Prozatoarea Veronica Balaj a publicat, la începutul anului 2013, romanul Cina lupilor la Editura Cronica, din Iaşi. Cartea rotunjeşte/întregeşte bibliografia operei sale, alcătuită din peste 20 de volume de proză şi poezie, majoritatea lor fiind tipărite în ediţii bilingve (română – franceză, engleză, germană, italiană, ebraică etc.), la care se adaugă şi un volum de Interviuri cu scriitori din diaspora, publicat în colaborare cu Cristina Mihai.
Cina lupilor debutează cu o secvenţă dintr-un vis, concretizată într-o scenă-suspans Adela, evadată în pădurea de brazi din preajma Sanatoriului TBC în care a fost internată, este înconjurată de o haită de lupi, alcătuită din şase exemplare, pe care îi credea turbaţi, după strălucirea ochilor. Personajul trăieşte o spaimă teribilă: regretă gestul evadării din sanatoriu, îşi strigă în gând tatăl, fost primar mai bine de un deceniu într-un târg de provincie, şi reuşeşte să se târască, prin umezeala şi mocirla pământului, spre camera din care evadase, în urletul lupilor, care străpungea şi devorau bezna nopţii.
Lupii, animale carnasiere, reprezintă simbolul central al romanului, homo homini lupus, percept sugerat chiar şi în titlu,pe care vom încerca să-1 decriptăm la sfârşitul analizei cărţii.
Romanul debutează cu finalul: prozatoarea şi sora ei pleacă într-o călătorie documentară având ca scop vizitarea Sanatoriului TBC (în realitate sanatoriul „Marila” de lângă Oraviţa, considerat „sanatoriul groazei”), în care a sfârşit mama lor, Adela. Autoarea, în postura fiicei care işi asumă nişte momente cunoscute doar afectiv, din povestirile rudelor, dorind acum o reconstituire a trăirilor mamei sale internată aici . Ca însoţitoare şi-a luat-o pe sora din partea tatălui, Adriana, şi punctul de volburare interioară începe chiar din gara unde au coborât din tren – pe peronul unei localităţi de provincie, Bârnova. Cele două surori au vârste şi vederi diferite, căci au trăit în lumi distincte. Sora ei, Adriana, locuieşte acum într-o mare metropolă a lumii – New York – şi de fapt, nu ştie mai nimic despre mama surorii sale. Excursul la care participa i se pare o aventura fără rost, nebănuind câtă importanţă are acest loc pentru sora sa.
Ghidul lor în aceasta călătorie este „unchiul” Tavi (cum îl apela lumea), iar scopul îl constituie vizitarea sanatoriului şi îndeosebi al Pavilionului 2, unde a fost internată Adela, mama autoarei. Din convorbirea cu Tavi, personaj găsit întâmplător însă, la momentul potrivit, pe post de ghid, slinos, desprins parcă din filmele despre Evul Mediu, are loc într-o baracă locuită de acesta. Important era însă Pavilionul 2, unde suferise Adela şi pe care acum trebuiau să-l găsească şi mai ales, să aibă voie să intre acolo. Aşa că Tavi era un mijlocitor necesar indiferent de palavrageala lui pe diferite subiecte. Auziră fetele vizitatoare povestea romanţioasă a unui călugăr ajuns pacient bolnav de tbc, aici, unde s-a îndrăgostit de o tânără internată şi ea cu aceeaşi boală gravă, ambii trăind la maximum clipa de viaţă ce le mai era hărăzită.
Spaţiul vechiului Pavilion 2 unde în sfârşit ajung cele doua fete, devine scena unor trăiri cu accente grave, palierele temporale, trecutul şi prezentul intersectându-se la modul dramatic in sufletul fiicei care îşi imaginează mama luptând pentru viaţă, sperând încă în bine, aşteptându-şi soţul, pe Victor, prezent pe aleile din jurul sanatoriului doar in imaginaţia sa.
