18.12.2015
Ferdinand Magellan descoperă la 21 octombrie 1520 strâmtoarea care-i poartă numele. De-a lungul coastei, în partea sud-estică a Patagoniei de astăzi, echipajul său, format din 5 vase şi 266 de oameni, a văzut focuri făcute de indienii din zonă, de aceea a numit-o Ţara de Foc. Doar o navă, „Victoria”, cu 17 oameni la bord, condusă de Sebastian Elcano, s-a întors în Spania, pe 6 decembrie 1522. Aceste nave, de tradiţie portugheză, mai largi decât caravalele, au format bazele vestitelor galioane (galleon). În anii 1615-1616 apar navele olandeze, care necesitau mai puţini mateloţi. În 1619, fraţii Nadal circumnavighează Ţara de Foc, demonstrând că este o insulă.
Prima staţiune ştiinţifică în Antarctica este înfiinţată de Argentina în 1903, prin expediţia doctorului William Speir Bruce, în insula Laurie din Arhipelagul Arcadas del Sur. La 22 februarie 1904 se instituie de către Adunarea Naţională ca establishment permanent.
Când europenii le-au dat haine să-şi acopere nudităţile, indigenii s-au îmbolnăvit. Iar în barăci, nu s-au obişnuit să-şi cureţe locul unde stăteau. Aceşti indigeni aveau picioarele scurte şi mâinile lungi, iar poziţia erectă nu era perfect verticală. Neadaptarea indigenilor Yámana la condiţiile impuse de europeni a dus la extincţia acestui trib.
La început s-a încercat colonizarea insulei Ţării de Foc cu puşcăriaşi recidivişti, începând din ianuarie 1896, cu un prim convoi adus de pe nava „1 Mai”. O bază militară funcţiona în aşezarea San Juan de Salvamento, apoi în Portul Cook, până în 1902. Pe urmă este mutată în golful Golondrina, în vestul oraşului Ushuaia. Iar în 1911, baza militară fuzionează cu puşcăria în urma unui decret prezidenţial.
Au existat şi prizonieri de conştiinţă. De exemplu, Ricardo Rojas (1882-1957), avocat, profesor de filozofie şi litere la Universitatea din Buenos Aires, scriitor, dramaturg, biograf.
Celula unui multiplu criminal, Mateo Blanks (zis Misticul), de origine irlandeză.
Construcţia închisorii a început la 15 septembrie 1902 şi a funcţionat până în 1947, când a fost închisă, iar clădirile au fost date în folosinţă Bazei Militare Argentiniene din Ushuaia.
Deţinuţii erau trimişi la munci grele, vara, dar şi iarna în condiţii aspre: la tăiat lemne din pădure şi în construcţii. Calea ferată din Ushuaia ei au făcut-o. Cimitirul din oraş avea o secţiune, în partea vestică, destinată numai pentru puşcăriaşi. Într-un timp, şi copii erau trimişi la carceră (carcel). Deţinuţii politici au fost trimişi la Ushuaia în special după lovitura militară din 1930, dar şi anterior, între anii 1905-1911.
Alţi puşcăriaşi politici: Néstor Aparició, Dr. Emir Mercader şi Oréstes Cassanello, toţi trei reuşind să evadeze şi să se refugieze în Chile, în 1931. Alţii: Pedro Bidegain, Mario Cima etc. Iar în 1934, Güemes, fostul Ministru al Afacerilor Externe, alt fost ministru, Alvarez Tores, Victor Juan Guillot, care a scris un jurnal din închisoare etc. Unii au fost condamnaţi pentru anarhism, sufism religios, sau parlamentarism.
Pentru a le îmbunătăţi viaţa, prizonierilor li se aduceau ziare să citească sau practicau diverse sporturi. Prizonierii erau ierarhizaţi: criminalii se considerau superiori hoţilor. Dintre criminali, unii uciseseră pentru bani sau spargeri, alţii uciseseră din pasiune sau pentru apărarea onoarei cuiva. Hoţii, la fel: cei cu furturi mari erau superiori celor cu furturi mărunte.
Pedeapsa pentru condamnaţii care nu se comportau bine în puşcărie: izolarea, hrănirea numai cu pâine şi apă pentru o lună. Corespondenţa, dar şi publicaţiile primite, erau cenzurate. Puşcăria nu avea zid de jur-împrejur, ci un gard de sârmă. Prizonierii care scăpau, n-aveau unde se duce. Din cauza frigului deosebit şi a lipsei hranei se predau autorităţilor.
