporta din 1865, după războiul de secesiune, acum, în anul 2016, după alegerile prezindențiale din acest sfârșit de an din SUA, ar avea un șoc. Ar bea, de nervi, o sticlă de whisky (pe ascuns) și apoi ar chema-o pe Mammy ca să o frece cu ulei parfumat pentru că ar vrea să iasă în oraș ca să facă niște “treburi”. Scarlett și-ar da cu pumnii în cap pentru că nu a îndrăznit mai mult decât să fie o femeie de afaceri bogată și înjurată, și că nu a vrut să între și ea în politică și că în locul ei, în anul de grație 2016, a ieșit să guverneze toate statele Americii “acestă Melanie”. Evident, mă refer la faptul că doamna Hillary Clinton va câștiga până la urmă șefia SUA, cum fără doar și poate intuiesc. Si nu cred că mă înșel. Mai ales că nu numai 60% din populația SUA icneste a scârbă când aude de domnul Donald Trump – vedetă de televiziune și multimiliaradar controversat -, dar mulți cetățeni din Germania, țară unde eu acum locuiesc, îl beștelesc la fel de tare, dar în limba lui Goethe.
Să-mi fie iertat! Să explic ceva. Nu cumva să credeți că-s vreo casnică feministă plină de ură contra bărbaților de orice fel, mai ales a celor ce înșală, sau vreo amărâtă fără vreo chiftea în burtă care urlă hai-hui împotriva miliardarilor planetei. O să îmi fac o mică descriere, care să semene a semi–pledoarie, ca să explic de ce de data asta țin cu fetele. Având în vedere că la alegerile din vara lui 2016 din România de la București, – orașul meu mult iubit și de baștină -, deși nu m-am manifestat vocal și votistic, nu am avut deloc nicio chimie sau empatie cu doamna Firea, actuala primăriță.
Deci să revin la alibiul meu. Nu am de ce să îl urăsc pe domnul “baiat de bani gata” și miliardar pentru că, până la urmă, străbunicul meu (soțul bunicii mele) comisarul Aurelian Negrescu tocmai ce ne-a lăsat un purcoi de vilă ca moștenire, fix în buricul Bucureștiului. Și nu am de ce să fiu apărătoarea casnicelor și fidelă femeilor înșelate câtă vreme am tot spart familii până să ajung la Eduard, logodnicul meu actual.
Așadar, practic, n-am niciun motiv ascuns să o plac pe madam Hillary. A, poate doar, ar zice unii, pentru stresantele chemări ale dânsei pe Twitter sau Instagram sau chiar și de pe Facebook (apropos, felicitări, doamnă Clinton pentru echipa tânără de marketing și PR pe care o aveți!). Dar nici măcar atât, pentru că ignor din principiu mesajele “politicești” mai ales pe cele expuse “pornoistic de virtual” și agresiv pentru plebe.
Atunci ce mă face pe mine, cetățean european, cu rude și prieteni în SUA, care stau bine merci în Germania – că în România e jale mare -, să îmi fie simpatică blonda doamnă Hillary?! Nu îmi plac blondele. Tot din principiu. Pentru că eu sunt brunetă. Aș putea să dau “din casa” de aici din Frankfurt, adică din gașca amicilor mei, care fac mișto de miliardarul Trump. Mai ales după primul “duel” între Hillary și Donald (sincer, când îi scriu numele tare mi-e poftă de un Big Mac…), pe care l-am văzut în reluare pe youtube. La al doilea “duel”, precizez, am simțit că nu mai este necesar să mă uit. Vorba profei mele de psihologie din Facultate: “Dacă spui NU din prima, nu mai contează restul.” Cât de puțin știu amicii mei nemți cum stau lucrurile cu politica, sau China, sau despre locurile de muncă din SUA, sau despre Mexic, clar că treabă stă totuși simplu, conform lor. “Donald e nebun. Nici aia – Hillary n.r. – nu e cu toate țiglele pe casă, dar măcar are un staff ok, se vede că e pusă pe treabă. Vrea să demonstreze ceva. Ăla dă iama în bălării că are boală pe China și pe Mexic. Pe bune?!” Cam așa se discuta pe aici pe la mine, prin cartierul meu din zona Băncii Europene din Frankfurt. Dacă mă întrebați, totuși și pe mine, o să vă zic și eu ce cred și “ce simțesc” – vorba lui Caragiale. Păi. am avut senzația că este o discuție între, Dumnezeu să-l ierte că era un om bun și îmi era și prieten, Vadim Tudor – Trump – , și Băsescu, dar un Băsescu cu păr blond și cu sâni. Aka Hillary. Un Băsescu care însă nu era înconjurat de foste și viitoare amante. Un Băsescu feminim care nu ar mai putea fi șantajabil. Un Băsescu înșelat de soție și care vrea să demonstreze că își pune toate ofurile și frustrările lui de om ajuns aproape de pensie ca să facă ceva ca să îi fie reținut frumos numele. Așadar, cu oroare îmi dau seama că am făcut un sacrilegiu. Mai precis, am constatat nu că România este în urma Americii cu vreo zece ani, ci că invers, SUA este în urmă României, ca și politică, cu multi de ani. Imi doresc, totuși, ca cel mai bun să câștige. Până la urmă America nu doar că e “țara tuturor posibilitatilor”, dar este țara unde tatăl meu, frații mei și mulți dintre prietenii și rudele mele s-au așezat. Și vreau să le fie bine. Că vorba aia, dacă îi e bine familiei, ne e bine și nouă.
Ioana Popescu
