90Î dintre golurile încasate de echipa naţională în actuala campanie de calificare au venit din faze fixe. Cornere, lovituri libere şi câte un penalty răzleţ, pe ici, pe colo. Statistica vorbeşte mai puţin despre scăpările, evidente altfel, ale portarilor noştri la fazele fixe, cât despre un complex absolut grav şi plin de sens al fotbalului românesc. Prinşi, ca-ntr-un pressing olandez, între parcursul fulminant al trupei lui Zenga în Cupa UEFA şi ratările în serie ale primei noastre reprezentative, să nu uităm un alt amănunt esenţial: Steaua a încasat golurile din 16-imi şi optimi, împotriva Valenciei şi a lui Villarreal, exclusiv din faze fixe. Un corner şi o lovitură liberă magistral executată de Aimar, la Valencia, un nou corner bătut viclean şi un penalty transformat cu repetiţie de Riquelme.
Nu improvizaţiile adversarilor ne omoară, nu imprevizibilul jocului, nu schimbările de direcţie, nici ruperile de ritm, nu driblingurile cu parfum de cafea. Ne omoară amărâtele de faze fixe, banelele sarcini fixe.
Problema cu fazele fixe ne e generală. O avem în noi. Din păcate, nu doar în fotbal. Până şi la gimnastică, sportul care ne-a adus de-a lungul timpului, pe lângă cele mai savuroase scandaluri de presă, şi cele mai multe medalii mondiale şi olimpice, avem probleme nu la aparatele de risc – bârna – sau de creativitate – solul, ci la cel mai tehnic dintre aparate: paralelele. Barele fixe, adică.
Fazele fixe ne omoară în Europa nu doar la fotbal, şi în gimnastică, ci şi la integrare. I-am terminat pe comisarii UE cu felul nostru relaxat de a ne încadra în termenele fixe ale zecilor de foi de parcurs care ni s-au dat “servite” de-a gata. Suntem atât de nepricepuţi în faţa porţii UE, că acuşi vine 2007 peste noi, la deposedare, şi riscăm să intrăm “în prelungiri”. Asta nu-i deloc bine. Pentru că după prelungiri, vin penalty-urile. Faze fixe.
