PANAIT-Sanda-wb

PANAIT-Sanda-wbSituat la limită, între jurnalist şi scriitor, Octavian Curpaş, unul dintre cei mai credincioşi oameni de scris cu şi despre exilul românesc din care face de altfel parte, reuşeşte să surprindă prin cartea „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX” prin simplitatea caldă a limbajului – simplitate din ce în ce mai ascunsă  sau poate mai greu de găsit/regăsit la autori în ultima vreme -,  o simplitate care poate este împrumutată prin empatie de la personajele intervievate. Atmosfera specială a cărţii lui Octavian Curpaş are drept fundal  trăirile de ieri şi de azi ale exilului românesc. Compusă din mai multe capitole şi subcapitole, cartea încearcă să trateze (şi reuşeşte, în mare măsură) drumul sinuos al trupului şi mai ales al sufletului celor care au decis într-un moment extrem de dureros şi dificil, politico-economic, să-şi croiască destinul oriunde aiurea în lume, dar cât mai departe de ororile şi lipsurile locurilor în care au văzut lumina prima oară, însă fără să-şi nege identitatea sângelui. A selecta între capitolele cărţii pe cel mai interesant sau mai valoros este o aventură destul de greoaie şi cel puţin la fel de riscantă, pentru că autorul reuşeşte să surprindă cu întâmplări şi fapte uluitoare în fiecare capitol, ca şi cum fiecare personaj sau povestea ce-l însoţeşte, se află într-un permanent concurs cu alţii şi cu el însuşi.

Modul de povestire al autorului te trimite cu fiecare fragment într-o manieră nostalgică în vremurile şi locurile de care, fiecare în parte şi toţi la un loc, nu s-au desprins niciodată. Regăsim în fiecare protagonist adânc înrădăcinat şi în ciuda timpului păstrat cu sfinţenie, sentimentul de dragoste faţă de glia străbună, de neam şi de ţară, sentiment doar amorţit şi păstrat undeva în cuferele scumpe ale sufletului şi care are nevoie de un mic gest, de vibraţia dulce a limbii, a dulcelui grai românesc, pentru a se încinge şi a ieşi la suprafaţă într-un abur uşor melancolic pe care autorul, cu o tehnică desăvârşită, reuşeşte să-l surprindă perfect: „Satul meu, grădină dulce,/ Din tine nu m-aş mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la şezătoare”. Asemenea satelor lui Sadoveanu, satele care se ivesc în paginile lui Octavian Curpaş surprind viaţa curată, nealterată, neaoşă, obiceiurile şi datinile românilor şi legăturile indestructibile create de apartenenţa spaţiului fizic şi spiritual. Cu sau fără voia sa, autorul, dincolo de drumul fizic şi emoţional de la agonie la extaz, de la teama incurabilă şi eşec, la realizare, reuşeşte să extragă şi particularităţile poporului român, printre acestea putând deduce curăţenia sufletească şi cultul prieteniei. „Nu am văzut niciodată un om care să vorbească cu atâta plăcere şi admiraţie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat şi pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fără să văd nici măcar un strop de invidie sau de ranchiună.”

În economia cărţii, primul loc îl ocupă imaginile şi clişeele fiinţării intime sau a înstrăinării incurabile pe care fiecare emigrant şi le procură în momentul plecării de acasă. Adesea autorul reuşeşte să transmită cititorului şi inexprimabilul, pauzele interviului, acele pauze în care intervievatul simte o nevoie acută să tragă aer în piept, altfel durerea amintirilor, chiar şi acum când le repovesteşte, parcă nu-l lasă să meargă mai departe. Citind, simţi pur şi simplu cum aceste pauze completează senzaţia de inexprimabil, senzaţia dureroasă pe care o încearcă cel care povesteşte despre trecutul care pare un câine bătrân, şi care, oricâtă vreme ar fi trecut, îl recunoaşte şi îi linge rănile. Autorul redă cu fidelitate flash-uri de viaţă relatate de personajele reale care-i populează cartea discret şi cu o delicateţe aproape regală.

Adesea, povestea urcă greoi datorită fluxului emoţional pe care-l simţi ca cititor, toţi fluturii adunaţi în coşul pieptului interlocutorului lui Curpaş zboară parcă şi se aşează şi la tine. Până la urmă, pare să ne transmită, prin itinerarul croit pe cărările încă proaspete ale memoriei celor intervievaţi, că toți ar trebui să ne urmăm chemarea sângelui, că putem să-i ascultăm poveştile care curg cu noi şi prin noi, transformându-se, precum „nea Mitică”, în funcţie de context, când într-un râu liniştit de şes, când într-o apă învolburată de munte.

În cartea lui Octavian Curpaş te întâlneşti cu limbajul neaoş al interlocutorului, în cuvinte simple cu care construieşte adevărate cetăţi ale emoţiei. Comparativ cu alte cărţi de interviuri în care, după câteva pagini parcurse îţi dai seama că nu ai în faţă decât un simulacru de povestire, această carte te convinge încă din primele pagini de autenticitatea povestirii personajelor. Orice român născut puţin mai devreme într-un sătuc de pe coama unui deal românesc se poate identifica, măcar parţial, cu nea Mitică, Ion Vulc şi alţii care populează paginile cărţii. Niciodată nu clişeizează, exprimarea este inteligentă şi spectaculoasă. EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX este un manual de igienă morală şi spirituală. Este o carte care, cel puțin după unele fragmente, o să vibreze plăcut în memoria multor cititori. Este o carte pe care bucuriile împletite cu tristeţile, realizările cu dezamăgirile, o fac  vie, totul se petrece atât de real, de vibrant şi atât de incitant încât ai sentimentul că trebuie să alergi după fiecare pagină pe retină.