EXISTĂ UN SEMN DIVIN PENTRU CLASA POLITICĂ?

Eu aş spune că există şi chiar s-a manifestat ca simbol de această Lăsata Secului, cu adresă către toţi cei care ar trebui să intre într-un post cât mai definitiv, ferindu-se, ca de dulce, de năravurile lor politicianiste şi pogorând în smerită rugăciune de mulţumire pentru marea mărinimie de a arunca focul Sodomei şi Gomorei, Iubitor de Oameni fiind,  numai în proporţie de 24 la sută!

 

Dar aş mai adăuga că, nu se poate ca, prefăcuţi doar în proporţie de 24 la sută în stane de sare, măcar unii să nu-l fi simţit, sau să nu fi auzit  tunetul care spunea cu glas de apocalipsă: „Că v-aţi ales dintre netrebnici şi aţi nesocotit poporul cel bine credincios!”

Iar, dacă nu astfel, din partea Celui Ce Ne Iubeşte, oricum semnul s-a manifestat către cei  care vor să ne conducă dar, cum am arătat într-un articol trecut, au rămas corijenţi în dezbaterea lor publică cel puţin la capitolul PIB. S-a manifestat direct, din parte electoratului despre care greşit se spune că „a atins cota de 62%” în loc să se exprime adevărul care începe să se vadă cu ochiul liber: „ a ieşit din letargie, iar nemulţumirea lui crescândă avertizează  grăitor, astăzi printr-o cotă de 62% iar, mâine, dacă lucrurile se continuă astfel, cine mai ştie cât încă”!

Pentru că, de la a da aproape sigur câştigător candidatul care avea un substanţial avans de 10%, iar apoi acela să piardă catastrofal, contracandidatul depăşindu-l cu 24%, nu mai este deloc un fapt situat în limitele jocului de propagandă politică, aşa cum încearcă să minimalizeze unii gravitatea cutremurului electoral care s-a produs!… Este, în egală măsură, un avertisment rostit cât se poate de ritos de electorat, ca şi un simptom obiectiv constatat al trezirii lui, al faptului că – fie oricât de greu s-a mişcat, fie oricât de uşor s-a lăsat manipulat în acest sfert de veac – opinia lui publică se mobilizează acum, devenind capabilă de surprize din ce în ce mai mari din acest punct de vedere.

Fapt pentru care este cert lucru că, dacă nu asupra politicienilor, asupra românilor care votează, semnul divin de mobilizare la conştiinţă civică s-a arătat, iar oricine încearcă să minimalizeze semnificaţiile acestuia, este o voce falsă, în slujba altor manipulări care nu vor binele ce se prefigurează printr-un asemenea act de afirmare a unei voinţe într-adevăr populare.

Nu este vorba aici despre unul sau altul care a câştigat alegerile. Ci de faptul mult mai înălţător că am demonstrat ca electorat putere se selecţie şi, mai ales, de a respinge, în fine, manipularea politică pe care unii ne-o considerau atribuită ca un stigmat.

Greşesc acele condeie sau glasuri publicistice care încearcă  fie să scuze pierderile unora, fie să laude câştigul altora, descoperind abilităţi extraordinare într-o campanie care, după cum s-a văzut, a prezentat un nivel de interes mult mai scăzut decât altele. Şi nici măcar nu înţeleg ce interes ar avea să persevereze într-o asemenea interpretare când, orice simţire lucidă şi cinstită ar trebui să exulte la faptul că metafora Imnului Naţional cu „somnul cel de moarte” se adevereşte, iar trezirea ciclică a românilor devine o garanţie pentru viitorul lor: Puternicul semnal de cutremur s-a produs în numai două săptămâni, nu clasa politică influenţând electoratul, ci electoratul adresându-l ritos clasei politice.

Atât de ritos din partea opiniei publice încât, dacă evocăm banalizatul dicton cu „vox populi”, ajungem la răspunsul afirmativ dat titlului nostru: Da, există în asta un semn divin pentru clasa politică – de a se scutura odată şi de demagogie, şi de corupţie, şi de toate sechelele bolşevice fardate cu globalizare, împotriva cărora tunetul rosteşte „Că v-aţi ales dintre netrebnici şi aţi nesocotit poporul cel bine credincios!” .   

(2) NEGOCIERE ŞI DEROGARE

Ca dovadă cât de strâmb pornită şi, apoi, cât de viciată pe parcursul evoluţiei ei a fost calea formării unei clase politice pentru democraţia contemporaneităţii noastre, cât de egoist-apucătoare s-a format ea şi cum i s-a consolidat, tot mai nociv şi mai nesincer, lipsa de răspundere faţă de electoratul despre s-a considerat că nu merită altceva decât demagogia statistică pe care i-o acorda comunismul, în urma recentelor experienţe electorale ne-am ales cu două noţiuni definind taberele. Sunt acestea nişte biete substantive comune, dar situate în categoria numelor de acţiune, au ajuns a evoca pregnant mutaţiile de psihologie electorală, ne mai fiind vorba doar de persoanele implicate în acţiunea lor. Fapt pentru care ne şi permitem să vorbim despre ele, fără apropo la cei care le-au practicat. Este vorba de negociere şi derogare, două substantive care, „nomina acti” fiind, se definesc tot mai caracteristice pentru cutremurul acesta electoral în legătură cu care vor avea de tras mai multe învăţăminte cei care se angajează la redresarea situaţiei noastre sociale. Or, cum acestea sunt în primul rând partidele, în interiorul forţei lor de a-şi modifica mentalitatea rezidă prima speranţă.
 
Pentru că, în aceşti 25 de ani am avut de-a face numai cu două categorii de partide: Unele care s-au deteriorat de tot ieşind de pe eşichierul politic, şi altele care s-au păstrat pe acest eşichier deteriorându-se în interiorul lor. A treia categorie nu mai are loc tocmai din pricina celor care s-au păstrat consolidându-şi aroganţa printr-o precară convingere în materie de leadership: Aceea că pot guverna nu pe principii, ci prin spirit descurcăreţ; şi că se pot considera eficienţi nu prin efort cinstit pentru toată ţara, ci folosind puterea fiscalităţii pentru ei, fără jenă de sfidare prin conjugarea manevrelor în gaşcă. Ca dovadă că tot ce înseamnă guvernare este în funcţie de impozitare şi nu de producţie, ceea ce este administraţie publică, înseamnă cheltuieli bugetare în folos clientelar, iar tentativele de a câştiga electoratul nu sunt prin nimic altele decât de a-i promite că-i vei restitui mici firimituri din bugetul naţional pe care i l-ai confiscat: completarea vechilor salarii sau pensii, nesemnificative reduceri de taxe şi mici adăugiri la ajutoare. Exact de natura celor care ne-a făcut să-l huiduim pe Ceauşescu, dar cu neruşinarea de a promite unor oameni cărora, acum, nu le mai vorbeşti din partea statului, ci despre redistribuirea unui buget la care ei ştiu prea bine că au fost contribuabilii.

Deci, asemenea partide se deosebesc de cele expiate nu prin vreo dorinţă de a guverna cum trebuie şi a prefigura pentru viitor direcţii viabile, ci prin şmechereasca îndemânare de a se descurca aruncându-ne fărâmiţe din bugetul constituit din banii noştri, ca şi cum ar promite că dau de la ei un bacşiş. Care, şi acela, luat ca atare, după ce că nu e adevărat e şi jignitor. Luaţi toate promisiunile electorale sau măsurile guvernamentale care le-au preîntâmpinat cu stângăcie propagandistică, şi vedeţi dacă ele conţin altceva decât măsuri sau promisiuni de a reaşeza bugetul constituit din banii noştri. Aceasta nu poate fi decât o ruşine pentru ştiinţa politicii, căzută-n derizoriul unor penibile menevre de băieţi care, tocmai pentru că se pretind descurcăreţi şi nu-şi propun să fie creatori de dezvoltare, dau dovadă de aroganţă faţă de întreaga populaţie a ţării. Ei au considerat că-şi pot face propagandă de partid, fără a veni cu nici o contribuţie din partea partidului respectiv ci, cel mult, promiţând sau demonstrând că fură şi ei mai puţin din bugetul nostru, recunoscând astfel că avem şi noi dreptul la câte ceva. Asemenea politicieni ai lui peşte, pot fi ei tari prin încrengăturile mafiote pe care au ştiut a şi le constitui, dar iată că pot fi şi mirosiţi de electoratul care se trezeşte pragmatic la promisiunile electorale şi, da, vrea să vadă nu doar administrarea bugetului stors de la el, ci să vadă ce cointribuţie aduce partidul respectiv la dezvoltarea în bine a societăţii. Această probă de examen politic se dovedeşte astăzi necesară tocmai prin picarea lecţiei prost învăţate, tocmai prin repetenţia la care te condamnă neruşinarea de a face oamenilor promisiuni pe proprii lor bani, fără nici un semn că tu poţi să-i conduci pentru că ai idei care se pot cuantifica în valori!…

Asta a pretins şi, de fapt n-a avut electoratul: O contribuţie, poate fi ea şi de natură morală, din partea grupării sau grupărilor respective. Să se vadă cu ce contribuţie de idei social-economice vor afirma ele politicile de dezvoltare a ţării, de emancipare a societăţii, de eradicare a imoralităţii şi mafiotismului, de punere a oamenilor în drepturi meritocratice prin afirmarea unui spirit productiv care să ne caracterizeze în faţa noastră şi a lumii.

Societatea românească începe să-şi dea seama de nocivitatea acestui pseudosimpatic spirit descurcăreţ care, pentru partide, nu este decât o măsură de a nu trezi prea multe sau prea grave nemulţumiri care să le răstoarne; dar o măsură aplicată nu pe căi onorabile, ci cultivând o ţesătură de legături ilicite care, cred ei cu suficienţă că te poate impune. În aceste condiţii, toate relaţiile lor cu electoratul nu se bazează pe faptul că acesta le-a selecţionat în preferinţele sale, ci pe legături subterane de interese extrapartinice prin care domină, manifestându-şi cu aroganţă privilegiul de a vorbi despre statul de drept ca despre un pachet de legi menit să servească gaşca pe care au format-o şi să supună restul populaţiei intereselor ei.

Din acest motiv, fără aluzie la persoanele care le-au propulsat, ci cu accent pe ceea ce, o politică degradată degradează chiar sensul cuvintelor, închei acest al doilea articol din ciclul pe care îl propun, rugându-l pe cititor să se gândească la ce semnificaţii îi sugerează cele două substantive al căror nume de acţiune s-a descifrat cu evidenţă în recentă, dătătoare de speranţă, experienţă electorală: NEGOCIERE şi DEROGARE.

Din păcate, aceasta este realitatea percepută de electoratul activ care şi-a manifestat nu numai existenţa ci şi voinţa. Este vorba acum de civica speranţă că, poate dă Dumnezeu să înveţe din acest neaşteptat ŞAISPREZECE NOIEMBRIE care va trebui să ne marcheze, că oamenii care au sperat să trăiască bine şi s-au convins de crasa demagogie a acestei promisiuni, nu mai vor acum, doar la îndemnul tău, nici să fie „mândri că sunt români”, nici să aleagă „preşedintele care uneşte” nici chiar să creadă prea tare, până la proba contrarie, în „lucrul bine făcut”, pentru care au avut un plus de un milion şi treizecişidouă de mii de voturi. Ei ţi-au dat dovada că au devenit atât de circumspecţi încât au schimbat şansele electorale doar în câteva zile iar, dacă îşi vor da seama că astea au fost doar vorbe pe care tu nu le-ai luat în serios, ci le-ai abordat cel mult la modul încrederii în spiritul tău descurcăreţ, care va găsi cumva o cale, măcar să se scuze că nu s-a putut, te vor urî şi mai mult.

În aceste condiţii, aşa avea îndrăzneala să spun că fiecare dintre forţele care, prin coaliţiile lor, s-au înfruntat în acest tur al doilea, au câte o întâmplare său persoană emblematică pentru modul de degradare (nu atât în sens de deteriorare, ci de incapacitate prin viciu de afirmare a vreunor valori) a clasei noastre politice. Iar aceştia nu sunt neapărat cei doi protagonişti. În cazul Ponta, emblematică este o persoană despre care am avea datoria să nu vorbim până nu există o pronunţare judiciară. Dar cazul Hrebenciuc nu are numai conotaţia juridică de astăzi, de vreme ce, de două decenii, toată lumea e convinsă că e dotat cu o ocultă ştiinţă care, spre deosebire de alţi lideri, face din el întotdeauna negociatorul care aduce soluţii înţelegerea cu alte partide. Adică, spre deosebire de alţii, are punţi către oricine şi se bucură de confidenţialitate din partea cui nu te aştepţi. Şi au trebuit să treacă douăzeci de ani, vor mai trebui să treacă şi alţii pentru lămuririle sub aspect penal, până să putem descifra această putere ocultă., având o radiografie completă. Dar iată că o primă imagine a acestei radiografii, cea cu dorinţa acerbă de a vedea promulgată şi impusă perdanta lege de azi a” aministiei şi graţierii”, a devenit foarte clară pentru întregul electorat şi s-a aşezat temeinic la baza producerii cutremurului electoral pe care-l comentăm. Din pricina aceasta îmi permit şi eu să prezint un raţionament care se situează în afara celor legislative, în domeniul strict al psihologiei. Deoarece pentru mine cade complet mitul inteligenţei de negociator, în momentul în care faptele îl dezic, plasându-l în sfera mafiotismelor lipsite de culoare politică. Aceasta nu mai e inteligenţă ci face temeinic parte doar din starea de corupţie ce caracterizează clasa noastră politică. Având fiecare pafrtid corupţii săi, şi chiar păstrându-şi-i cu grijă, e normal ca aceştia să fie legaţi între ei prin interese comune, ceea ce le oferă şi căi de comunicare şi chiar căi de decizie comună, atâta vreme cât interesele lor sunt comune, îi priveşte pe ambii şi, de multe ori, le-au rezolvat împreună: Are o problemă partidul şi liderii nu vor să se înfrunte, intru eu, „negociatorul” în joc care tratez cu coruptul meu de dincolo fiindcă pot să-i spun de la obraz:” măi frate, rezolvă asta fiindcă altfel ne înţarcă sursa la amândoi”. Şi, astfel, fac din el „negociatorul” lor. Aşadar, ca să ne jucăm puţin cu cuvintele, însăşi conceptul de negociator care e un om priceput în acceptatul termen de compromis politic, se compromite înlocuindu-se cu o mişcare mafiotă interpartide care, de obicei, conţine germenii acelor mostruoase coaliţii ce conduc spre dictatură. O dictatură mafiotă bazată foarte simplu pe aşezarea intereselor de grup deasupra intereselor politice. Car nu mai presupun nici o negociere, ci doar escrocheria şi făţărnicia de a o pune în practică.

Neşansa acestora, prin care eu, alegătorul, am descoperit acest adevăr, a fost aceea că, încă dinainte de a fi descoperiţi, asemenea negociatori s-au implicat, după cum se vede, pregătindu-şi o lege de care să se prevaleze. Este însuşi faptul că ea, în mijlocul ei şi nu din mijlocul ei a găsit ca soluţie să defileze cu cineva din afara ei sau în ori ce caz, ne-a amestecat în jocurile ei. Pentru că, cine este din punctul de vedere politic noul ales în care, pe bună dreptate, ne punem speranţele? Marele câştig al lui Iohannis a fost că a fost un candidat nepolitic, nesofisticat în materie de marea politică. Gaşca e cea care dă aroganţă – sunt ca nişte iniţiaţi în rele!

„Campania lui Ponta a fost prea sofisticată şi prea a încercat să folosească toate mijloacele pentru a câştiga. În mod normal, trebuie să alegi un scenariu. Ideea asta de a lua totul, din toate zonele, această hibridizare poate să te încurce “, a spus directorul IRES. „Nu au putut să evalueze cum se va rostogoli emoţia legată de votul din străinătate “, a mai spus el. Dâncu a opinat că Ponta ar fi putut greşi dacă ar fi neglijat voturile de partid. „Poate şi partidul ar fi putut fi mobilizat un pic diferit, personal de către Ponta. Cred că e o mare greşeală discuţia despre ţapi ispăşitori “, a adăugat Vasile Dâncu.

În ce priveşte alianţele făcute de Victor Ponta, el a spus că acţiunea respectivă „a diluat candidatul”. „Una din aceste greşeli este asocierea cu Corneliu Vadim Tudor. Poate că a dezangajat şi electoratul UDMR. Votanţii lui Vadim Tudor s-au dus, în proporţie de 50%. „Ar fi fost o notă şi mai bună dacă nu pleca de la revolta tinerilor. Să nu fetişizăm, însă, acest lucru. Nu am scăpat de intoleranţă. A fost o campanie foarte violentă”, a mai spus directorul IRES. „Există un raport între populaţia dependentă şi cea independentă. Avem, însă, o serie de probleme legate de indicatorii generali ai spiritului public. Observăm un mare sentiment de nesiguranţă al publicului. E adevărat, avem creştere economică, dar dincolo de aceste lucruri, oamenii sunt obsedaţi de viitor. Ca dovadă că a avut un staf de pseudopoliticieni, specialişti doar în statul de drept fiscal, toate promisiunile (relaxările)) lui Ponta au fost promiisiuni de a ne da fărâmiţe de la bugetul pe care ni-se ia nouă (confiscă) cu toptanul. Ei nu sunt politicieni care vor să lupte împreună cu noi pentru mai bine chiar recunoscând că nu ştiu cum, dar că vor lupta sinceri alăturându-se efortului popular, ei sunt cei ce ne confiscă bugetul pe care-l  creem noi şi, după ce storc totul pentru ei, ne promit câteva picături în plus. El e reprezentantul birocratului politic arogant, pretizându-şi şi remuneraţiile mari şi dreptul de a dicta insensibil la cetăţean şi inconştient de îndatoririle faţă de acesta.

Şi cei ai lui Blaga au fost mai răi în guvernul Boc Toţi trebuie să-şi pună cenuşă-n cap ca liberalii, care măcar s-au recunoscut incapabili şi au adus unul cu derogare din afară, dintre oamenii normali. Liberalii măcar au recunoscut că nu se pricep şi rămân la năravurile mărunte şi ciubucurile la care le e mintea, concesionând altcuiva partidul.   Prost ar fi Johannis dacă nu şi-ar face acum unul cu adevărat, fără politicienii care se pricep doar la fiscalitate.

Un pictor din Botoşani a ajuns bătaia de joc a statului. Bărbatul, grav bolnav, a restituit statului pensia pe 8 luni, pentru că a obţinut un venit din vânzarea câtorva tablouri făcute de el. Pictorul încerca, astfel, să obţină nişte bani pentru a-şi opera mama, şi ea bolnavă. Acum a rămas şi fără pensie, şi cu datorii la stat. Pictorul suferă de distrofie musculară şi primeşte o pensie de 300 de lei lunar. Pentru că banii nu îi ajung mai deloc, s-a gândit să vândă câteva dintre tablourile pe care le face. A participat la o galerie şi a reuşit să obţină nişte bani în plus. Statul, însă, a considerat că trebuie să restituie banii obţinuţi, pentru că avut un venit în plus. Aşa că i-a sistat jumătate din pensia pe 8 luni, ca să recupereze 2.000 de lei.

Consecvenţa, coerenţa modului de a trăi şi a-ţi respecta ideile afişate. În asemenea condiţii, degeaba vine Ponta lăudându-şi echipa tânără dacă ea este crescută în relele bătrânilor pe care vine să le şi accentueze. Pentru că, în interiorul PSD o fi fost vorba de mai multe ori de lupte pentru întinerire. Dar era vvorba de întinerirea în acelaşi format viciat de schema iniţială.

(3) FALSIFICATA NOŢIUNE A SUBSTANTIVELOR
 
În legătură cu cel de al doilea articol din această suită, pe care l-am terminat poate prea didactic, încercând să pun cititorul pe gânduri referitor la sensurile unor substantive a căror viciere de către clasa politică s-a subliniat în ultima vreme prin evenimentele din jurul alegerilor prezidenţiale, poetul Marian Ilie scrie: „Nu prea-mi dau eu seama unde «bate» maestrul Leu cu cei doi termeni – negociere şi derogare. Sa fie „negocierea” murdara de posturi, sinecuri şi alte avantaje materiale dintre partide, când e vorba să creeze majorităţi în Parlament ori să numească oamenii pe funcţii şi „derogarea” de la Constituţie şi legi în administrarea banului public? Să fie o sperată negociere a partidelor şi candidaţilor lor cu electoratul pe marginea programului lor şi derogarea de la nenorocitele de cutume politicianiste care au dus ţara înapoi cu un secol si jumatate? Să aşteptăm continuarea…”.
 
Dar continuarea vine din însuşi textul acestui menţionat articol care înceacă să evoce „mutaţiile de psihologie electorală” demonstrate cu această ocazie de „electoratul care se trezeşte analizând pragmatic promisiunile programelor politice”, mutaţii care provin din constatarea că „oamenii politici trişează cel mult la modul descurcăreţ, dar nu-şi propun să fie creatori de dezvoltare” – aşa cum are acută nevoie ţara pe care ei o tratează cu baliverne privind-o de sus, „exact cum se-mboieriseră cândva tovarăşii”, ca dovadă că s-a ajuns la o „degradare politică ce degradează până şi sensul cuvintelor”… Iar cuvintele date exemplu erau două, pe care le aşez acum în ordine strict alfabetică, şi nu de altă natură, ferindu-mă de preferinţe sau accente: DEROGARE şi NEGOCIERE.
 
Pornesc de la faptul că trezirea electorală produsă pe fondul conştientizării – care subliniază nevoia acută a găsirii unor POLITICIENI CREATORI DE DEZVOLTARE în societatea românească, indiferent de ce orientare or fi – nu numai că nu poate fi ignorată, dar va conduce la reacţii consecutive din ce în ce mai acute, dacă alegătorii vor avea în continuare de-a face cu asemenea partide pe care nu dorinţa de a guverna cum trebuie şi a prefigura pentru viitor direcţii viabile le caracterizează, ci şmechereasca îndemânare de a se descurca aruncându-ne fărâmiţe din bugetul constituit pe banii noştri.
 
Din păcate, aceasta este realitatea percepută de electoratul activ care şi-a manifestat nu numai existenţa ci şi voinţa. Este vorba acum de civica speranţă că, poate dă Dumnezeu să înveţe din acest neaşteptat ŞAISPREZECE NOIEMBRIE care va trebui să ne marcheze, că oamenii care au sperat  să trăiască bine şi s-au convins de crasa demagogie a acestei promisiuni, nu mai vor acum, doar la îndemnul tău, nici să fie „mândri că sunt români”, nici să aleagă „preşedintele care uneşte”, nici chiar să creadă prea tare, până la proba contrarie, în „lucrul bine făcut”, pentru care au avut un plus de  un milion şi treizecişidouă de mii de voturi. Ei au dat dovadă a fi devenit atât de circumspecţi, încât au schimbat şansele electorale doar în câteva zile sau chiar câteva ore; iar, dacă îşi vor da seama că mesajele devenite slogan de campanie au fost doar vorbe pe care nu le-ai luat în serios, ci le-ai abordat cel mult pe baza  încrederii în spiritul tău descurcăreţ, care va găsi cumva o cale, măcar să se scuze că nu s-a putut, te vor urî şi mai mult.
 
Cât despre falsificarea noţiunii unor substantive, experimentul are vechi state de serviciu în politică, el fiind de aceeaşi vârstă cu demagogia în care, cuvintele puse la murat se deformează pe o direcţie sau alta având, faţă de sensul propriu zis, semnificaţii exagerate în plus sau în minus. Dar în toată această evoluţie, comunismul a bătut recordul ajungând de la minciuna exagerării la minciuna crasă, totală, a antinomiei, folosirea unui cuvând  conducând exact la sensul contrar Exemplele aproape că nu sunt necesare, dacă ne gândim ce înţelegea dictatura prin „libertate”, prin „democraţie”şi, mai grav, chiar prin „creşterea economică” ce ne-ar fi rezolvat foamea dacă n-ar fi avut sens contrar. Pentru că partidul fiind unic, conducătorii lui îşi permiteau să acorde de capul lor semnificaţii unice termenilor prin care minţeau.  
 
Mai blînzi ceva, mai ruşinaţi faţă de public – dacă nu mai umani, cel puţin mai şcoliţi şi mai elegant croiţi – urmaşii de azi ai partidului unic au făcut un pas înapoi în spiritul demagogiei caragealiene, adică exagerând, dar nu mistificând sensurile. Însă, chiar şi cu asemenea eforturi personale de limitare a demagogiei, politica fiind un organism viu, care există şi prin persoanele care o practică dar şi printr-un  spirit propriu determinat de acestea, dar funcţionând ca atare, îşi are oglinda sincerităţii ei în modul cum mistifică sensul cuvintelor. Şi atunci, vor-nu-vor politicienii respectivi, sunt sau nu ei îndemânateci în fardare,  murătura, aşa cum se strepezeşte în  butoiul la care ei cotizează, tot îşi modifică complet sensul, tot la antinomia bolşevică ajunge. Iar eu, alegătorul, trebuie să fiu foarte atent până când îi dau de rost. Aşa că, vorbind despre psihologia electorală actuală care, slavă Domnului, s-a arătat în sfârşit activă la români, am să mă rezum să analizez doar psihologia mea, de om care acum câteva zile a votat, opţiunea lui urmând un traseu destul de întortocheat. Şi pot spune că, indiferent de rezultat, în ultimă instanţă, sunt bucuros, chiar foarte bucuros, pentru faptul  de a fi simţit emulaţia şi sincera dorinţă de participare a celor din jur. Era pentru prima dată, după nu ştiu câte campanii electorale care nu făceau decât să confirme absenteismul, când nu chemările lor, ale politicienilor, ne aduceau la vot, ci mai degrabă perfidiile ce începeau să le devină prea evidente la radiografie.

