Copilul era îndrăgostit de lună. Astrul nopţii îl vrăjea. În fiecare seară înainte de culcare, alerga la fereastră, îşi ridica ochii spre cer, ca să-i spună lunii bun venit. Părea că cei doi mereu au ceva să-şi spună. Sub privirea băieţaşului astrul strălucea mai tare, de parcă-i transmitea un mesaj anume pentru el. Dacă era înnourat copilul se întrista, fixa cerul îndelung, poate totuşi printr-o fantă de nori luna se va ivi să-i primească salutul. Într-o astfel de seară, când luminile oraşului se topeau în desimea ploii şi nu se vedea nici la doi paşi, băiatul a încercat zadarnic să o ghicească pe sub pătura de nori. În cele din urmă, s-a dus culcare. Mama l-a învelit şi la fel ca în fiecare seară l-a sărutat pe frunte. Când a ieşit din cameră i-a vorbit despre anunţul de la televizor „Cerul se va însenina la noapte. Mâine, o să-i poţi spune lunii, noapte bună”
Pendula bătea miezul nopţii. Copilul o auzi ca prin vis. Deschise ochii şi privi în jur. Ploaia încetase, cerul era senin, iar camera lui strălucea în razele astrului rotund ca o minge de aur. O scară de lumină cobora din înaltul cerului până la geam. Fără să stea pe gânduri copilul sui pervazul ferestrei, se agăţă de fuiorul luminos al razelor, treaptă cu treaptă, sus tot mai sus, până ce atinse globul lunar. Imediat o uşă se deschise în faţa lui şi băieţelul trecu dincolo de prag.
– Bine ai venit în împărăţia mea, auzi un glas subţirel. Eu sunt prinţul lunii, Luncerino. Te aşteptam Sunt nespus de bucuros că-ai înţeles mesajul meu şi ai venit!
Prinţul lunii era şi el un băieţel cam de aceeaşi vârstă. Chipul său părea o tipsie de argint pe care erau pictaţi ochii şi gura, cam tot la fel cum îl vedea de pe pământ, când îşi ridica privirea spre bolta întunecată. Dar părul lui, pe care niciodată nu l-a putut zări de la asemenea distanţă, îi strălucea ca o cascadă aurie.
– De-ai şti cât te-am aşteptat, a spus Luncerino cu glas de clopoţel. Sunt tare singur în împărăţia mea, nu am cu cine să schimba o vorbă şi, nici cu cine, să mă joc. Tu eşti singurul care mi-ai înţeles chemarea. În sfârşit, acum voi avea şi eu un prieten. Priveşte numai în jurul tău ce mulţime de jucării. Ne vom distra grozav.
Într-adevăr camera era ticsită, iar jucăriile aflate acolo erau toate făcute din argint şi aur curat. Maşini şi trenuleţe, avioane, helicoptere, animale şi păsări, tot ce ţi-ai fi putut dori. Erau acolo jucării pentru întreg pământul de copii.
– Vino să ne jucăm, l-a invitat Luncerino şi băieţelul n-a pregetat nici-o clipă…
Orele treceau, dar copilul nu simţea nici oboseală, nici plictis.
– Şi toate jucăriile acestea sunt chiar de argint sau aur? a întrebat băieţelul curios.
Prinţul lunii încuviinţă din cap.
– Ce-ar fi să le aruncăm pe pământ să le găsească mâine dimineaţă prietenii mei de joacă? Nici n-ai idee cât s-ar bucura!
– Aşa ceva nu se poate, răspunse Luncerino
– De ce nu? Ai aşa de multe…
– Fiindcă jucăriile sunt ale mele. Nu vreau să le dau nimănui.
– Şi-atunci, mie, cum de mi le-ai dat?
– Nu ţi le-am dat, ţi le-am împrumutat doar. Ca să ne putem juca împreună.
– Dar când o să plec eu, cu cine ai să te mai joci atunci?
– N-ai să pleci. N-am să-ţi dau voie. Aici ai tot ce-ţi trebuie şi, o cameră cu atâtea jucării, câte nu poţi dori sau căpăta o viaţă întreagă.
– Bine, dar eu mă joc şi cu prietenii mei, când nu avem nevoie de nici-o jucărie. Jocul de-a v-aţi ascunselea de pildă. Şi încă multe altele!
– Învaţă-mă şi pe mine!
– Te-aş învăţa cu plăcere dar e nevoie de mulţi copii. Un grup. Vrei să-i chemăm aici?
– Ha! Doar nu-ţi închipui că voi face din palatul meu numai din argint şi aur, o grădiniţă! I-am observat de multe ori de-aici de sus. Când sunt împreună fac o gălăgie grozavă. Aici, la mine, toate lucrurile au ordinea lor şi strălucesc de curăţenie.
Dintr-odată, băieţelul a simţit că i se face frig. Şi-a strâns mai bine pijamaua, şi-a încheiat toţi nasturii de la bluză.
– Deschide caloriferul te rog. Mi-au îngheţat mâinile.
– