FĂLTICENI – MON AMOUR

Acum ceva vreme, o prietenă, originară din Fălticeni, mi-a trimis o copie xeroxată a unui frumos volum, intitulat „Fălticeni – mon amour”. Volumul, opera comună a doi scriitori originari din Fălticeni, Paul Miron şi Grigore Ilisei, este la a doua ediţie. Prima ediţie, apărută în 1996, la editura ieşeană „Polirom”, apare acum în a doua ediţie, revăzută şi adăugită de Grigore Ilisei, la editura Dana Art, tot din Iaşi. Nu este o monografie, ci o carte de evocări, „o scurtă istorie aproape sentimentală”, cum o intitulează autorii, ilustrată cu un real talent de pictorul ieşean Dan Hatmanu şi cu o prefaţă semnată de istoricul Ştefan Gorovei, coborâtor dintr-o familie de vază a târgului.

Însemnările mele despre acest volum, se explică şi prin faptul, că originea mea păşcăneană, nu este chiar străină de Fălticeni. Pe vremea când eu m-am născut, în 1930, Paşcani făcea parte din judeţul Baia, cu capitala la Fălticeni. Este adevărat că era mai uşor de ajuns, cu trenul, de la Paşcani la Iaşi, deoarece pentru Fălticeni, trebuia să schimbi trenul la Dolhasca, totuşi cine avea treabă cu autorităţile judeţene, n-avea încotro. Judeţul Baia, înfiinţat în 1929, s-a desfiinţat în 1950, când Fălticeniul a fost inclus în regiunea Suceava şi Paşcani în regiunea Iaşi.

Un argument în plus pentru a nu fi nepăsător faţă de un text dedicat Fălticeniului este faptul că localitatea Horodniceni, de unde se trage numele original al familiei mele, este situată în apropierea Fălticenilor, unde, de altfel, a trăit o ramură importantă a familiei, cea a lui Avrum Horodniceanu, a cărui nepoţi sunt acum în Israel.

Dar Paşcani este legat de Fălticeni şi prin doi oameni de seamă, pe care i-a dat urbea noastră. Marele scriitor Mihail Sadoveanu (născut la Paşcani, în 1880) a învăţat la gimnaziul „Alecu Donici” din Fălticeni. După ce şi-a făcut studiile liceale la Liceul Naţional din Iaşi şi a poposit o vreme la Bucureşti, s-a căsătorit în 1901 cu Ecaterina Bâlu şi s-a stabilit la Fălticeni, dedicându-se scrisului. Aici a avut debutul şi de aici s-a impus ca unul din marele nume ale literaturii române. Aici şi-a construit casa cu acareturi, înconjurată de minunata „Grădină a liniştii”. Din Fălticeni Sadoveanu s-a mutat la Iaşi, unde deţinea funcţia de director la Teatrul Naţional, de abia după primul război mondial.

Cea de-a doua personalitate, născută la Paşcani, care şi-a făcut studiile liceale la Fălticeni, a fost criticul şi istoricul literar Constantin Ciopraga (1916-2009), membru de onoare al Academiei Române.

Fălticenii Mari şi Fălticenii Mici.

În prefaţa sa, Ştefan S. Gorovei scrie pe bună dreptate că această carte nu este dedicată numai oamenilor de seamă pe care i-a dat acest loc, adică „Fălticenii Mari”, ci şi locurilor şi oamenilor simpli, adică „târgul cu uliţele şi bisericile lui, cu cimitirile şi huciurile (crângurile, regionalism, nota mea) lui, cu marginile frumos vegheate de dealuri îndărâtul cărora, spre apus, se ridică vârfurile munţilor”, ceea ce s-ar numi „Fălticenii Mici”.

Paul Miron: povestiri cu tâlc.

Prima parte a cărţii cuprinde scurte povestiri, scrise în stilul lui Ion Creangă, de profesorul de românistică de la Freiburg, „cel înţelept ca un proverb”, Paul Miron. Filologul şi scriitorul născut în 1926 la Giuleşti, lângă Fălticeni, exilat în Germania, nu s-a rupt niciodată de cei de acasă. Chiar în anii cei grei, când „Zidul Berlinului trona inexpugnabil”, el primea vizitele a sute de intelectuali din România şi din Republica Moldovenească. Se afla într-un „exil apropiat”, cum l-a definit Sanda Golopenţia, profesor în Statele Unite, deci într-un „exil depărtat”. După 1989, el revenea în fiecare vară pe malul Mării Negre, la Vama Veche, unde îşi construise o frumoasă „casă cu olane”. Acolo a fost sărbătorit în 2006, când a împlinit 80 de ani şi, tot acolo îşi doarme, din 2008, somnul de veci.

Scriitura lui Paul Miron are farmecul de poveste din „O mie şi una din nopţi”. Cum scrie, acum, în adăugirile la ediţia a II-a, Grigore Ilisei: „Paul Miron se îmbibase de atmosfera târgului copilăriei sale, se fermecase de înţelepciunea rabinilor şi umorul ovreilor din Folticeni, de vorba lor cu arome biblice şi toate aceste comori le păstrase în suflet ca lumina ochilor. Nu că nu uitase nimic din ceea ce era esenţial, dar lăsa puternica impresie că nici nu plecase de pe acolo vreodată.” (pag. 111).

Poveştile despre iarmarocul de Sfântul Ilie, depre parada de Zece Mai, dar şi despre incursiunile „Lăncierilor” lui A. C. Cuza contra populaţiei evreieşti, despre pensionarii adunaţi să asculte în taină radio „Europa Liberă”, care-i cereau vizitatorului din Germania să tansmită lui Noel Bernard rugămintea să vorbească despre pensii, „că tare-s mici” (pag. 26), despre Circul Klutzki, de care-mi aduc aminte de la Paşcani, despre căpitanul Răcoare, despre părintele Costache la spectacolul lui Tănase, despre Hrapă – Tâlharul, despre rabinul Avraam, sunt mici bijuterii literare, care ne dau o imagine asupra unei lumi de mult apuse.

Grigore Ilisei: evocări sentimentale.

Dacă prozele lui Paul Miron povestesc despre perioada interbelică, mai tânărul ziarist, reporter radio şi scriitor Grigore Ilisei (născut la Mălini, în 1943), evocă perioada de după război.

Şi evocările lui Grigore Ilisei încep, cum nu, cu „zilele vrăjite ale iarmarocului de Sânt-Ilie”. Autorul  aminteşte mersul preoţilor, însoţiţi de copii, din casă în casă, în ajunul Crăciunului şi a Bobotezii, de noaptea Învierii „în anii deceniului cinci, ani de prigoană şi umilinţă”, despre arestările politice, prin care se realiza „teroarea preventivă” aplicată de regimul nelegitim, când „adevărul mergea cu capul spart”.

Pline de farmec sunt evocările părinţilor săi. Tatăl, preotul Ilie Ilisei, la terminarea Liceului ”Nicu Gane” din Fălticeni şi după bacalaureatul luat la Suceava, a studiat la prestigioasa Facultate de la Cernăuţi, primind licenţa în teologie în 1938. A păstorit în diverse parohii, printre care la Poiana Mărului şi, din 1955, la Biserica Fălticenii Vechi. În anii de furtună, scrie autorul, „părintele Ilie Ilisei, (…) n-a fugit din calea urgiei. A rămas drept, înfruntând cu demnitate prigoana şi zidind statornic şi neistovit biserica din suflete.” (pag. 115).

Autorul mărturiseşte cu evlavie şi înţelegere: „Tatăl meu împărtăşea principiile unei educaţii spartane. Repeta experienţa prin care el însuşi trecuse. Răzbise cu greutate. Cu istov mult, cu privaţiuni nenumărate. Încrezător tot timpul însă în puterea binelui” (pag. 113). Era „un model de ostenitor al altarului de altădată (…) un om al pământului din care se ivise” (pag. 116).