Astfel, dintr-o direcţie a propagandei electorale am început să devin suspicios cu termenul de derogare. E vorba de derogarea de la statut prin care un partid şi-a importat  preşedintele din afara corpului său de lideri. Suspiciunea nu era în legătură cu persoana respectivă, ci cu obişnuitele lucrături de partid care se petrec în mod ocult şi a căror lipsă de transparenţă, ca alegător, te duce întotdeauna cu gândul spre precauţia pe care trebuie să o ai faţă de cei ce încearcă să te trişeze. Pentru că, un  organism politic ce nu e în stare să-şi găsească în interiorul său întâistătătorul, înseamnă că nu e viabil, că nu se conduce după reguli provenite din interiorul politicii pe care vrea să o afirme. Înseamnă că nu-şi îndeplineşte rolul principal al unui partid: acela de a forma cadrele politice necesare guvernării ţării; sau chiar, mai pretenţios: cadrele guvernării ţării spre progres. Îndepărtarea de la acest scop primordial, ce constituie fondul muncii cinstite de partid, înseamnă fie recunoaşterea că formaţia nu are  oameni pe care să pună bază pentru o funcţie atât de înaltă, fie că membrii săi au alte interese de dezvoltat prin politica partidului respectiv. Şi astfel apare suspiciunea că ar putea fi vorba de un grup care vizează alte interese, apar bănuielile în legătură cu acoperirea prin politică a altor manevre pe care respectivii le urmăresc. Şi e fireasacă bănuiala cu care te întrebi: „Oare îi interesează mai mult alte direcţii ale puterii,  urmăresc prin activitatea lor politică alte avantaje decât a fi în fruntea ţării, au de împărţit alte recompense, poate mai grase sau mai sigure, dacă nu se bagă în faţă?”. Iar întrebarea se întăreşte, temeinic justificată de experienţa noastră, iată, cu mai multe generaţii de politicieni care s-au dovedit a nu-i interesa politicile de dezvoltare ale ţării, scopul lor direcţionându-se clar şi strict spre interese personale care le erau mai aproape. Adică, folosind  politica doar ca un mijloc pentru alte scopuri şi ne dovedind nici un fel de vocaţie pentru aspiraţiile civice; ba, dimpotrivă, sfidându-le cu nepăsarea lor. Asemenea parveniţi politici au pus stăpânire pe posturi folosindu-le pentru interesele lor egoiste,  care s-au manifestat cu evidenţă doar în două feluri: Fie atent dirijate în limitele legii, ceea ce, trebuie să recunoaştem, presupune un efort şi o concentrare destul de mare ca să mai poţi avea capul la altele, fie frizând ilicitul ale cărui riscuri îţi dau, iarăşi, altfel de preocupări decât cele de dăruire dezinteresată pentru binele ţării.

Când te gândeşti cum să furi şi să te tot îmbuibi, nu numai că nu mai ai timp pentru problemele societăţii, ci ajungi să-ţi foloseşti puterea împotriva rezolvării lor. Ca dovadă actele de corupţie de la retrocedări, care nu înseamnă numai împroprietărirea nemeritată a unora ci şi deposedarea frauduloasă  a adevăraţilor proprietari pe care-i terorizezi, îi umileşti şi-i laşi în sărăcie cu decizii obţinute ilegal. Iar acestea nu sunt numai decizii politice, ci decizii mult mai importante în timp, în dimensiuni economice şi în aspectul juridic al strâmbătăţii sociale pe care o produci pentru încă multă vreme. Din acest punct de vedere ( repet: începând  cu termenul respectiv numai pe motiv de ordine alfabetică), DEROGAREA cerută şi enunţată cu seninătate, căpăta pentru mine rezonanţele a cu totul alte sensuri. Pe care nu le enumăr acuma ci, încurajat de faptul că, în comentariul său, domnul Marian Ilie se duce cu gândul şi la interpretări favorabile populaţiei, care ar putea deveni importante pentru ţară,  aştept să le conjug cu sensurile pe care le-au intuit şi alţii.
 
Apoi,  ca să trec la al doilea termen, întâmplarea a făcut ca, tocmai în acele zile, mie, ca alegător, să mi se atragă atenţia asupra un personaj foarte prezent, poate cel mai prezent pe firmamentul politicilor dâmboviţene în toţi cei 25 de ani, cunoscut şi chiar impus opiniei publice drept un important şi abil negociator al partidului său. Cele mai dificultoase negocieri, dar, uneori, poate chiar cele mai murdare, împovărătoare pentru ţară şi compromiţătoare pentru politicile de partid, la care se referă comentariul confratelui pe care l-am citat la început sunt, într-un fel sau altul legate şi de numele acestui personaj. Devenind astfel etichete pentru persoana sa, pentru spiritul conciliant de care e capabil, pentru relaţiile pe care le păstrează cu alţi politicieni, indiferent de orientarea doctrinară. Cu timpul, văzându-l cum se strecoară chiar şi prin dificultăţi de tip juridic, el a fost consacrat drept „negociatorul”, punându-şi amprenta personalităţii sale, cu petele ei, pe termenul de NEGOCIERE.  

Numai că, un eveniment recent  a schimbat totalmente unghiul de vedere asupra acestui mod de negociere, deschizând direcţia din care se remarcă a nu fi vorba nicidecum despre arta negocierii, bine definită şi lăudată în diplomaţie, ci numai despre aparenţele că ar fi vorba de aceasta, despre o confuzie deliberat creată în legătură cu persoana respectivă, sau chiar de ea ca atare. Pentru că, iată-l pe negociator implicat, sau intimat deocamdată, ca să respectăm prezumpţia de nevinovăţie, într-o crasă acţiune penală. Despre care, chiar dacă  nu o putem încă situa şi categorisi ca domeniu, fiindcă poate fi vorba şi de corupţie, dar şi de grup organizat în necinstite interese ce lezează proprietatea unor bunuri de stat, de obşte sau chiar particulare vizând însuşirea lor pe nedrept, putem vorbi despre actul penal ca atare. Acest act este dovedit de acţiunile juridice întreprinse într-un scop de dobândire foare dubioasă a unor imense restituri bazate pe falsuri şi susţinute prin complicitatea unor judecători. Iar, în asemenea condiţii, încrengătura mafiotă de interese prin care putea fi rezolvată pozitiv pentru făptaşi o asemenea tentativă,  depăşeşte sfera politicului unde se pretinde că ar avea loc negocierea. Ea cuprinde jurişti şi oameni din administraţia publică ce nu au voie să facă politică, cuprinde întreprinzători economici care nu dau doi bani pe politică, dacă nu le rentează, cuprinde miliardari care, ţepari fiind, de multă vreme se consideră deasupra politicii şi mai cuprinde chiar şi o boierime scăpătată, dispusă să-şi folosească numele spre a înnobila cu o aură politică de rezistenţă forma mafiotă de deposedare a titularilor autentici:

Un adevărat mecanism-caracatiţă care lucrează din umbră; şi, pentru ai căror membri, este de ajuns să-şi facă un semn pentru a influenţa o decizie politică despre care politicienii de la suprafaţă pretind apoi că a fost negociată şi îşi găsesc merite. În acelaşi timp, o asemenea încrengătură nu are cum se opri la un singur partid sau la o singură guvernare. Ea se desfăşoară organizat şi lungă vreme, implicând mulţi şi diverşi factori din elementele de guvernare şi ducând bănuiala către tot mai mulţi dintre aceştia, în continuitate şi pe parcursul schimbării mai multor guvernări. Fapt pentru care, eu ca alegător, am dreptul să mă întreb dacă nu cumva faima de negociator a persoanei respective, nu a fost altceva decât o acoperire a apartenenţei sale la un grup organizat care îşi are angrenajele mecanismului plasate în fiecare dintre partide. Şi că, deci, nu a fost niciodată vorba de negociere, ci de înţelegerea mafiotă a unor oameni care au în comun interese de altă natură, mult mai puternice decât cele doctrinare care produc disensiunile. O asemenea interpretare asupra „negocierilor” de partid pe care eu, ca alegător, am dreptul să o dau în lumina faptelor făcute publice prin arestări preventive, îmi arată pericolul unei puteri oculte care, chiar dacă deocamdată nu se doreşte suprastatală, suprapartinică este oricum!… Iar asta schimbă total semnul de întrebare caragealian, în sensul blazării că: „Eu, cu oricine votez, votez acelaşi lucru!”…  Ei bine, nu devine astfel evident faptul că negocierea e praf în ochi?!… Că e vorba tot de producerea de strâmbătăţi sociale furând de la adevăraţii titulari ai retrocedărilor şi îmbogăţindu-i pe alţii – strâmbătate cu atât mai gravă, cu cât îşi pune pentru îndelungă vreme amprenta asupra unei societăţi!… Băieţii ştiu asta prea bine dar, în spatele unor politici formale prin care îi lasă pe alţii să se compromită,  îşi au gaşca de interese situată la un nivel mult deosebit de ce se lasă la vedere în viaţa politică de zi cu zi: O gaşcă luând în secret hotărâri mult mai ferme şi mult mai bine convenite, decât ceea ce se pretinde în mod public a fi negociere. Spiritul conciliant şi relaţiile cordiale între adversari politici, elemente prin care democraţia apreciază întotdeauna disponibilitatea la negociere în scopul binelui public, devin doar o perfidă faţadă machiată propagandistic peste hidoşenia mafiotelor legături antipopulare.
 
Iată cele câteva precizări la care eram obligat privind termenii puşi în discuţie. Ele vin doar ca o explicaţie personală, a psihologiei mele de alegător. Pe care o las necomentată,  tocmai aşteptând  direcţii şi interpretări în plus, precum cele ale comentatorului pe care l-am citat la început.

(4) AGRESAREA ROMÂNILOR PRIN AGRESAREA SENSURILOR POLITICE

După război, când ştim de multă vreme prea bine cine, ce si cum se arată, două tabere – pe care, dacă nu le-ai văzut lipind afişele respective, nu le-ai demarcat şi nu le-ai putut distinge prea de bine în omogenizarea ticăloşită a nereuşitei noastre clase politice – se definesc, culmea, abia acum, prin gura foarte mare cu care clamează. Demască de mama focului, fie acuzându-i pe unii care nu au organizat bine alegerile din străinătate, dar nedând nici o atenţie la mult mai gravele defecţiuni morale din ţară, fie acuzându-i pe alţii care, chipurile, au manipulat nemulţumirile cu străinătatea pentru a schimba votul, dar nedându-şi seama că le fac acestora un compliment acordându-le mult mai multă influenţă electorală decât, chiar şi prin primul tur, s-au dovedit  a avea. Şi se-mpipotează clamând asemenea prostioare fie dorind, fie fără să-şi dea seama că deturnează de la adevărul despre sensul politic al lucrurilor. Sens pe care electoratul l-a dat prin proprie voinţă, lucru pe care nu sunt în stare să-l vadă. Şi, mai ales, să vadă partea încurajatoare, pozitivă, a unei asemenea resuscitări la responsabilitatea civică, sau, măcar, la voinţa multor alegători, mai ales tineri, de a nu se mai lăsa manipulaţi. Ceea ce este, în fond, o promisiune spre această responsabilitate civică pe care o vom dobândi măcar prin generaţia care debutează electoral.
    
Şi, dacă agresarea celor două substantive, despre sensurile cărora mi-am propus să mă ocup, se explică încercând asupra lor o anume hermeneutică, agresarea sensurilor pe care le-a căpătat votul de acum al românilor nu se rezolvă prin explicaţii, ci prin măsuri de ecarisaj politic. Am abordat în articolele trecute doi termeni ale căror sensuri lexicale par foarte diferite: negocierea – termen mai amplu, presupunând chiar existenţa unor tehnici şi a unor cursuri de negociere – aproape sinonimă fie cu „tocmeală”, fie cu „tratative”, însemnând acţiunea de a discuta un preţ de negoţ sau a trata căutând un numitor comun ori un compromis convenabil mai multor tabere, în vreme ce derogarea, însemnând excepţia de la prevederile unui act normativ, se referă la favoarea suspendării unei obligaţii legislative, statutare, sau de cutumă. Dar, demonstram eu, oricât de diferite ar fi ele, supuse agresiunii unor manevre politice de proastă sau rău intenţionată calitate,  în realismul lucid al opiniei publice ajung să capete aceleaşi virtuţi de alarmare: „Ni se pregăteşte ceva!” – „Ăştia negociază… Desigur, în interesul lor şi împotriva celui al nostru”… „Ăştia au dat o derogare… Bine-nţeles că-n interesul lor şi nu în interesul nostru!” – Şi, tot aşa, într-o suită de raţionamente sau intuiţii în care tot mai mult se precizează acel Ăştia, ca o entitate contrară Nouă, cei cărora ni se pregăteşte ceva şi trebuie să ne luăm mijloacele de precauţie. O entitate atât de contrară încât, până la urmă devine chiar duşmănoasă, ameninţîndu-ne şi obligându-ne să ne mobilizăm. Cum, de fapt, câteva milioane în plus faţă de electoratul obişnuit la alegeri, s-au şi mobilizat la 16 noiembrie, aducând o răsturnare substanţială pe ultimele sute de metri.

Optimist şi cu înclinaţii de om încrezător în capacitatea de decizie socială a opiniei publice – care-şi poate amâna reacţia, dar nu poate, până la urmă, să nu plătească cu aceeaşi monedă respingerea idealurilor sau intereselor în virtutea cărora se afirmă – eu sunt convins de o reacţie firească şi pledez pentru motivele ei fie spontane fie prin acumulare în timp, considerând încă un act de superficialitate şi de incompetenţă, dacă nu chiar de rea credinţă din partea celor care pretind că toţi aceşti oameni au fost manipulaţi… Că a existat o inteligenţă a promptitudiini, fie ea şi malefică, în a încerca să confişte această nemulţumire şi a dori să o manipuleze, asta e credibil. Dar a insinua că electoratul care a provocat schimbarea, în majoritate tineret cu substanţiale trepte de studii, a fost o simplă turmă mânată de nişte răuvoitori, asta e fie inconştienţă şi nepricepere politică ce se pedepseşte, cum s-a văzut, de la sine, fie rea credinţă politică, ce nu trebuie iertată în nici un fel, până la excluderea din viaţa socială. Pentru că, tocmai printr-o asemenea afirmaţie, politicienii respectivi dovedesc faptul că nu doresc să lase a se pune degetul pe rană şi, la modul conştient, a se eradica rapid ceea ce sociatea ar elimina mai încet şi cu mai multe convulsii. Pentru că, într-un mod duşmănos faţă de cei pe care ar trebui să-i reprezinte, ei demonstrează prin asta că nu-i interesează decât păstrarea propriilor privilegii pe care, ca o ocultă suveică şi le-au tot insinuat având pretenţia ca noi să credem că aşa arată democraţia, să-i suportăm şi, dacă se poate, chiar să le mulţumim pentru incompetenţa şi modul corupt în care ne guvernează.