Un criminal în serie ciudat, Cayetano Santos Godino, a fost un dereglat mintal care ucidea copii în serie. Avea urechi mari şi mâinile mici. I-au făcut operaţie „estetică” să-i micşoreze urechile, dar acestea… i-au crescut la loc! A zăcut la închisoarea din Ushuaia între 1923-1944.
EXPOZIŢIA ANTARTICA
Primul care atinge Polul Sud a fost norvegianul Roald Amundsen, la 14 noiembrie 1911, împreună cu membrii expediţiei sale: Andreas Beck, Olav Olavson Bjaaland, Fredrick Gjertsen, Ludvig Hansen, Helmer Hanssen, Sverre Hassel, Hjalmar Johansen, Kristensen, Alexander Kutchin, Adolf Henrick Lindstrøm, Thorvald Nilsen, Jacob Nödtvedt, Karinius Olsen, Kristian Prestrude, Martin Rønne, Jorgen Stubberud, Knut Sundbeck, şi Oskar Wisting, având 5 sănii şi 13 câini.
Prima navigare în Antarctica Amundsen a avut-o în 1898 la bordul vasului „Belgica”. Dar la 14 ianuarie 1911, cu vasul “Fram”, el şi echipajul său au intrat în Golful Balenelor din Marea Ross şi s-a pregătit pentru iarna arctică. Vânau foci şi balene pentru hrana lor şi a câinilor. Iar doi câini răniţi i-au sacrificat drept hrană pentru câinii sănătoşi. După ce-au înfipt steagul norvegian la Polul Sud, s-au retras imediat la campusul lor de iarnă, format din corturi, înconjurate cu ziduri de gheaţă pentru adăpost.
Amundsen a ajuns înaintea căpitanului Robert Falcon Scott (1868, Devenport – 1912, Antarctica), care a avut două expediţii în Antarctica (între anii 1900-1904, la bordul vasului “Discovery” şi respectiv între 1910-1912, la bordul vasului “Terra Nova”). Scott şi cei patru membri ai expediţiei sale au ajuns la Polul Sud pe 17 ianuarie 1912, dar au pierit toţi la întoarcere din cauza unei furtuni. Jurnalul şi cadavrul său au fost găsite pe 12 noiembrie 1912. Expediţia lui Scott a fost criticată pentru că a folosit ponei siberieni şi nu câini, n-au utilizat haine adecvate precum cele ale Inuiţilor, nu aveau experienţă în schiat şi-n conducerea săniilor şi nu şi-au regăsit depozitele de mâncare.
O altă expediţie în Antarctica, intitulată “Pourquoi Pas?” [De ce nu?], a fost efectuată de Dr. Jean Baptiste Charcot, în scop pur ştiinţific. Ţări cu baze de cercetare în Antarctica: SUA, URSS (Rusia), Argentina, Anglia, Franţa, Japonia, Italia, Africa de Sud, Chile, Germania, India, Suedia, Australia, Noua Zeelandă, Uruguay, Brazilia, Polonia, China, Coreea de Sud.
Harpoane pentru baleniere antarctice. În muzeu sunt prezentate sculpturi din oase de balenă (zaruri, linguriţe, obiecte de artă).
Ia uite ce surpriză plăcută în expoziţia antarctică din Ushuaia! O placă comemorativă „To The Romanian Explorer Emil Racoviţă (1868-1947) In Memoriam”, referitoare la expediţia cosmopolită “Belgica” în Antarctica: 9 belgieni, 6 norvegieni, 2 polonezi, 1 american şi 1 român (printre care celebrii Roald Amundsen, care a ajuns la Polul Sud în 1911, şi doctorul Cook, care a ajuns la Polul Nord în 1908).
Emil Racoviţă (1868 – 1947) este considerat fondatorul biospeologiei (studiul habitatului peşterilor, a faunei din subteran şi pânze freatice de apă). Preşedinte al Academiei Române între 1926 – 1929.
Lt. Adrien de Gerlache, din Marina Belgiană, a organizat şi dirijat expediţia “Belgica” din Antarctica, între 1897-1899, studiind hidrografia, meteorologia, glaciologia, fauna, flora, magnetismul, sunetele etc.
