Deși calitatea (dublă) de doctor (Filologie și Teatralogie) ne-ar putea crea impresia că principalele preocupări ale lui Ștefan Vida Marinescu (unul dintre cei mai reprezentativi scriitori teleormăneni, prozator, poet, critic și istoric literar redutabil, membru al Uniunii Scriitorilor din România) s-ar cantona doar în aceste domenii, este suficient să răsfoim lucrările și revistele sale mai vechi pentru a descoperi că activitatea sa publicistică este cu mult mai extinsă, scriitorul manifestând interes pentru tot ceea se înscrie în sfera artelor, fie că vorbim despre folclor și mitologie populară (Etno-folclor și tradiții românești), despre muzică (Ave, Zamfir, eseu dedicat marelui interpret al naiului, Gheorghe Zamfir, sau rubricile dedicate stilurilor de muzică moderne și interpreților ei, topurilor muzicale din revistele fondate de el) sau despre artele plastice (cronica plastică dedicată pictorului Ion Andreescu, micro-dicționare de termeni estetici utilizați în artele plastice și în literatură), despre arta dramatică (Comedia românească în spectacologia contemporană) ori despre arta cinematografică (Natură vie cu filme și cărți), în care au excelat mari actori precum Dem Rădulescu (Marele Dem).
Iată de ce un mare critic literar român, Dumitru Micu, afirma că Ștefan Vida Marinescu este „scriitorul aproape total”, care „experimentează și reușește în toate – sau aproape în toate modalitățile și formulele fiecăruia dintre genurile literare ți publicistice cultivate”, subliniind astfel pasiunea, vocația și spiritul superior al celui care și-a pus talentul, mintea și inima în slujba literaturii, publicând până la această dată aproape 60 de volume de proză, lirică, publicistică și de critică și istorie literară. Nu numai a literaturii, deoarece ultimul eseu publicat este rodul interesului pentru artă, în speță pentru sculptură, prezentând personalitatea unuia dintre cei mai mari, mai talentați și mai cunoscuți sculptori români pe întregul mapamond, Constantin Brâncuși. Este vorba despre proaspătul volum, Cumințenia lui Brâncuși, publicat la Editura SEMNE (2016), dedicat uneia dintre „capodoperele de artă autentică” pe care eseistul o vede drept „izvor de meditație și de fascinație continuă”, ca rod al „efortului personal de concentrare, de esențializare, de intuiție artistică”, relevând puterea, capacitatea și talentul sculptorului „de a crea din simbolurile civilizației străvechi un sistem de semnificații și de valori cu trimiteri la tradiția spirituală”.
Recenta apariție editorială este rezultatul unui mai vechi interes al autorului pentru viața și opera marelui sculptor despre care, an de an, profesorul le-a vorbit elevilor săi, eseul având la bază o documentare minuțioasă (nu mai puțin de 23 de titluri sunt menționate în „Bibliografia – selectivă)” din final, în urma căreia eseistul și-a structurat demersul în opt capitole, anticipate de un „Argument – în fața minunii” unde își motivează gestul de a vorbi despre capodopera brâncușiană, acest simbol al „măreției simple, al statorniciei și al stării – popas în calea eternității”, în semn de „reverență față de Artist, față de estetic și etic, față de un creator unic”, convins că arta acestuia este un „bun” al tuturor, convingere care a constituit în întreaga sa existență „însăși rațiunea trudei sale artistice”.
Un prim capitol (Repere biografice și artistice – Pe urmele lui Brâncuși) surprinde viața (destul de zbuciumată și plină de privațiuni, dar trăită sub semnul artei, al împlinirii idealului artistic) și activitatea creatoare începută încă din adolescență, ca elev la profilul „sculptură” al unei școli de meserii, în timp ce muncea, chiar și în cele mai sordide locuri, pentru a se putea întreține cu forțe proprii, neavând nici un ajutor din partea familiei cu o stare materială precară. Sunt trecute în revistă lucrările create timp de șase decenii, reușitele, premiile obținute, expozițiile și saloanele de artă din țară și din străinătate, unde lucrările sale s-au bucurat de un succes deplin binemeritat.
Un alt capitol (O campanie „cuminte” întru patrimoniul național) se ocupă de odiseea sculpturii create în anul 1907, eseistul trecând în revistă opiniile unor personalități literare și artistice despre operele brâncușiene, în general, și despre „Cumințenia Pământului”, în special, enumerând expozițiile la care a putut fi admirată, începând cu anul 1910, până în zilele noastre. Totodată se face și o prezentare „tehnică” a sculpturii și a materialului din care a fost realizată, operă aflată în proprietatea moștenitorilor celui care a achiziționat-o încă din anul 1911 și de la care se încearcă recuperarea ei, scop în care a fost inițiată o campanie de colectă națională, de altfel inutilă și chiar falsă, întrucât s-a colectat o sumă infimă.
Următoarele capitole se referă, cu deosebire, la sculptură, eseistul observând (Între ancestral și modern) că „artistul s-a apropiat fecund de sensul real al Ființei”, printr-un amestec al elementului arhaic cu cel modern, în felul acesta „concepând o sinteză, o atitudine umană simplă, emoționantă”, iar capodopera sa devine „o sinteză” a tuturor ipostazelor feminine din creația brâncușiană, semnificând „apogeul celorlalte capodopere”, toate exprimând „pricepere, chibzuință, prudență, purtare de om așezat”, acestea constituindu-se în „virtuți atribuite pământului” („Cumințenia …”- o sinteză) și, în același timp, o chintesență pură „a surselor arhetipale (folclorice, mitice, legende și primitivism), unde arta africană, neagră, mitologia greacă și înțelepciunea tibetană se reunesc fecund”.
Un ultim capitol (Creatorul – demiurg, o fantezie) surprinde personalitatea artistului văzut ca un „demiurg și mag, zămislitor, a-toate-făcător”, obsedat mereu de „grija pentru perfecțiune”, atelierul său devenind „un complex laborator al artei moderne, loc al jocului demiurgic” unde își creează operele „din lut, din foc, din apă, din văzduh”, aceste elemente fundamentale ale existenței Universului reprezentând „realitatea transfigurată” a unor „viziuni fascinante și tulburătoare”. Ca într-o „magică retortă”, creatorul acestei capodopere „a despărțit pământul de ape, a însuflețit văzduhul și marea, a făcut lumină”, din mâinile sale fermecate ieșind „luminozitate, șlefuire, lustru”, în așa fel încât acea „formă între străvechi și modern, dincolo de Cyclade, de vârsta de bronz, cu izvor în paleolitic” să exprime „misterul care îi oferă și prețuirea, și nemurirea” femeii, după cum însuși creatorul mărturisea.
Eseul se încheie cu o selecție de maxime aparținând marelui sculptor, dintre care am reținut două. Una evidențiază concepția artistului despre rolul artei („Arta trebuie să apropie, nu să depărteze.”), cealaltă subliniind principiul universal aflat la temelia întregii sale creații („Frumosul e echilibrul absolut.”).
Deși nu foarte extins, eseul lui Ștefan Vida Marinescu ne apropie de arta sculpturii, ne face părtași la bucuria de a admira (și a înțelege) creația celui mai mare sculptor român, ne potențează sentimentul de mândrie că aparținem unui popor care a zămislit o pleiadă de genii (Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, George Enescu și mulți alții ca ei), alături de care Constantin Brâncuși are locul său binemeritat.
NICOLAE DINA ALEXANDRIA – TELEORMAN