Inserţiile afective sunt redate cu o mare forţă de sugestie, creând astfel, un plan doi al raportului cu existenţa, o perspectivă frântă, având doar câteva nişe spre lumină. Balansarea emoţiilor la limită, între dorinţa de-a învinge boala, teama de moarte, trăite de Adela şi resuscitarea lor, reiterarea din altă conjunctură temporală, cu sprijin în prezentul fluent, este remarcabil prezentată. Avem libertatea ca şi cititor să ne mişcăm printr-un melanj ficţiune-realitate.
De reţinut ar fi şi flexibilitatea stilistică, fraza cu accente poematice nu lipsite de dramatism ţinând cont de faptul că totul se înşiră şi se leagă în jurul confruntării dintre forţa vieţii şi a morţii care vine in avalanşă, ca o furtună apoi.. când pare ca s-a liniştit, devine o apăsare sufocantă.
Modernitatea textului constă în felul cum autoarea exploatează un motiv mitic – cel al căutării, aici, având funcţia recuperatoare a memoriei. Folosind tehnica retrospecţiei, prozatoarea derulează încet, cu sincope şi reveniri, existenţa Adelei şi a familiei sale.
Materia epică a cărţii se constituie într-un fel de recurs epic despre destinul unei familii şi al unei colectivităţi in perioada stalinistă.
În acest fel, ascuţişurile situaţiilor sunt inevitabile, textul urcând în notele dramatice din ce iîn ce mai mult.
Întoarcerea în timp, spre momentul când Adela se căsătoreşte şi când, se credea că va fi pragul unei noi etape de linişte şi bucurie în viaţa familiei primarului Filimon, face loc în desfăşurarea epică a numeroase planuri noi, confruntări cu viaţa, în contextul unei terori socio-politice care se instala cu rapiditate şi aducea cu sine spaima, nesiguranţa, bulversarea.
Nunta Adelei (fiica cea mare a primarului) se desfăşoară într-o atmosferă de extaz şi bucurie, după întregul ritual îndătinat: cununia civilă, desfăşurată la primărie şi apoi cea religioasă, derulată la biserică, naşi fiind unchiul Grigore cu soţia. Celălalt unchi, Jorj, cavaler de onoare la nuntă, le-a oferit mirilor ca dar o călătorie în străinătate, rămasă însă la stadiul de proiect. Vremurile erau tulburi după război, iar evenimentele începuseră să se precipite, prin prefacerile anunţate: se zvonea că se vor face noi alegeri în toate structurile sociale, iar „homo sovieticus” îşi făcuse simţită prezenţa în zonă prin fotografia lui Stalin, apărută deja pe geamurile unor instituţii (primărie şi şcoală) sau magazine.
De altfel, nunta Adelei reprezintă singurul moment de extaz şi bucurie al neamului Filimoneştilor, la care participă întreaga comunitate a localităţii Ivanda. După nuntă, destinul personajelor se înscrie într-o perpetuă degringoladă. Există două „forţe” care acţionează distructiv asupra acestei lumi, destrămându-i echilibrul şi armonia, provocându-i astfel o nesfârşită agonie.
Prima este „agresiunea istoriei”. Rostogolirea sa fulminanta şi apăsătoare marchează profund destinele umane. Individul n-are posibilitatea să opteze pentru o formă sau alta de existenţă, ci este silit s-o accepte pe cea impusă de jocul iraţional şi deseori brutal al istoriei. Iar neamul Filimoneştilor constituie victima acestui joc.
Primul care intră în „malaxorul agresiv” al istoriei este primarul Filimon. Vina tragică ce i se impută este aceea de a fi om harnic şi înstărit. Pentru această „vină” a fost eliberat din funcţie, arestat de mai multe ori şi în final, condamnat la închisoare. Al doilea care suportă aceeaşi „vină” este fratele său Grigore, eliberat din funcţia de director al şcolii, dat afară din învăţământ şi arestat.