O scurtă expoziţie (numai în spaniolă) despre conflictul Insulelor Malvine (Faulkner) din 1982, între Marea Britanie şi Argentina. Au fost ucişi vreo 600 de argentinieni şi 300 de britanici. Pe hărţi, în Argentina, este tipărit că Insulele Malvine (Faulkner), Georgia de Sud, Sandwich şi un sector din Antarctica aparţin Argentinei.
AŞTEPTÂND ÎN USHUAIA
La bar „Ideal”, comand „Guiso de lentejas”, deşi n-am idee ce gust o să aibă. Şi bere „Beagle” de Ushuaia, la ţap. La televizor, un meci de fotbal între două echipe franceze (Nice vs. Montpellier).
Micul dejun e inclus în preţul hostelului, dar după consumaţie trebuie să-ţi speli vesela şi să ştergi masa. Avem cafea, cacao, lapte, sucuri, pâine, unt şi două feluri de gemuri.
Întâlnesc mulţi tineri din ţări diferite care călătoresc şi şase-şapte luni prin America de Sud. Dorm prin hostel-uri sau prin case speciale conform unei asociaţii făcute pe Internet, unde nu plătesc nimic sau efectuează ceva muncă pentru a-şi acoperi cheltuielile. Am discutat cu un francez, care mi-a spus că a fost şi cioban la oi prin Uruguay, că în Bolivia şi Paraguay e foarte ieftin (la 5$ pe noapte dormitul), iar între oraşe circulă cu autobuzul (nu cu avionul), că face autostopul şi merge gratuit, că avionul de întoarcere la Paris l-a cumpărat cu o zi înainte pe Internet şi l-a găsit mai ieftin (900 Euro) decât dacă-l rezerva cu 2-3 luni înainte.
Marissa, patroana hostel-ului Torre al Sur, îmi zice că argentinienii nu ţin banii în bancă, căci băncile nu-s sigure (apropo de marea criză financiară din 2001)…
19.12.2015
Istoria Ţării de Foc. ¡Increíble! Muzeu pe strada San Martin, paralelă cu Maipú. 90 de personaje remarcabile (pozitive şi negative). Vizitat mai întâi „El Jardin Temático”, fiindcă galeria se deschidea tocmai la 10:00. Apoi, magazinul alăturat de artizanat, „“La Ultima Bita/Bienvenidos”. În galerie, manechinele, figurinele sunt atât de bine făcute, de ai impresia că sunt reale. Îţi zici: uite, acum or să se mişte ori vorbească! Ni se permite să facem fotografii fără bliţ.
Primul trib de indigeni, Shelknam (sau Ona, Onawo), care a locuit în teritoriul dintre lanţurile de munţi şi Isla Grande [Insula Mare], în Ţara de Foc, se subîmparte în indigenii Parika, între Strâmtoarea Megellan şi Rio Grande [Râul Mare], şi indigenii Hershka (între Rio Grande şi lanţurile de munţi).
Dialectele vorbite şi stilurile lor de viaţă au fost puţin diferite. Erau nomazi şi trăiau în corturi de 3-4 metri înălţime, precum indienii din America de Nord. Se deplasau numai pe picioare – în sensul că nu posedau cai sau alte mijloace de transport. Abandonau corturile şi se mutau în alte locuri. Nu le distrugeau, fiindcă reveneau în ele. Se încuraja menţinerea obedienţei femeii faţă de bărbat. La maturitate, bărbatul trebuie să dea dovadă de bărbăţie pentru a intra în viaţa adultă. Ceremonia de iniţiere (Hain) putea fi violentă. Purtau măşti şi îşi vopseau pielea întregului corp. Femeile asistau la ceremonie. Toată viaţa lor se concentra în jurul prinderii de guanaco, mamifere mari, camelide, de la care, pe lângă haine, se folosea şi pielea pentru sfori şi la acoperirea corturilor. Din stomacul animalului făceau burduf de transportat lichide, din intestine – corzi de întins arcurile, iar tendoanele le utilizau pentru a lega vârful pietros de lemnul săgeţii. Din oase confecţionau unelte. Consumau măduva şi carnea macră, iar grăsimea animalului producea energia necesară înfruntării climei ostile subantarctice.