Asta este aroganţa despre care toată lumea vorbeşte astăzi ca despre un act intuit, dar nu prea bine configurat pentru percepţia socială. În asta constă faţa ei hâdă, amintind că prin aroganţă se caracterizează birocraţia dictatorială. Faţă care nu-şi schimbă nici expresia nici intenţia, indiferent de vârsta miniştrilor de care domnul Ponta a făcut mai mult caz decât despre orice aspect de fond sau de competenţă. Dar nici de celălalt procuror de pe eşichierul nostru politc, doamna Monica Macovei, nu mi-e ruşine de vreme ce anchetele acestei săptămâni sunt ocupate exact cu colegele lor de breaslă mai tinere.

Om bătrân, sperând şi crezând în revirimentul pe care, iată, l-a şi demonstrat că-l poate aduce electoratul tânăr, pot eu crede în false argumente de tinereţe cu care se fardează necinstea şi oportunismul politic? O societate este compactă în cultivarea valorilor ei şi, nici pe mine, nici pe cei de altă vârstă decât mine, nici pe copiii noştri şi nici măcar pe urmaşii lor, nu-i încălzeşte cu nimic faptul că România are corupţi tineri, birocraţi tineri, carierişti politici duplicitari tineri, demagogi tineri, oportunişti tineri… şi lista poate continua încă mult, până la puşcăriaşii tineri care se aleg dintre aceştia.

Ne convingem acum că asta a fost praf în ochi din partea actualei guvernări. Şi că, în lipsa unui ideal politic adevărat, încă mai există neobrăzarea de a ne fi aruncat în continuare, încă se sfidează, exact cu aroganţa pentru care s-a plătit o parte din preţ, cei responsabili ne având încă bunul simţ de a-şi pune cenuşă-n cap, ci căutând explicaţii precum cele pe care le-am pomenit la începutul acestor rânduri.

Iar glasul din interior care vine să spună un asemenea adevăr, glas tânăr, ca şi al lor, e ameninţat cu aceeaşi sancţiune statutară  precum, ştim noi prea bine, în statutul cărui partid a existat.

Nu vreau să fiu esopic, aşa că mă refer concret la declaraţia rostită şi, mai ales susţinută cu frumoasă demnintate de domnul Robert Negoiţă care, convins că, într-un fel sau altul, coaliţia de astăzi tot va ieşi de la guvernare, atrage partidului său atenţia în mod responsabil că, astăzi, poate să o facă bărbăteşte şi cu fruntea sus, în vreme ce altă dată ar putea fi vorba de coada-ntre picioare.  

Ceea ce  mă obligă să uit  de obsesisa cu „jos guvernul!” pe care o are şi a tot avut-o românul în acest sfert de veac, tocmai ca să spun cu bucurie şi admiraţie : Jos pălăria!

(5) CINE E CÂŞTIGĂTORUL?

Analiza care ar putea da răspunsul la această întrebare se direcţionează de la sine spre contrariul răspunsului, arătând cine a pierdut. Deoarece, aşa cum se dovedeşte până acum a ne fi pecetluită soarta postdecembristă, medalia noastră are bine imprimat doar aversul care pierde, reversul conturându-se doar prin reflectarea situaţiei obiective de contrarietate pe care o produce acesta. Astfel, didactica viitorului se află în veşnică suferinţă faţă de noi, învăţămintele ne putând fi trase din modul cum s-a câştigat, ci din cel cu care s-a pierdut. Şi, totuşi, experienţa recentă mai oferă un element ca şansă de studiere a răspunsului, subliniind pentru prima dată pregnanţa întrebării „În faţa cui s-a pierdut?”… Pentru că, în vreme ce până acum, pierzându-se mai ales în faţa absenteismului, o asemenea întrebare redundantă nu putea duce la concluzii deosebite, acum, o guvernare pretins tânără pierde prin votul unui electorat cu adevărat tânăr.

Dar ar trebui să recapitulăm câteva date despre această guvernare pretins tânără: Electoratul îl iertase pe Victor Ponta de greşelile infantile ale începutului, care s-au soldat cu pierderea la mustaţă a referendumului şi dezamăgirea celor peste şapte milioane de oameni pe care-i evocăm mereu. Aceştia ar fi reprezentat cu evidenţă o majoritate hotărâtă să scape de râioasa golănie băsistă, dacă aparent bătăiosul tânăr lider nu ar fi fost timorat în faţa politicalelor europene de la care şulfa bătrână cerea ajutor. Şi, astfel,  în loc de a cere răgaz să vadă măcar ce spun cei de la Veneţia în legătură cu procentajul obligatoriu la un referendum şi să facă rapid calculul real al populaţiei votante, proaspătul premier s-a fâstâcit la Înalta Poartă U.E. şi a stabilit cu propria sa guriţă valabilitatea referendumului doar dacă reprezintă enormul cuantum de 50%, înghiţind în acelaşi timp găluşca referirii procentajului la un mai mare număr de alegători decât eram în realitate. A fost primul semnal al supunerii sale faţă de crasa birocraţie care ne macină, acceptându-i moftul totalmente nejustificat de a lucra ani întregi, pe lefuri bune, la rezultatul recensământului. Fapt pentru care, greşesc cei care consideră că abia acum Victor Ponta a pierdut pe propria sa mână. Eroare! El ni s-a dovedit de la începuturi un perdant pe propria mână, dar l-am iertat noi crezându-i moftul cu tinereţea şi intenţiile bune ca atribut al acesteia, aşa cum i-am iertat mai târziu şi irosirea timpului, înlocuind munca politică de guvernare cu hârjoana şi ciorovăiala publică, lăsându-se antrenat de toate provocările băsiste, fără a avea maturitatea să-şi dea seama că asta nu are nimic de-a face  cu construcţia politică sau cu gestionarea guvernamentală a ţării. Putem spune astăzi că – în măsura în care Victor Ponta a irosit mai mult timp într-o ceartă sterilă cu Băsescu decât cel de gestionare guvernamentală a ţării, a condus la un premierat lipsit de rezultate, dar de care, îngăduitor, electoratul l-a iertat – evaluările de acum referindu-se la ceea ce oportunismul pesedist a prezentat în campania electorală drept realizări ale guvernării într-un mod atât de evident propagandistic de tip vechi, cu cifre şi cifruleţe băgate-n ochii electoratului ca o imputare, încât acesta a considerat drept act de cinste, apreciind refuzul de a vorbi despre aşa ceva al contracandidatului, crezându-i şi mai mult declaraţia că el ar vrea să facă ceva concret şi nu să scoată ochii cu cifrele.

În această ordine de idei, ar trebui să fie clare pentru cei care vor să redreseze lucrurile, chiar şi în PSD, deserviciile făcute premierului lor de către miniştri ca  Rovana Plumb sau Bănicioiu care, cu cifruleţe de învăţământ seral de partid comunist şi promisiuni de  creşteri infinitezimale ca din balconul lui Ceauşescu, s-au adresat unui electorat care nu câştigă mai mult de jumătate din cât ar avea nevoie pentru minimul de cheltuieli şi, pentru care, un 5% chiar, care e maximum din ce pot promite, nu reprezintă nici o soluţie de a-şi vedea mai bun traiul, când alţii fură deodată cât banii pentru construcţia şi funcţionarea unui spital întreg. Cifrele de referinţă ale societăţii actuale sunt cu totul altele decât cele cu care credea că ne mânjeşte egalitarismul dictatorial; ele se exprimă în contextul contrastelor pe care corupţia ni le evidenţiază şi nu prin firimiturile cu care  vor ei  să ne scoată ochii cârpind bugetul pe care tot de la noi îl storc prin cel mai lăbărţat şi mai abuziv regim de taxe din istoria noastră. Birocraţia, total răuvoitoare populaţiei şi progresului economic, a ajuns atât de acerbă încât, atunci când amintim de Guvernul României, nu poate fi vorba în nici un caz de o gestionare a bunului comun naţional în slujba binelui comun a populaţiei ţării. Ci despre organismul ministerial al unui regim insuportabil, bazat pe funcţionari obtuzi şi penali în avantaje salariale sau extrasalariale, care face din guvernare doar o simplă administraţie a finanţelor publice. Dar şi asemenea finanţe, numai în parte; adică nu vreo acumulare din producţia pe care continuă să o distrugă, ci taxele şi impozitele stoarse printr-o fiscalitate teroristă, bine dijmuite şi acelea de cei cu pâinea şi cuţitul.
 
Asta a lovit în junele lor candidat, ca şi expresia chiar dură, încăpăţânat ameninţătoare cu care alt ministru al său, Titus Corlăţean, de-a dreptul a sfidat opinia publică, ca un caricaturizat Gromîko cu „diplomaţia dură” a birocraţilor-aparatcici, pretinzându-ne să-l credem că ministerul respectiv şi-a făcut datoria şi că ar fi cazul chiar să ne arătăm recunoscători atitudinii sale arogante. Riscând să folosesc în mod repetat acest adjectiv devenit prea comun politicienilor noştri, asemenea prezenţe nefericite de birocraţi, fie chiar tineri, le-a subliniat aroganţa convingând electoratul asupra ei. Aroganţa despre care candidatul perdant ar trebui să ştie că provine din spiritul de gaşcă: că te bazezi tu, nu pe electorat, ci pe cine ai servit şi că ăla nu te lasă din mână; că relaţiile mafiote în care te-ai implicat te susţin şi ele; că restul lumii nu merită decât să-l sfidezi, fiindcă prin relaţiile subterane ale găştii, populaţia va trebui să se lase condusă de tine… Iată explicaţia faptului că aroganţa despre care vorbim nu provine dintr-o simplă mândrie prostească şi chiar mincinoasă, ca în afirmaţia ministrului de externe că şi-a făcut datoria, ci, mult mai pernicios, provine din certitudinea ocultei legături mafiote prin care te simţi susţinut pe dedesubt într-atâta încât să poţi sfida în afară, aruncând praf în ochii opiniei publice. Dar iată că opinia publică a început să-şi dea seama de asta, să pricepă jocul şi să-l contracareze prin pârghia electorală de care dispune. Iar candidatul care, după un asemenea eşec nu ia mai în serios această opinie publică, nu-şi lasă gaşca deoparte aplecându-se asupra nevoilor reale ale electoratului, este un politician terminat.

Şi se adaugă la acestea – cireaşă pe tort – proaspătul eveniment Hrebenciuc pe care l-am abordat în articolul trecut. Aşa că, acum nu mai facem decât sublinierea că nu ne-am referit la cazul juridic deschis prin acest dosar şi căruia e bine să nu i se influenţeze evoluţia judiciară. Ci doar la cele constatate de toată opinia publică, prin televizarea convorbirii telefonice care, evident lucru, se rezumă astfel: Referindu-se la o lege pe care tocmai ei şi ai lor au avut grijă s-o împingă în Parlament, încolţit de Parchet, omul îi cere unui coleg mai tânăr, fără nici o mustrare de conştiinţă că, prin asta, îl spurcă şi pe acela, să grăbească promulgarea, promiţându-i drept răsplată suţinerea pentru funcţii mari în partid. Rezultă clar, deci, că încă înainte de a-i fi descoperită corupţia, conştient de ea şi de riscurile ei, un asemenea personaj a profitat de puterea pe care o are ca să impună o lege ce-l avantajează sau îl iartă. Păi, dacă aşa stau lucrurile în statul nostru de drept şi fiecare potentat îşi impune legea care-i avantajează matrapazlâcurile, nu aveau dreptate comuniştii când demascau justiţia burgheză (aşa cum ar putea fi catalogată astăzi şi a lor), ca justiţie de clasă, care-şi face legile ei, în favoarea  slăbiciunilor ei şi a intereselor pe care le are?!… Mai este asta justiţia noastră inamovibilă şi independentă, dacă se conduce după legi promulgate special în asemenea interese mafiote, sau totul este din nou praf în ochi?!

Da, la fel cum revin mereu la „aroganţă”, repet până la obsesie şi acest „praf în ochi” pentru că, suflat către noi de susţinătorii  candidatului Ponta, s-a răsfrânt chiar asupra lui şi a candidaturii pe care şi-o pusese, trezind riposta împotriva propagandei lor electorale care afişa atitudini de oameni unşi cu toate alifiile. Fapt pentru  care praful acesta s-a putut aşeza şi lipi pe alifii, ca un strat izolator faţă de adeziunea electoratului. Iar alegătorul a preferat mai degrabă unul care se părea mai puţin sclipitor şi mai precaut, tocmai pentru că nu era uns cu asemenea alifii.

Mi-e jenă să caracterizez recentul eşec electoral cu vulgarul termen de „respingerea alifiilor”, dar flerul electoratului de a le  simţi mirosul sordid, nu se poate să nu mă încânte! Şi chiar îmi permit să propun domnului Ponta această formulare privindu-i eşecul, în completarea celei a domniei sale cu cele trei etichete – coruptie, comunisti si baroni. Către care, optimist fiind, eu sper că a dat Dumnezeu să-l fi dus mintea românului cea de pe urmă, meditând mai bine la sfidarea arogantă cu care l-au înjosit în faţa alegătorilor, mai tinerii şi mai bătrânii săi colaboratori, precum cei citaţi înainte, sau alţii.