Singurul care reuşeşte să scape de strivirea acestui „tăvălug” este Jorj, fratele primarului, student la medicină la Paris şi care-i norocos prin fugă, prinzând ultima şansă înainte ca graniţele să fie controlate de forţa roşie comunistă. Anunţat la timp de celălalt frate, Grigore, ajunge în capitala franceză, îşi construieşte viaţa mult mai acceptabilă şi onorabilă. Se căsătoreşte cu actriţa de cinema Silvia care jucase intr-un film interzis imediat de noua ordine politică, motiv pentru care luase calea exilului şi ea şi regizorul. Tot la momentul limită dintre libertate şi dictatură, la nuntă sunt invitate şi rudele din ţară, dar în acele vremuri „de prigoană şi reeducare”, acestea nu puteau părăsi România.
Această secvenţă conturează din nou un modul desprins din realitate si prezentat cât se poate de convingător, bine integrat în fluxul epic al romanului. Silvia jucase un rol secundar în filmul Odessa în flăcări, regizat de Jan Cantacuzino. Prezentată la Bucureşti, pelicula era un omagiu adus trupelor care eliberaseră Basarabia ocupată de sovietici în 1940. După premiera filmului, despre scenaristul Nicolae Kirilescu nu se mai ştia nimic, iar, la Paris, Silvia a primit vestea că tânăra protagonistă a fost arestată şi aruncată în închisoare. Peripeţiile cuplului Jan – Silvia, cu toate tribulaţiile întreprinse, constituie un episod exotic şi pitoresc în economia naraţiunii.
A doua forţă care acţionează decisiv asupra familiei lui Filimon este de ordin supranatural şi se numeşte destin. E1 preia forma unui înger, conform credinţei creştine care afirmă că fiecare persoană primeşte, la botez, un înger păzitor care o protejează în toate acţiunile şi activităţile până la finele vieţii. În roman, acest serafim apare sub forma unui „înger bătrân”, protector al întregii familii, la care apelează mereu toţi membrii ei. El şi-a ridicat însă aripa ocrotitoare, permiţând instalarea unei boli cumplite, tuberculoza, în trupul a două fiinţe dragi: Pasionaria, soţia lui Filimon, şi Adela, fiica cea mare.
În scena epică se perindă în forţă Victor, ginerele primarului şi soţul Adelei, atras de comunişti, dornic de parvenire, egoist, indiferent la drama familiei chiar când îşi ştia socrul in puşcărie, Marta, sora Adelei, mult mai sigură pe sine, dar şi ea devenind în timp supusa unui soţ avar şi despotic, reiterând pe alta sinusoidă, acelaşi destin tragic.
Pasionaria, mama din familie, va sfârşi lent învinsă de boală, Grigore, fratele primarului îndurând şi el acuzele noii puteri, Dr. Mareş, ieşind din conjunctură tot prin părăsirea ţării dar, nu înainte de a-ţi ajuta cât a putut pe prietenul sau, primarul Filimon suspus interogatoriilor forţei roşii.
Marile probleme ale existentei, libertatea, iubirea împlinită sau nu, mai ales, viaţa, cu necazurile şi urcuşurile sale, dar viaţa să fie în opoziţie cu moartea, acestea ar fi coordonatele romanului, complex în desfăşurarea sa, dar nu nelipsit de veridicitate.
Sunt recognoscibile destinele multor familii care în perioada stalinistă au fost nevoite să fie reduse la rangul de făpturi învinse, făpturi înfrânte, oricât s-ar fi opus. Fie din pricini socio-politice, fie din cauza bolii, cum se întâmplă cu Adela şi mama Sa.
Paginile în care Filimon se confruntă cu implacabilitatea morţii care trece val vârtej prin familia sa, lăsându-l pustiit, sunt memorabile. În final, apare lumina vieţii prin fetiţa născută de Adela. Deşi rămasă orfană, este semn de viaţă, de reînnoire a cursului existenţei.
„Pradă lupilor să fiu aş vrea. Zilele mele pomană pentru cina lupilor să fie!