Cu o remarcabilă duioşie şi discreţie autorul o evocă pe mama sa, Georgeta, de care s-a ataşat mai tărziu, căci părinţii se despărţiseră când el avea puţin peste patru ani şi se recăsătoriseră, iar el rămăsese cu tatăl. „Dinspre mama mea s-a revărsat mereu o iubire tămăduitoare şi de neînlocuit. Simţămintele au fost reciproce (…) Tandreţea maternă m-a mângâiat şi mi-a fost reazăm.” (pag. 118).

Evreii din Fălticeni.

În 1930, în Fălticeni, din cele 12000 de suflete, jumătate erau evrei. Aşa că, deşi cât locuise la ţară, Grigore Ilisei nu sezizase existenţa altor etnii, când a venit la Fălticeni, în 1953, i-a descoperit pe evrei, cu obiceiurile şi particularităţile lor. Sunt evocate figurile frizerului Weisman, a croitorului de lux Meier. Autorul notează: „Pe atunci, viaţa marii comunităţi evreieşti din Fălticeni prinsese a se stinge ca o lumânare (…) Evreii plecau în cohorte în Israel. Aveam senzaţia, care nu m-a părăsit nici acum, că murea ceva din duhul târgului. Înaintaşii celor porniţi iar în bejenie veniseră cam la fel în 1780, în anul întemeierii urbei (…) Cu un remarcabil spirit întreprid, imprimaseră dinamism abia născutului târg, transformându-l într-un prosper centru de negoţ…”(pag. 83).

Autorul povesteşte despre colega sa Hermina Griller, care a plecat în Israel, în 1961, după bacalaureat, şi pe care a revăzut-o după 10 ani, la Fălticeni şi, în 1993, în Israel. Pe o altă colegă evreică, Rumelia Zalmanovici Koren, a reîntâlnit-o în vara anului 2007, la Iaşi, unde venise la aniversarea a 40 de ani de la terminarea Facultăţii de Medicină. Rumelia, este acum profesor la Universitatea din Tel Aviv şi, este căsătorită, ca să se potrivească cu aceste însemnări, cu păşcăneanul Dorian Brisler.

Desigur despre evreii din Fălticeni, este scris pe larg în monografia coordonată de dr. Otto Bacalu, publicată în Israel. Totuşi, paginile dedicate evreilor în „Fălticeni – mon amour” sunt remarcabile şi emoţionante. Chiar dacă, autorul nu înţelege pe deplin faptul că evreii originari din România, menţinându-şi legăturile culturale şi sufleteşti cu ţara de origine, sunt, aici în Israel, acasă, în patria lor.

Alte personalităţi din Fălticeni.

Sunt evocate în carte eforturile pentru a se înfiinţa muzeul memorial din casa Sadovenilor, a constituirii muzeului marelui sculptor Ion Irimescu şi a Galeriei Oamenilor de Seamă, în casa Lovinescu.

La Fălticeni este leagănul Lovineştilor. În cavoul familiei se odihnesc marele critic Eugen Lovinescu (1881-1943), cercetătorul în ştiinţe esoterice, Vasile (Lala) Lovinescu (1905-1984), dramaturgul Horia Lovinescu (1917-1983), vărul lor, scriitorul Anton Holban (1902-1937). În 2008 urnele cu cenuşa soţilor Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost aduse de la Paris la Fălticeni şi, aşezate cu desăvârşită discreţie, în cavoul familiei din cimitirul Grădini.

Alte personalităţi originare de prin părţile Fălticeniului, care trebuesc amintite: folcloristul Artur Gorovei (1864-1951), energeticianul Dimitrie Leonida (1883-1965), actorul Jules Cazaban (1902-1963), care a  avut o creaţie de neuitat în rolul Ianke din piesa Take, Ianke şi Kadâr, marele comic Grigore Vasiliu Birlic (1905-1970), regretatul poet Nicolae Labiş (1935-1956), etc.,etc.

*

Citind această carte ajungi să îndrăgeşti acest orăşel, care prin poziţia sa geografică este mai puţin în drumul oamenilor, dar care are un farmec deosebit, prin locurile, tradiţiile şi mai ales prin oamenii săi. Este o carte frumoasă atât prin scriitura sa cât şi prin admirabele ilustraţii şi portrete semnate de Dan Hatmanu. Pe scurt, Fălticeni – mon amour!