Pentru că mai sunt şi alţii care, iată, conduc degringolada mai departe, făcând din afişata tinerime a guvernării un eşalon care se maturizează strâmb, schilodindu-şi spiritul după modelul partidului unic condus de dictatura şi de lucrăturile interioare, cum lasă să se întrevadă acutizarea gesturilor şi deciziilor din ultima săptămână. Despre care, în măsura în care ne considerăm de bun simţ, este bine nici să nu vorbim, lepădându-ne şi spunând „fie la ei, acolo!”…  

Atât de abjecte mi se par asemenea manevre care-i desprind pepreopinenţi şi mai mult de electorat şi de ideea că ar mai putea fi votaţi vreodată, încât mă conving din ce în ce mai mult de faptul că, în alegerile acestea, în vreme ce câştigătorul este doar o speranţă, perdantul nu este numai pericolul de care te fereşti, ci sistemul pe care electoratul a înţeles că trebuie să-l respingă categoric, dacă vrea să salveze democraţia pentru care a plătit destul şi până acum!

Nu mai merge domnilor! Luaţi exemplu de la televiziunea pe sticla căreia tot vă place să faceţi mai multă politică decât în realitate: Când un program nu mai are audienţă, înseamnă clar că e compromis. Şi, atunci, în termeni tehnici, arunci FORMATUL cu care ai eşuat şi cauţi altul prin atractivitatea căruia să te adresezi ratingului. Fapt pentru care îmi permit tonul cu care am început acest ultim paragraf: Domnilor, dacă în cele mai fericite condiţii electorale pe care le-aţi avut ţinând în mână pâinea şi cuţitul, nu aţi reuşit decât să repetaţi eşecul cu „Mihaela, dragostea mea”, aici nu mai e vorba nici de excluderi individuale, nici de remanieri cosmetice. Aici, dacă vreţi să atrageţi publicul, nu schimbaţi nici decolteul crainicei accentuându-i silicoanele, nici aroganţa comentatorului spilcuit, înlocuindu-l cu unul care are o bâlbâială intelectuală. Aici trebuie schimbat întregul format, care presupune şi alt conţinut şi alt mod de adresare!

Deoarece conţinutul trebuie să fie SINCERITATEA faţă de alegător, iar forma de adresare trebuie să demonstreze acel interes real pentru gustul public, apt să vă mântuie de aroganţa cu care aţi vrut să vă menţineţi corupţii şi birocraţii lipsiţi de altă minte sau iniţiativă decât căpuşarea bugetului fetişizat până la ideea de „ stat de drept fiscal”. Ceea ce este totuna cu statul care nu vine decât cu obligaţii pentru cetăţenii săi, ca formă concretă a aroganţei guvernanţilor.

(6) PE CAII NĂRĂVIŢI DE ALŢII

Imputările recente care i se aduc domnului Victor Ponta chiar, sau mai ales,  din partea propriilor săi partizani – aceea că nu a dobândit un electorat mai mare decât cel a lui Mircea Geaonă de acum cinci ani şi că suta de mii de voturi în plus în condiţiile în care a stăpânit şi a organizat alegerile ca prim-ministru (având la dispoziţie şi instituţia dubitabilă a Ordonanţelor de urgenţă), este cu totul nesemnificativă faţă de rezultatele de atunci când candidatul PSD reprezenta opoziţia, precum şi multe altele referitoare la abuzurile, greşelile şi suficienţa mediocră din timpul pregătirii campaniei electorale – sunt imputări pe care electoratul ar fi fost dispus să i le şteargă, ca şi pe cele de la începutul guvernării. Aşa cum, pentru o bună perioadă, acelea chiar au fost uitate, nu s-ar mai fi făcut caz nici de cele din pregătirea campaniei, dacă n-ar fi apărut celalte racile ale personajului, chiar în perioada intermediară celor două tururi de scrutin. Racile care nu-i mai aparţineau numai lui, ci sistemului negativ pe care, după cum se vede acuma, îl reprezenta. Şi chiar îl încăleca bine, ca un jokeu ce călăreşte cravaşând victorios în aer către adversarii din cursă, faţă de care pare şi abil şi avantajat, dar lăsându-se  purtat de cal cu năravurile căpătate de la cei care l-au călărit înainte, sau de la cei care-l hrănesc în grajd. Şi-l hrănesc bine, nărăvindu-l în continuare cu grăunţe adunate din punerea la cotizare oneroasă a judeţelor pe care le-au luat în stăpânire…  

Din păcate, în loc să-şi dea palme şieşi, şi-un picior rapid în fundul ministrului de externe care l-a compromis, el biciuia către alţii. Şi tot la modul de scandal sau provocare prin care n-a reuşit să se decontamineze de Băsescu. Cel mult, uneori, revenind la infantilismul iniţial şi dând funcţii de pe gard încă înainte de a avea vreo vrabie în mână.
 
Astfel, la lunga întrebare: „Prin ce e vinovat Ponta şi plăteşte nu numai pentru PSD ci pentru întreaga clasă politică, această urmaşă morală a spiritului arogant-şefesc al nomenclaturii comuniste pentru care poporul era doar o entitate menită să primească indicăţii?”, răspunsul e: Prin faptul că, în loc să aprofundeze fondul politic în spiritul atenţiei pentru nevoia populară, a făcut caz de tinereţea strict biologică a unor acoliţi nepricepuţi, care s-au demonstrat la fel de conformişti şi obtuzi birocartic precum şi neaveniţii ministeriabili din alte generaţii. Juni încă, dar fără nici un fel de tinereţe novatoare în spirit, ci robi ai celor mai urâte năravuri. Aceleaşi năravuri demonstrate pe parcursul guvernărilor de cei care ne-au confiscat administraţia publică în cât mai mult folos propriu, dorind să ne conducă, dar nicidecum să ne guverneze ca pe o societate liberă, stăpână la modul cu adevărat democratic pe deciziile ei. Şcoliţi, băieţii aceştia mai tineri, dar grăbiţi pe căpătuială, n-au demonstrat peste înaintaşii lor nici măcar interesul de a căuta noţiunea lingvistică a posturilor de miniştri pe care năvăleau. Nu şi-au folosit cunoştinţele anglofone pentru a înţelege baza de la care vocabula porneşte: minister, adică cel care ţine locul, cel căruia i se deleagă o putere. Şi, astfel, au avut chiar suficienţa să nu se-ntrebe cine le-a delegat această putere, ca să înţeleagă că, în democraţie numai electoratul o poate face; că, de fapt, populaţia ţării le-a delegat lor puterea spre a gestiona bunurile ţării. Fiindcă, a le pretinde să spună în folosul cui trebuie gestionate bunurile ţării, ar însemna să-i laşi repetenţi încă din primul an al culturii politice, de vreme ce ei, încă dinainte de a se apuca de politică au căpătat stigmatul practicării acesteia în stilul mafiot al intereselor de gaşcă!

Încercând cu impertinenţă să-şi descrie preaumflatul guvern (cel mai mare număr de miniştri din 1989 încoace în condiţiile în care venea la guvernare pe fondul celei mai stricte austerităţi şi permiţându-şi în plină criză ca, numai la cancelaria sa de prim-ministru să aibă un ministru şi cinci secretari de stat), să şi-l descrie, deci, altfel decât prin precarele aptitudini de administrare cinstită a bunului public dovedite de membrii Cabinetului, Victor Ponta a făcut rău nu numai partidului său, ci întregii clase politice. Despre care nu-mi pare rău că a fost pusă acum cu botul pe labe, dar mă aştept să aibă măcar demnitatea de a-l exclude, fiindcă nu le-a servit nici măcar intenţiillor lor dubioase. Ci, făcând caz doar de vârsta care nu are nimic de-a face cu priceperea sau morala, a atras ţării atenţia cât de urât arată, în aspectul general al clasei noastre politice, chiar şi o generaţie nouă promovată de un partid la putere. A arătat la ce avem a ne aştepta de la noii politicieni, indiferent de partid.

Pentru că, în ultimă instanţă, poate conta mai mult când te-ai născut, decât în ce mentalitate ai crescut? Despre cei născuţi în comunism se poate pretinde că s-au născut atei?! Am văzut ce frumos şi cât de amplu a reînflorit spiritul religios al poporului nostru după apăsarea reală şi ameninţătoare a poliţismului bolşevico-ateu, dacă s-a păstrat tot timpul în căldura ascunsă a familiei! Mutatis mutandis, nici despre unii din generaţia de acum nu se poate pretinde că s-au născut necorupţi. Darul cu generaţia religioasă, iată că se plăteşte cu asta imorală… Îmi pare rău că trebuie să compar, dar dacă vrem să ne păstrăm lucizi, este neapărat necesar să o facem la fel şi cu trăsăturile antisociale păstrate-n familia mai largă a celor care s-au nărăvit la practicile necinstei şi demagogiei terorist-dictatoriale, oricât s-ar dori ei a fi consideraţi doar politicieni ai acestor vremi.

Cu alte cuvinte, aroganţa acestei guvernări şi a candidatului ei a atras atenţia electoratului asupra faptului că va mai urma încă o generaţie de politicieni dispreţuitoare şi coruptă pe măsura înaintaşilor, poate chiar şi mai periculoasă prin infatuarea cu care îşi clamează asemenea merite. Poate şi mai nesimţit avantajându-se personal, prin Ordonanţe de urgenţă emise, chipurile, la modul general!…Iar votul de la 16 noiembrie a fost dat împotriva unei asemenea perspective. Pentru că, degeaba dăm vina pe mediocritatea, chiar reală, a vreunui staf de campanie, degeaba ne imputăm faptul de a nu fi folosit forţa mijloacelor moderne de comunicare. Mai multă forţă de comunicare, îndelung organizată şi opulent finanţată decât PSD-ul, nu a avut nimeni în această campanie. Problema de fond, însă, nu este COMUNICAREA, ci SINCERITATEA ei!   

Şi iată până unde s-a ajuns dacă, astăzi, cu mintea tulburată de şocul unor asemenea rezultate la recentele alegeri, un politician din aceştia despre care n-am auzit până acuma, vine să propună un proiect de lege de desfiinţare a partidelor  care, la noi, precizează el nu fără motiv: au devenit grupuri infracţionale organizate. Ceea ce nu poate dovedi altceva decât continuarea infantilităţilor şi de prost gust şi de proastă inspiraţie, care ne-au costat până acuma destul. Pentru că, chiar dacă disperarea îl conduce pe respectivul legiuitor la un asemenea gest de bună credinţă, din punct de vedere psihologic demonstrează, de fapt, în ce mediu murdar, de gaşcă cu pretenţii de partid, s-a format el. Lui nici nu-i poate trece prin minte că partidele politice au apărut în omenire ca nevoie a unor creuzete în care să se formeze, pe de o parte, doctrinele care să asigure progresul iar, pe de alta liderii care să le pună în aplicare dirijând acest progres. Un asemenea adevăr nu există pentru experienţa sa murdară cu formaţiile de pe eşichierul actual. El e pur şi simplu îngrozit de perspectiva politicii româneşti dacă  se va baza numai pe asemenea partide compromise şi nici nu mai are minte ca să se întrebe cum s-ar putea ajunge la redresarea lor. Iar, faptul că partidele sunt necesare ca ferment social producător al liderilor de opinie, producător al unor iniţiative pe linia doctrinară respectivă şi al profesionismului onest în guvernare, nu face parte din învăţămintele politice cu care e dotat. Ba, aş îndrăzni să deduc faptul că nu mai are nici încredere în confraţii săi de partid, ca să-i îndemne spre această redresare morală de nevoia căreia şi-a dat seama chiar prin propunerea pe care a făcut-o. El e într-atât de speriat de curvăsăria practicată în căsătoria lor politică, încât nu vede altă soluţie decât să arunce canapeaua! – închei eu acest aspect abţinându-mă de la savoarea cu care l-aş mai comenta încă mult, tocmai pentru că, fiind vorba de canapea, ne duce gândul şi la aspectul de contaminare venerică prin serviciile de amor tarifat pe care le presupune apartenenţa la un partid, punându-te să furi de la stat ca să cotizezi la el.   

Regret şi mă opresc aici pentru a nu mai comenta mizeriile ultrarecente din interiorul PSD, de care Victor Ponta nu a ştiut să se delimiteze nici după lecţia aspră primită din partea electoratului care, tocmai pentru acele alifii prin care încearcă să acopere lipsa de transparenţă, l-a sancţionat. Fiindcă, iată, eu încă n-am terminat de comentat termenul de „derogare” care se referă cu multe semne de întrebare la contracandidatul său, că voita lipsă de transparenţă cu care se consumă pernicioasele mocneli din PSD, explodând din când în când, dar mai mult cu fum decât cu scântei care să lumineze cât de cât realitatea, mai scot la iveală un complement circumstanţial de loc exprimat prin substantivul „Dubai”. Şi mă-ntreb: Ce i-o fi făcut Ponta lui Giţă în Dubai că, la-ntoarcere, ăsta l-a părăsit cu tot cu partid?!… Misterul  „Dubai-Ghiţă”, condimentat şi cu nişte învinovăţiri pe care prezentul lui Ion Iliescu nu le merita, adaugându-se la misterul încă neelucidat al certei cu Crin Antonescu, îl discreditează tot mai mult pe Victor Ponta. Barbutul politic se poate juca în secret; dar boxul politic, numai sub reflectoarele ringului, în mijlocul peluzelor pline care urmăresc şi aclamă! Iar  acest mister al netransparenţei e ucigător astăzi pentru politicianul care se consideră deştept-descurcăreţ  şi, în loc să-i fie ruşine, se dă mare că-l practică.