În final, trâmbiţa îngerului bătrân şi temut, cu acordurile grave ale cantilenei morţii, a sunat şi pentru el, lăsând o perdea groasă de linţoliu peste întreaga gospodărie a Filimoneştilor.
Ca realizare artistică, romanul e construit pe tehnica retrospecţiei sau a rememorării, cu aducerea trecutului în prezentul narativ, în care vocea auctorială reprezintă vocea relatării la persoana a treia singular.
Vocile personajelor se întretaie şi se interpun continuu, iar notaţiile sunt pline de concreteţea realului.
Ritmul relatării este în perfectă concordanţă cu evenimentele narate. Când acestea se derulează în limitele normalului, ritmul este molcom, precum o respiraţie obişnuită. Când evenimentele se precipită, ritmul relatării devine alert, sacadat şi, uneori, gâfâit, precum în visul cu lupii al Adelei de la începutul romanului, unde fraza e cadenţată, ca gâfâitul şi nerăbdarea lupilor.
Deşi în derularea acţiunii aceste animale sunt prezente de mai multe ori, simbolismul lor are, în opinia noastră, două semnificaţii complet diferite. Primul înţeles al simbolului reiese din convorbirea între cei doi fraţi, Filimon şi Grigore, întorşi din „iadul” interogatoriilor. Filimon fiind chemat din nou, îl lasă ca unic sprijin pentru fetele lui pe Grigore. La mărturisirea lui că se poate lupta cu forţele potrivnice, Grigore îi răspunde: „Lupţi? Cu cine să te lupţi? Cu lupii? Sunt haită înfometată. Nu ştiu nici ei unde atacă. Pornesc după o călăuză şi brusc se năpustesc unde nu se aşteaptă nimeni…” în această mărturisire, lupii reprezintă „agresiunea istoriei” (prin venirea la putere a comuniştilor) şi anomia socială provocată de ideologia lor resentimentară, instalată după 23 august 1944. Ideea o găsim rezumată în celebrul dicton „Homo homini lupus” (,,Omul este lup pentru om”) al cunoscutului comediograf Titus Maccius Plautus. Ea sintetizează lăcomia fără margini, fiind reluată de mai mulţi scriitori şi gânditori (Bacon, Hobbes, Balzac, Sadoveanu etc.) pentru a ilustra degradarea relaţiilor umane, când acestea sunt puse sub semnul unui egoism feroce.
A doua semnificaţie a simbolului îi relevă lupului funcţia de mesager sau emisar al morţii, atestată în credinţele noastre populare prin urletul său prelung. Cu acest sens, lupii apar in visul Adelei de la începutul romanului, dar şi in secvenţa semnalată deja, când Filimon, retras în pădurea din apropierea casei pentru a-şi regăsi echilibrul moral, îşi exprimă dorinţa de a deveni tain pentru „cina lupilor”. în acest sens, romanul Cina lupilor este, în plan simbolic, o cantilenă a morţii care acoperă cu acordurile ei grave destinul personajelor, conceput de autoare ca nişte răni sângerânde.
Marele învins al „tăvălugului” istoriei şi al destinului personaj rămâne însă „bunicul” Filimon. Viaţa lui sintetizează, într-un sens dramatic, întreaga existenţă a neamului Filimoneştilor: „Mereu m-am hărţuit cu hămeseala unor lupi năpustiţi asupra mea din toate direcţiile.” Gândul acesta îl rodea din ce în ce mai adânc: „N-am ştiut să ţin piept. M-au învins toate câte s-au ivit în calea mea.”
Romanul oferă cititorului un prilej de meditaţie profundă asupra condiţiei umane supuse unor forţe potrivnice: ,agresiunea istoriei” şi destinul individual. El poate fi şi rămâne pecetluit prin/cu celebra cugetare a Eclesiastului*din Cartea Sfântă, care deplânge vidul şi neantul din existenţa umană: ,,Vanitas vanitatum et omnia vanitas” (Deşertăciunea deșertăciunilor si toate sunt deşertăciune, 1,2)