Alt trib de indigeni, denumit Haush, fiind de pe coasta Atlanticului de Sud, pe lângă arcuri şi săgeţi, foloseau şi harpoane pentru prinderea animalelor marine, pescuiau şi vânau lupi de mare din canoe. S-a estimat că tribul Haush era puţin numeros: în jur de vreo 500 de indigeni în urmă cu două secole, conform lui Thomas Bridges (1842–98), autorul cărţii „The Uttermost Part of the Earth” [Cea mai îndepărtată parte a Pământului] (1948) şi tatăl primilor albi născuţi în Tierra del Fuego.
Indigenii din Canalul Beagle şi până la Cabo de Hornos se numeau Yámana (sau Yahgan, Yagán, Tequenica), fiind cei mai australi locuitori din lume, a căror existenţă poate fi atestată arheologic pentru mai mult de 10.000 de ani. Un semnificativ sit arheologic, datând din Megalitic, a fost investigat la Wulaia Bay. Yámana, locuind într-o zonă geografică muntoasă şi ploioasă, aveau resurse puţine pe uscat, dar resurse în apă: peşti, numeroase balene, lupi de mare, păsări acvatice. Yámana erau buni navigatori. Foloseau canoele în lungime de 3 – 5,5 m, cu vâsle, pe care le construiau în timpul verii, între octombrie şi februarie. Corturile lor, cu un diametru de 4-5 metri, aveau o formă conică. cu o cupolă în vârf. Alimentele cu multe calorii (grăsimile) erau necesare în zona subantarctică pentru energie. Cele fără multe calorii trebuiau să fie consumate în cantităţi mari. De exemplu, moluştele. De la păsări, pe lângă carne, foloseau penele şi ouăle. Thomas Bridge a estimat că tribul Yámana număra circa 1000 de indivizi (bărbaţi, femei şi copii).
Între 1826-1830, vice-amiralul britanic Robert FitzRoy (1805 – 1865) pe vasul „HMS Beagle”, sub conducerea amiralului Phillip Parker King (1791 – 1856) a efectuat un studiu hidrografic al coastelor meridionale din America de Sud. FitzRoy a fost şi guvernatorul coloniei Noua Zeelandă. La bordul vasului s-a urcat şi un tânăr, Charles Darwin, nu prea cunoscut, fără alură ştiinţifică. După ce vizitează Insulele Galápagos, va elabora teoria selecţiei naturale (Teoria Evoluţiei). Căpitanul FitzRoy a luat la bordul navei „HMS Beagle” patru indigeni din Ţara de Foc şi i-a dus în Anglia.
Primul avion care a aterizat la Ushuaia, la 3 decembrie 1928, numit „Condorul din Plata”, a fost pilotat de germanul Gunther Plüschow, acompaniat de mecanicul său Ernest Dreblow. Dar, într-un zbor ulterior, aparatul s-a prăbuşit lângă oraşul El Calafate, în Argentina, şi pilotul a decedat.
În Museo Temático este prezentat şi un inginer român-evreu, Julius Popper (1847-1893), născut la Bucureşti, care a emigrat în Ţara Focului atras de febra aurului, aur care ulterior s-a dovedit că nu există. Din librăria alăturată, am cumpărat cartea sa “Ora y Rarezas” [Aur şi curiozităţi], retipărită de Editura Monte Olivia din Ushuaia în 2013 (110 pesosi).
”Expediţia Imperială Transantarctica”, între 1914-1917, a fost condusă de exploratorul anglo-irlandez Sir Ernest Shackleton (1874-1922). Când ambarcaţiunea sa „Endurance” s-a blocat în gheaţa Mării Weddell, din Antarctica, el a ordonat echipajului său să abandoneze vasul şi să se retragă. Temperatura era de -27°C, iar lumină nu aveau decât de la lună. Expediţia poseda 60 de câini şi 2 porci. Naufragiaţii consumau carne de focă şi de pinguini, iar grăsimea de focă era folosită drept combustibil. Shackleton se hotărăşte să continue călătoria până la Insulele Georgia de Sud, unde speră să găsească ajutor. Şi-a ales vasul cel mai robust (dintre cele trei pe care le avea), împreună cu cinci marinari. Au navigat până la Insulele Elefante, de unde au fost salvaţi de un vas chilean, numit Yelcho.
(va urma)