O  întrebare precum cea de mai sus, însă, şi-o pun doar naivii. Noi, ăştia  grav contaminaţi de suspiciunea pe care ne-o provoacă oportunismul dovedit şi necinstea în curs de generalizare la politicieni, am putea să ne-ntrebăm: Ce-or fi pus ei la cale în Dubai, că lucrurile s-au petrecut astfel, după?!     Ştiu, nu e frumos să fii suspicios. Si nici măcar cavalereşte!… Dar dacă ei continuă a-şi face jocul de underground şi nesinceritate politică, nici noi nu putem avea o vină mai mare decât are electoratul care, tocmai din asemenea motive, le-a arătat clar dorinţa de a-i stopa.

(7) ÎN ALT FEL DESPRE CÂŞTIGĂTOR
    

Într-un articol trecut, întrebarea „Dacă există un câştigător al acestor alegeri” se referea la câştigătorul moral şi nu la cel formal. Iar concluzia, din nefericire, a fost că, din punctul de vedere moral al alegerilor – care pentru o societate şi, mai ales, direcţiile ei de dezvoltare, este mult mai important decât statistica de moment, acest punct de vedere fiind singurul care poate oferi certitudini în perspectiva istorică –  clar este numai teribilismul din cazul celui care a pierdut în faţa nemulţumirii unor tineri modeşti, dar care au ajuns la concluzia că trebuie să devină responsabili faţă de propriile lor nevoi. Şi doar pe linia aceasta putându-se trage învăţămintele.

Câştigătorului statistic, de-abia acum i se caută raţiunile şi resoartele care l-au ajutat, unii lăudându-se prea mult şi găsindu-şi găunoase merite, alţii, căutând nod în papură, acuzându-l exact cu ceea ce le-ar conveni lăudăroşilor, dându-le apă la moară tot acestora, chiar  şi dacă folosesc înjurături şi invective având impresia că procedează la demascări. Ei nu ţin seama de faptul că, de la un asemenea vot înaine, e clar modul în care societatea a început să respingă demagogia statistică folosind termeni economici fără acoperire, indicând cifre sau procentaje pe care le poţi întoarce şi într-un fel şi în altul ca-ntr-un soi de filibusterism de aritmetică fără rezultate. S-a demonstrat că memorarea inutilă a unor adunări şi scăderi pe care nu le calculează nimeni nu-ţi dă credibilitate de politician şi nu convinge decât asupra neputinţei de a asigura o guvernare reală, bazată pe economia reală. În ultimă instanţă, aceste cifre fiind eticheta nesincerităţii faţă de electorat, precum după Ceauşescu a demonstrat-o şi Băsescu.  

Deoarece, o populaţie care nu câştigă mai mult de jumătate din nevoile de subsistenţă este de-a dreptul jignită prin asemenea promisiuni care-ţi arată şi ipocrizia şi nepriceperea. Ipocrizia de a potoli foamea cu speculaţii contabile pe hârtie şi incompetenţa duşmănoasă în materie de economie reală.  Ipocrizia de a promite cantităţi homeopatice, obţinute prin jonglerii strict fiscale şi nepriceperea de a mânui adevărata pârghie economică de care are nevoie populaţia pentru a se îndestula. Prin astea, ea te miroase, îşi dă seama că nu faci decât să-i contrazici interesele sau s-o furi. Şi, convingându-se de cancerul social pe care îl reprezinţi, te respinge… Prin prisma unei asemenea nevoi de respingere a acelei clase politice la care, tocmai prin demagogia carieristă cu care-şi clamează tinereţea cam trecută, în loc de a recunoaşte infantilismul întârziat, constaţi că păstrează aceleaşi racile şi la generaţia ce se pretinde a-i înlocui pe falimentarii dinainte, electoratul s-a întors spre contracandidatul care a arătat a nu fi robul unor asemenea trucuri de propagandă politică, recunoscând sincer că nu le ştie mânui. Şi iată că, prin nemulţumirea faţă de ceea ce a guvernat până acum, acestuia i se iveşte şansa de a fi perceput altfel: drept un  candidat nepolitic, neprovenind dintre lătrăii cunoscuţi, nesofisticat în materie de politicale şi precaut faţă de promisiunile lipsite de acoperire. Iar, prin asta, el câştigă alături de adevăratul triumfător care, pentru prima dată este electoratul în lupta cu o clasă politică ce nu-l reprezintă şi, mai mult, îl dipreţuieşte şi-l desconsideră, de vreme ce-şi permite a-l fraieri şi a nu-i păsa de nevoile lui reale.

Consecvent în precauţie, ceea ce iarăşi devine un atu pentru el, acest câştigător nu se-mbată deocamdată cu apă rece, se delimitează de la a defila dâmboviţean şi lăcrimos cu Băsescu, alegând o participare sobră în capitala ardeleană a Unirii şi lasă guvernul să arate cum îşi poate ţine propriile promisiuni („pomenile electorale” – cum au fost catalogate) după ce i-a fost desfiinţat prin demascare aparatul şi metoda de propagandă care, cu vechea şi morbida ştiinţă lua faţa (mai vulgar: lua maul) prin manipularea a tot felul de cifre. Tocmai pentru că această prestidigitaţie, pentru care membrii Cabinetului Ponta vor primi şi îşi vor da multă vreme palme ne putând-o confirma decât prin alte scumpiri sau taxe, s-a compromis prin votul negativ deja primit.
Se subliniază astfel, din partea ambelor tabere, opera de ignoranţă politică din care a rezultat votul: Unii au ignorat în mod arogant capacitatea de percepţie a electoratului, alţii au votat recunoscând că ignoră politica şi politicalele, cu gândul la nişte interese mult mai pragmatice pentru ei. Ambele forme de ignorare ducând spre rezultatul pro-Johannis.

Dacă va continua astfel, savurându-şi succesul, dar conştient de marile nemulţumiri social-morale care au condus spre acest succes tocmai pentru că „alegătorii s-au maturizat”, pentru că el nu are nevoie de vedete politice, aşa cum a şi declarat şi pentru că că are o obligaţie faţă de acei „tineri integri, departe de politică” care l-au votat, atunci toţi cetăţenii vor câştiga.  Vom fi convinşi că avem perspectiva acelei schimbări a cărei dorinţă o exprimă categoric şocul din rezultatul alegerilor,că şansa pentru România şi votul ei cinstit, există. Pentru că o elementară demnitate civic-naţională ne obligă să credem în acest vot cinstit, să respectăm sinceritatea raţiunii care a condus la el şi, astfel: să sperăm, în ciuda dezamăgirilor de genul luminiţei de la capătul tunelului!…  Sigur, este doar un cap de pod, dar este primul, al unei altfel de construcţii decât în cei 25 de ani de variante electorale feseniste. Poate că nu înseamnă mult, iar sensul lui – dezamăgire! – va suferi în curând o încercare de deturnare  din partea forţelor ostile. Dar este limpede pentru auzul nostru că, de auzit, acel „Hai să facem alt fel!”, s-a auzit în spaţiul politic românesc la un mod foarte clar, ca voinţă a unei părţi decisive a electoratului. De la care nimeni n-ar trebui să dea înapoi, considerându-ne mobilizaţi de un comandament naţional. Numai astfel ne vom demonstra apartenenţa la acele societăţi superioare pentru care, faţă de anumite interese ce se dovedesc majore sau esenţiale, există şi o raţiune superioară  intereselor cotidiene, de partid, de grupare, de familie sau chiar individuale.

Pentru că, oricât ar spune domnul Klaus Johannis că ţinta îi este să ajungă până la urmă la o guvernare liberală, dacă pornim de la acele semne de întrebare pe care le-am exprimat în legătură cu nişte sensuri total netransparente pe care le capătă prin persoana dumnealui substantivul „derogare”, constatăm, până la urmă, că îi vor trebui foarte mulţi ani ca să ajungă un preşedinte de drept şi fără derogare de la slova statutului PNL. Domnia sa are  un mic număr de luni de activitate în partid iar, cum peste douăzeci de zile va trebui să-şi dea demisia, spre a deveni Preşedinte al tuturor românilor, înseamnă că nu va mai adăuga altă vechime. Aşa că, peste o legislatură (sau chiar peste două, cum îi urăm noi din toată inima speranţelor noastre) tot nu va avea vechimea statutară, şi tot de derogare va fi nevoie. Iar, dacă va fi nevoie de derogare, de unde ştim că nu vor apărea iarăşi întrebări neelucidate care să ne cultive suspiciunea. Poate de alt gen decât cele de astăzi în legătură cu turnura privindu-l pe Crin Antonescu sau cu ce interese au avut liberalii când l-au importat pe Johannis, cu faptul dacă este această derogare o decizie internă sau externă, dacă nu cumva este el marioneta  altor jocuri politice, dacă n-a fost impus de cineva, sau cu dorinţa de a se afla public adevărul despre ce s-a petrecut intim între el şi Crin sau între ei şi alţii care l-au lucrat pe Crin… Şi multe altele, la care nu am primit răspuns dar, care, acum când cei care au sperat în ceva l-au votat, nici nu mai contează.

Va conta numai apropierea sau contrastul dintre modul cum va fi şi cum se va comporta el şi modul cum l-au perceput cei care au avut încrederea să-l voteze. Speranţa este că, învăţând din netrebniciile al căror ecou e prea recent între zidurile Cotrocenilor ca să nu atragă atenţia unui om de bun simţ, dar şi ferindu-se ca de dracu de rolul jucător prin care Băsescu şi-a mascat tentativele de dictatură şi de act volitiv personal, noul Preşedinte, ajungând cu adevărat a fi al tuturor românilor, îşi va da seama de generoasa accepţie a acestei poziţii şi va înţelege că e mai important modul cum a fost perceput  de către electoratul care i-a încredinţat astfel mandatul, decât modul cum a candidat fiind propus pe listele şi în virtutea unui program de partid. Este drept că, în ambele cazuri, un om cinstit are obligaţii şi de o parte şi de alta: Nu poţi întoarce spatele unui partid care te-a propus drept candidat al său, dar nici nu poţi nesocoti voinţa unui electorat care te-a ales şi te-a mandatat cu toată voinţa lui care, la ora aceea, era singura forţă şi deliberativă şi decizională a ţării. Iar, dacă acest mare credit care ţi s-a acordat, se datorează în primul rând faptului că ai fost perceput drept reprezentantul unor valori mai mari decât s-a dovedit clasa politică să respecte, dacă s-a sperat că prin tine se va depăşi meschinăria limitării ei la interesul personal şi de gaşcă, ajungându-se la o guvernare mai de valoare pentru ţară, atunci ce faci?… Nu e o alegere uşoară, dar tocmai aceasta va fi proba de foc a alesului faţă de alegătorii care l-au promovat, dacă respectăm ideea că electoratul e mai mult decât un partid; că democraţia, faţă de acest electorat ne subliniază direcţia obligaţiilor principale.  

Obligaţia faţă de partid a domnului Klaus Johannis, acum, cât îi mai este în frunte, ar fi să-i dea o direcţie de guvernare, pe care acum n-o are şi să-l cureţe bine de corupţii guvernărilor trecute de care, ca şi partea adversă, nu duce lipsă. Să ferească acest partid de vreo contaminare cu formaţii de buzunar băsescian gen Udrea sau Macovei; să-i scoată în faţa justiţiei pe parlamentarii vocali altă dată, rămaşi azi cu ciocul mic, unicul lor scop fiind imunitatea; să condamne metodele prin care, ca la Bistriţa-Năsăud, de exemplu, mitul vampiric numit de Bram Stocker „Contele Dracula”, s-ar putea schimba în cel poliţisto-penalo-fustangiu numit „Baronul Oltean”,  să pună la afacerile lui Videanu o bordură la fel de clară cum s-a făcut şi izolaţia faţă de echipamentele electrice vândute de Fenechiu. Apoi abia, distanţându-se de o asemenea clasă politică spre infirmarea căreia a primit el voturile cele sincere, după o experienţă de una sau două legislaturi în slujba strictă a întregului electorat, indiferent dacă a votat cu el sau nu, când va constata că nici partidul nu l-a făcut de râs prin nerespectarea valorilor moral-democratice, va putea să se întoarcă cu fruntea sus, chiar şi cerând din nou derogare.

Cât despre şansa noastră, a românilor, ce se poate dori altceva mai bun decât să avem un preşedinte aşa cum l-am perceput pe omul care a întrunit sufragiul?!…  Pentru că, tocmai printr-o asemenea percepţie ne-am exprimat speranţele şi, în ultimă instanţă, voinţa de a alege dintr-un alt mediu, promovând începuturile unei alt fel de clase politice. Iar, dacă el va înţelege un asemenea comandament, atunci va ajunge şi să reprezinte ceva esenţial pentru destinul societăţii româneşti: Fermentul de schimbare a compromisei clase politice actuale.

În aceste condiţii, răspunsul la repetata întrebare cu căştigătorul se opreşte la atenţionarea că acesta va fi cu adevărat cel care trage cele mai lucide concluzii după penibila experienţă de oportunism juvenil, care doar s-a pretins a fi întinerire politică şi i-a costat pe români încă doi ani de aşteptare în van a redresării. Dar, buni creştini fiind, care vin cu gândul blând al convertirii păcătosului prin forţa superioară a Credinţei exercitată asupra lui, nu excludem faptul că această concluzie ar putea-o trage chiar perdantul de astăzi şi partidul său, tocmai pentru că pornim de la dorinţa de a-i fi  bine Ţării şi poporului ei, indiferent din ce direcţie vine acest suflu al binelui.

Revenind în încheiere la şansa principală pe care ne-o dorim, cea  prin care câştigătorul să aibă tăria a se demonstra cât mai aproape modelului ideal de alt fel de om politic în care a fost perceput şi votat, risc să fiu tras de mânecă pentru disproporţie dar, spre  încurajarea speranţelor noastre, mă hazardez să evoc din istorie revirimentul marcat cândva de către o mare naţiune în întregul ei, prin exemplul unui preşedinte devenit simbolic: Este vorba de Abraham Lincoln prin care s-a demonstrat că, indiferent de toate  mecanismele politice, de la cele onorabile şi vizibile, până la dedesubturile pe care învaţă să le stăpânească, o clasă politică trebuie să se schimbe în funcţie de cerinţele şi competenţele la care a ajuns electoratul. Pentru că numai el este cel care-ţi acordă recunoaşterea de om politic, tocmai prin modul în care corespunzi aşteptărilor sale. Istoria Statelor Unite menţionează în acest caz contrastul în care apărea Abraham Lincoln, până atunci avocat de provincie obişnuit cu o comportare logică dar modestă, faţă de politicienii  abili şi versaţi în toate secretele şi conexiunile subtile ale vieţi politice din Capitală. Un contrast nefavorabi lui, fiindcă părea, la prima vedere, a fi destul de stângaci faţă de abilităţile lor strălucitoare de oameni dăinuind mereu în sfera puterii, şi chiar faţă de anvergura politică pe care o demonstraseră alţi preşedinţi ai Statelor Unite. Desigur,  poate că Lincoln nu avea toată aparenta strălucire a speculativului rodaj politic al acelora, rezumându-se la faptul că de acolo, din Illinois-ul de unde venea, învăţase să cunoască mai bine nevoile Americii şi ale Cetăţeanului, ajungând la o adevărată raţiune a lor. Dar când America şi cetăţenii ei şi-au  dat seama de această deosebire, n-a mai existat nici o îndoială că tocmai aşa se reprezenta şansa providenţială a celor care l-au ales. Astfel, nu Lincoln a fost cel care şi-a schimbat comportamentul şi raţionamentele bine învăţate în acel colţ de Americă unde se formase, ci mai degrabă ceilalţi, împinşi de emanciparea electorală pe care o aducea o astfel de viziune, şi le-au însuşit pe ale lui. Şi iată că despre Abraham Lincoln vorbim întotdeauna cu numele întreg al personalităţii sale, în vreme ce multor nume de rezonanţă e necesar să li se adauge, pentru istorie, precizarea că a fost al nu ştiu câtelea preşedinte.

Aşa să ne-ajute Dumnezeu şi pe noi!

(8) – O CULTURĂ INFRACŢIONALĂ (1)

Aceasta este o addendă la suita de articole care vorbeau despre semnul recent pe care l-a primit clasa politică. Ea cuprinde şi un răspuns, care poate fi discutabil, dar şi o concluzie care, din păcate, devine tot mai categorică trăgând semnalul de alarmă din titlu. „Vă susţin in eforturile dvs. pentru promovarea adevărului şi vă felicit pentru ţinuta intelectuală a acestui demers” – îmi scrie de peste Ocean domnul Stephan Benedict  (stebep@aol.com), cu o bine venită observaţie: „ … eu nu aş folosi de atâtea ori cuvintele duşmănos-duşmănoase. Este un pic prea radical. Mi-aduce aminte de versurile din anii ’50 ai lui A. E. Bakonschi: „Mai trece înc-o noapte şi-înc-o zi,/ Lupta se ascute între clase,/ Dar chiaburii se arat-a fi,/ Elemente tot mai duşmănoase.//” Pe acele vremuri, încondeierea cuiva ca “duşman” reprezenta nu numai sfârşitul carierei lui, dar chiar închisoare pe viaţă şi cateodată executarea persoanei (de ex. Lucreţiu Pătrăşcanu)”.

M-am grăbit să-i răspund în ideea că: Are dreptate cu sensurile de agresivitate „revoluţionară” ale acuzaţiei de duşman, rostită cu acea „mânie proletară” – minciună instigatoare la ură, prin care bolşevismul îşi trăda înregimentarea la nişte malefice forţe oculte care, iată, dăinuie şi după el. Dar eu am preferat să accentuez prin duşmănos, semnalul de alarmă faţă de agresiunea contemporană asupra formării relaţiilor interumane, tocmai ca să nu minimalizez acest mare pericol care ne ameninţă societatea şi acum, după ce-am crezut că ne-am eliberat. Iar partidul aflat la guvernare are o răspundere din acest punct de vedere. Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că, aşa zisul eşalon tânăr, dă vina pe comunismul lui Iliescu, care nu şi-a permis niciodată aroganţa şi nepăsarea lor faţă de nevoile populaţiei, ei sunt cei care trag lucrurile înapoi prin cine ştie ce năravuri moştenite genetic. Deci ei permanentizează etichetarea comunistă a PSD prin modul deliberat în care se folosesc de putere pentru avantaje personale, ca şi activiştii dinainte.

Aşa cum aparatcicii regimului trecut jonglau cu „realizărili” la modul oficial şi îşi consolidau privilegiile la modul particular, asistăm şi astăzi la confiscarea de către unii a puterii şi a bunului naţional nu numai prin abuz, ci prin furt. Care acum, după ritmul arestărilor şi proceselor la care s-a ajuns dar, mai ales, al frustărilor pe care populaţia demonstrează că le simte de pe urma lui, devine furt generalizat. Or, când îl furi pe un om schimbând raporturile de avere între el şi tine, cum se vede din toate actele penale ale politicienilor aflate pe tapet, înseamnă că aceşti carierişti veroşi, cu încrengături în toate domeniile puterii, sunt  nu numai nepăsători la adresa populatiei ci, în mod deliberat, se susţin reciproc – guvernanţi, afacerişti, oameni ai justiţiei şi ai administraţiei publice –  ca sa  smulga de la noi avantaje pentru stricta lor bunăstare.  Cum le smulg? În duşmănie, de vreme ce nu le pasă cât de mare e prăpastia nivelului de trai şi cât de neputincioşi sunt cei care cer doar dreptul să producă liber spre a se întrema, faţă de ei, politicieni cel puţin birocraţi, dacă nu rău intenţionaţi, care blochează aceste căi de redresare naţională.

Lecţia de la 16 noiembrie demonstrează antagonismul la care s-a ajuns, asta vreau eu să spun prin duşmănie. Este semnalul că liberalizarea pieţii, a vieţii economice şi chiar a vieţii în general, refuză această  tagmă care, organizându-se în găşti de interese venale, devine duşmană.  Că electoratul a ajuns a respinge modul abuziv prin care şi guvernarea şi legile ei  ne-mparte în supuşi şi-n profitori ai legii, negând tocmai statul de drept despre care fac atâta caz. Adică ceea ce, în teorie, marxism-leninismul spunea despre clase, pentru ca în practică, bolşevismul să ajungă a întări  în materie de putere şi a înjosi în materie de morală.  

Îi mulţumesc în egală măsură comentatorului şi pentru că-mi dă prilejul să ajung la o concluzie tot în legătură cu sensul cuvintelor şi cu psihologiile diferite de folosire a lui, sau de interpretare a lui, aşa cum, de fapt, am şi început suita de articole despre semnul – ritosul semnal de avertisment – dat la 16 noiembrie întregii clase politice. O clasă care, chiar dacă pare a fi de apariţie spontană, pretinzându-se drept „emanaţie” a evenimentelor  din decembrie  89  şi de după, coagulează în opinia mea relele acelei epoci când omul era incitat, chiar dresat, a se declara duşmanul omului, laolaltă cu drojdia acestora mai noi. Îşi adaptează, adică, duşmănirea din creierele spălate atunci cu învăţătură stalinistă, la o nouă generaţie de politruci dotaţi cu ipocrizia demagogiei pseudodemocratice. Fapt care mă obligă să folososesc termenii de duşmănos şi duşmănie, evitând îndulciri sau paleative, chiar dacă pare astfel că exagerez.

Deoarece, cu o bine subliniată contribuţie din partea celor care s-au dovedit a practica cu neruşinare o asemenea mentalitate spoliatoare la adresa populaţiei, după mine, 16 noiembrie reprezintă nu numai o radicalizare a poziţiei electoratului faţă de ticăloşirea lumii politice, dar şi un prag în recunoaşterea statutului social al orândurii de care avem parte. Statut de-a dreptul infracţional datorat în primul rând lipsei de fond moral a vieţii politice: Suferinţa gravă în materie de cultură morală, sau de cultivare a moralităţii pe care o demonstrează politicienii, actele penale la care se dedau, amestecul lor cu lumea interlopă şi încurajarea acesteia, ridicarea necinstei de la o practică elementară, pungăşească, la tertipuri de natură intelectuală, folosirea ştiinţelor financiare, judiciare sau administrative şi a poziţiilor căpătate prin acestea în lovituri banditeşti, generalizarea mafiotă a traficului de influenţă şi fraudele cu bani publici au ajuns să impună o întreagă cultură a infracţionalităţii. O cultură, cu toate trăsăturile pe care le reprezintă aceasta ca entitate. Şi, astfel, aşa cum se vorbea cândva pejorativ numindu-se puşcăria „facultate” şi anii de detenţie „cursuri”, acum practica infracţională devine ţel de parvenire, modelele ne mai existând doar acolo, după gratii, ci în vizibile poziţii sociale, cu titluri din categoria universitară reală care, prin exemplul lor, dau celorlalţi lecţia de parvenire prin infracţiune.

Prin ce încearcă a se ascunde aceasta şi cum, în fond, o anumită aripă îşi devoalează sorgintea comunistă de care ei îi învinovăţesc doar pe alţii? Prin discursul politic unde iniţiativa de dezvoltare este înlocuită la nesfârşit cu citarea unor cifre care, pe vremea dominaţiei Comitetului de Stat al Planificării, se numeau „indicatori de plan”. Gen de discurs care, spre satisfacţia noastră, n-a mai trecut examenul. Nici la Băsescu, nici la Ponta. E vorba, aşa cum am spus în articolul trecut, de întreaga clasă politică. Ne referim la PSD pentru că el girează acum guvernul. Dar, tocmai de asta, dacă o asemenea practică nu va fi amendată şi în interiorul său drept manevră de ascundere a unor fapte penale, creidu-se astfel anumite căi de redresare a formaţiei aflate la guvernare, atunci vom primi dovada că unii, indiferent dacă sunt tineri sau bătrâni,  n-au ieşit de sub dominaţia amintită  prin evocarea decedatului Comitet de Stat al Planificării. Pentru că nu principiul planificării a fost viciul comunismului, ci faptul că superiorul organism de dirijare planifica numai indicatorii de raportare, cei de realizare rămânând în sfera amintitei demagogii. Acest triumfalism neruşinat la adresa nevoilor populaţiei era infracţionalitatea ridicată la nivel de regim politic, chiar dacă urmaşii de astăzi, ascunzându-şi cu neruşinare bârna, dau vina pe paiul lui Iliescu. 

O CULTURĂ INFRACŢIONALĂ (2)

Cultivarea infracţiunii în proporţii de masă, de la categoriile interlope la rafinaţi intelectuali cu studii politice şi de apărare, de la funcţionari umili dar veroşi, până la înalţi demnitari, de la pungaşii de meserie la cei care ar trebui să-i judece şi să-i reeduce, reprezintă ceea ce nu ne permitem a numi „spiritualitate naţională”, cu toate că n-am greşi dacă am face-o. Pentru că, în privinţa acoperirii ca arie, acesta e domeniul atacat sau convertit: cel al spiritualităţii întoarse pe dos, până când capătă sens distructiv şi amoral. O spiritualitate virusată până la a se contrazice şi a deveni un cult al păcatului.  Aşa că, spre a nu păcătui şi noi, o numim o „cultură a infracţionalităţii dezvoltată cu rea intenţie la plan naţional şi cultivată în plus prin interese de afară”. Pentru că este şi asta o cultură, de vreme ce ocupă preocupările şi activităţile unui important tronson din  societate, lărgindu-se mereu şi trnsmiţîndu-se altora, definindu-şi tot mai clar cutumele în relaţiile dintre persoane sau comunităţi, sau dintre comunitate şi persoane. Şi chiar transmiţându-se: în familie, în legăturile interumane, în psihologia străzii ca şi a guvernării, în practicile partidelor politice, în modul cum se dezvoltă societatea şi în direcţiile pe care ea se aşează. Mă refer la trei  esenţiale nuclee sociale, familia, obştea, întrunirea partinică.

Lăsând la o parte şcoala, a cărei suferinţă a pus de mult eticheta de iresponsabilitate asupra politicienilor care i-au jignit administrarea preocupându-i mai mult îngrădirea orelor de religie decât comercializarea diplomelor şi decăderea examinatorilor în şpagă, după imaginea actuală a unui partid pe care am prezentat-o spre argumentare în articolul trecut, aduc exemple în legătură cu alte două  nuclee sociale de temelie pentru cadrul formativ şi educaţional care determină cultura specifică unei societăţi: obştea şi familia.

În ceea ce priveşte modul obştesc în care se impun datele unei anumite culturi şi direcţionările pe care le capătă acestea, aş aminti ca simbolic un fapt petrecut acum câţiva ani la nivelul unui judeţ în care astăzi infracţionalitatea a ajuns să ducă după gratii vîrfurile cele mai reprezentative. Ne amintim cu toţii de o răfuială mafiotă de cea mai joasă speţă, cu plătirea unui ucigaş profesionist şi încrengături la poliţia judeţeană, al cărei comandant dovedindu-se implicat, a scos la iveală legătura şi cu alte reţele, dintre care una de cămătari veroşi, care rulau chiar banii lui, strânşi din leafa de comandant judeţean de poliţie, de vreme ce se declara cinstit. Riposta i-a fost vehementă când gazetarii l-au întrebat dacă se cădea să facă un asemenea lucru, raţionamentul lui bazându-se exact pe logica unui nivel moral vecin cu infracţionalitatea: Fiecare avem voie să ne investim veniturile în ceea ce rentează, aşa că el, nu numai că nu a făcut nici un rău, ci doar acelaşi lucru pe care-l fac, cel puţin în acel judeţ, toţi cei cu lefuri mari – şi subliniind: procurori, judecători, etc…  

Era vorba exact despre cei cărora guvernul Boc, dorind să mai ciupească ceva, le categorisise salariile drept nesimţite. Deci  grangurul de poliţie nu făcea decât să confirme aceasta, demonstrând cu surplusul pe care ei, stălpii societăţii din acel judeţ ca şi din altele, îl au la dispoziţie pentru afaceri. Că şi-au ales dintre toate afacerile din lume cea cu cămătăria, asta nu e treaba altcuiva; în materie de investiţii fiecare face ce vrea – îşi etala el cunoştinţele de economie de piaţă şi democraţie a liberului schimb, în vreme ce noi ne aminteam cum, într-un alt judeţ, procurorul şef investise în magazinele din incinta puşcăriilor, unde clienţii erau cei pe care îi condamnase: Ce, spune Legea unde anume să faci vânzări?

Chiar aşa şi începe cultura infracţionalităţii, în acest mod care o agravează sub aspect intelectual: Studiezi mai întâi modul formal în care o poţi eluda, formezi apoi legiuitori care fac legi cu portiţe ce nici nu mai trebuie eludate şi, până la urmă, modelul social infracţional triumfând, ajungi la cultura specifică infracţionalităţii. Ca să nu ne ascundem după deget, faptul s-a petrecut acum câţiva ani la Piatra Neamţ unde, pe fondul mult mai sever al răfuielilor mafiote cu ucigaşi plătiţi, comandantul poliţiei dădea o asemenea interpretare morală unui act penal cel puţin discutabil, argumentând prin răspândirea lui la nivelul grangurilor, a aparatului de justiţie şi a celui de ordine. Iar astăzi, iată că, provenind exact din acest mediu, se află în anchetă pentru bănuieli mai grave însuşi celebrul primar al  municipiului. Iar de la el pornesc încrengături politice superioare, conducând spre miniştri din mai multe guverne şi spre lideri de partid. Pornind de la un judeţ, se deschide astfel o falie transversală în care se văd atât stratificări ale corupţiei la toate nivelurile, cât şi modul cum, între aceste straturi, ca-ntr-oosmoză, se asigură o permanentă transmitere de experienţă şi încurajare, ceea ce configurează modul de structurare şi amplificare a unei anumite culturi: O serie de explicaţii şi de cutume sociale care devin predominante, o serie de practici infracţionale care se generalizează şi – de ce n-am folosi calificativul real?! – o serie de năravuri abjecte care definesc dezlipirea de moralitate pe direcţia tot mai sigură a îngropării ei.  Este asta o dovadă de dezvoltare  – şi nu într-un laborator-pilot, ci în plin câmp social cu front de atac larg – a unei culturi infracţionale care ameninţă să devină specificul societăţii noastre.

La care, mă întreb cu groază: Oare chiar vor avea  unii dintre noi inconştienţa să o lase a se consolida, în ciuda semnalului de nemulţumire populară, care aş vrea să cred că a fost votul de la 16 noiembrie?!!

O CULTURĂ INFRACŢIONALĂ (3) RESTURILE DE DEMNITATE ALE CLASEI POLITICE

Aparţinând  unui alt regn decât cel al persoanei umane contemporane – din structura căreia nu poate lipsi, oricum ar fi ea, latura morală decât dacă se constată una dintre acele boli în care unii cromozomi lipsesc din paralelismul lor genenetic – acest tip de individ, ca un virus rău, ce se pretinde „clasă politică”, impune un paradox altă dată de neconceput: Pe măsură ce se extinde devoalând faptul că, în ultimă instanţă, este lipsit de conştiinţă, el se fixează, din păcate, tot mai spre mediul intelectual: Şcolindu-se, urmând studii şi obţinând diplome în ştiinţele fraudării. Prin asta, fie se mută procentajul de infracţionalitate din mediul interlop în cel intelectual, fie tot mai mulţi intelectuali se mută în mediul interlop sau îşi găsesc identitate cu acesta. Iar pericolul cel mare este că, într-un asemenea mod, chiar continuă decapitarea societăţii de elitele intelectuale începută în comunism. Tot prin legarea lor de puşcărie, dar într-un alt fel: În vreme ce bolşevismul îi închidea ca să-i extermine, această postdecembristă „aripă tânără” a lui, îi extermină făcându-i să-şi însuşească cultura infracţionalităţii care-i conduce spre puşcărie.

Iar cu aşa ceva nu-i de glumit! Pentru că este vorba de contaminarea şi pervertirea intelectualităţii, care a format întotdeauna latura masivă de „apostoli ai neamului”, ideea de cultură, de învăţătură, însemnând şi acea dăruire socială spre idealuri tot mai depărtate de jaf şi împilare, tot mai contrare demagogiei şi corupţiei profitoare, tot mai dăruite progresului naţional: Dacă infracţionalitatea ajunge să contamineze şi mediile ei, învăţătura superioară însemnând doar malefica tehnicizare în slujba unor inginerii de natură infracţională, intelectualitatea îşi pierde tocmai esenţa de dăruire pentru cauza cinstită a formării generaţiilor viitoare. Iar aceasta este crima la care se face părtaş politicianul contemporan.

Ca să nu mai vorbim de  injuriile, rănile, buboanele, infecţiile puroioase şi, până la urmă, infecţia generalizată pe care asemenea indivizi le provoacă democraţiei, dorindu-se neapărat stăpâni şi diriguitori ai ei. Ai acestei democraţii a cărei conotaţie reprezintă exact contrariul a ceea ce ei şi-au permis să facă din guvernare, învăţând şi punând în practică tot ceea ce este împotriva populaţiei şi a drepturilor ei de a se emancipa prin iniţiativa cât mai liberă şi cât mai bine stimulată. Chiar dacă se pretind tineri, aceşti guvernanţi n-au învăţat (sau, după cum arătă situaţia din cele trei nuclee sociale pe care le-am comentat, au deprins contrariul), cum să se pună, prin măsuri legislative în slujba libertăţilor în cadrul cărora oamenii au sperat întotdeauna la liberalizare şi la afirmare prin iniţiativă personală, sau cum să stimuleze, să faciliteze, să asigure prin măsurile guvernării iniţiativele de producţie şi dezvoltare. Purtători de bir asupritor, de birocraţie alungătoare şi concesioneri de avuţie naţională, ei ne-au demonstrat că antipodul avantajelor învăţăturii nu e dezavantajul acesteia, ci folosirea învăţăturii în dezavantajul semenilor.

În aceste condiţii, a unor guvernări care au accentuat pervertirea spre infracţionalitate a unor principale locomotive sociale cum sunt familia cu tradiţiile ei, obştea cu atracţia molipsitoare  a reacţiilor ei şi partidele cu organizarea lor, s-a coagulat acel nucleu decizional care a translat neaşteptat de la un talger la altul pe cântarul alegerilor, el manifestându-se nu ca un curent în favoarea vreunei oferte politice, ci ca un al nouălea val, lovind cu toată nemulţumirea într-un sistem dovedit a-i fi neprielnic. Invoc simbolul celui de al nouălea val deoarece e vorba despre o acumulare în timp a nemulţumirii de către populaţie. O acumulare generală, chiar şi clientela electorală, care votează pentru o parte sau cealaltă, făcând asta doar fiindcă speră că vor fi respectivii mai capabili, sau mai aproape de a rezolva asemenea nemulţumiri. În fond,  chiar şi minţindu-ne în speranţa de a ne salva cu asemenea politicieni, ne dăm cu toţii seama de ireversibilitatea vinderii industriei la fier vechi, de blocajul producţiei în favoarea importurilor, de descurajarea agriculturii. Pentru că falimentul din economie ne afectează pe toţi, birocraţia ultraexagerată ne afectează pe toţi, şpaga generalizată ne afectează pe toţi. Pentru că ANAF-ul  e tot mai duşmănos cu cetăţenii pe măsură ce e mai bună sursă pentru corupţi, austeritatea ciunteşte veniturile mici favorizând altora avantaje bugetare, loviturile ni se dau la medicamentele şi alimentele la care nu putem renunţa, actul de vânzare-cumpărare, care este temeiul comerţului şi a proprietăţii libere, a căpătat bariere şi taxări de netrecut, drepturile liberale ale producătorilor sunt la cheremul birocraţilor venali. Pentru că afacerile veroase ale privatizărilor se continuă cu cele ale retrocedărilor sub ochii tuturor şi, de la reglările de conturi din lumea interlopă s-a ajuns a se vorbi pe faţă de reglări de conturi în justiţie. Pentru că incapacităţile sistemului sanitar, alăturându-se celor din învăţământ merg mână-n mână cu fraudele din bani publici, traficul de influenţă a devenit practică curentă, funcţionarii stând mai mult la birou pentru practicarea lui decât pentru a-şi face îndatoririle din fişa postului, iar partidele politice sunt calificate cu voce tare drept cele mai corupte structuri mafiote.

Unirea sub numitor comun a unor asemenea nemulţumiri, accentuate şi prin dimensiunile tot mai negative pe care le căpătau politicile de scandal ale lui Băsescu, au atras şi mai mult atenţia asupra precarei convingeri a clasei politice din care se aleg guvernanţii, în materie de leadership: Aceea că pot guverna nu pe principii, ci prin spirit descurcăreţ şi că politicienii se pot considera eficienţi nu prin efort cinstit pentru toată ţara, ci folosind puterea fiscalităţii pentru ei şi interesele lor. Două practici puse în aplicare prin conjugarea manevrelor în gaşcă şi fără jena de a sfida populaţia. Ca dovadă  că: 1. Tot ce înseamnă guvernare azi este în funcţie de impozitare şi nu de producţie; 2. Ceea ce este administraţie publică, înseamnă cheltuieli bugetare în folos clientelar; 3. Tentativele de a câştiga electoratul nu sunt  prin nimic altele decât de a-i promite că-i vei restitui mici firimituri din bugetul naţional pe care i l-ai confiscat.

După cum se vede, este vorba de un sistem care începe să devină caracteristic pentru orânduirea în care trăim, aşa că au dreptate cei care au calificat neaşteptatele rezultate  ale votului din 16 noiembrie drept o reacţie antisistem, care a modificat şi dimensiunile şi opţiunile electoratului. Bine înţeles, la condiţiile alegerii între doi candidaţi, şi nu altele; la condiţiile opţiunii pentru răul cel mai mic, şi nu pentru o anumită direcţie politică exprimată cu claritate; la condiţiile de a refuza pe cineva căutând cu speranţă sensul contrar, dar nu convingându-te că l-ai găsit. Oricum, însă, chiar dacă nu vom avea încă prea multe motive de mulţumire, putem afirma că e vorba de o reacţie cu mult mai multe semnificaţii, tocmai privind refuzul categoric faţă de un asemenea sistem. Care s-a definit ca nociv tocmai în raport cu frustrările de lungă durată pe care le-a provocat în ţară, făcându-le să se acumuleze în timp, chiar dacă au răbufnit odată cu frustrarea de moment care a condus la răbufnirea celor care voiau să voteze în străinătate.

Semnificaţia e mult mai amplă făcându-ne să sperăm că vom putea avea un electorat tot mai puternic, pentru a respinge manevrele sau inconştienţa de a ne aservi ca societate unei asemenea culturi a infracţionalităţii. Sigur, deocamdată este vorba numai de un refuz; o respingere a sistemului definit mai dinainte ca „ticăloşit”, un val care mătură fără a pune ceva sigur în loc.

Soluţia? Din păcate va fi foarte greu de găsit, până când clasa politică nu se va scutura de cei ticăloşiţi, dându-şi seama că nici măcar nişte ticăloşi prea profesionişti, care să-şi calculeze bine şansele şi să-şi stabilească o perspectivă cât de cât realizabilă, nu sunt. Nişte ticăloşi amatori, aş spune eu, ca încurajare pentru alte şi alte valuri „antisistem”, care să-i măture.  Până când, conştientizând ruşinea la care a ajuns prin decăderea socială pe treapta de egalitate cu interlopii, această clasă politică se va reforma înţelegând în primul rând că omul liber nu are nevoie nici de stăpâni, nici de şefi, ci de administratori şi de specialişti în dezvoltare care să-l ajute în iniţiativele sale.

Abia după o asemenea revoluţie etică, menită să sublinieze ruşinea decăderii educaţiei de stat, să provoace atât un reviriment educaţional cât şi un mod mult mai angajat de misionarism şi exemplu bisericesc în slujirea preceptelor morale, se va putea reaşeza şi familia în tradiţia păstrării acestor precepte, se va consolida un curent de opinie favorabil lor în viaţa obştească, se va reajunge la o intelectualitate dăruită cauzei naţionale şi vom putea avea de la partidele politice pretenţia de a înlocui instinctuala coeziune  partinică de astăzi, care este o egoistă şi chiar infracţională coeziune pentru interese de multe ori necinstite, cu o coeziune de idei privind rezolvarea unor interese superioare, punând pe primul plan interesul naţional.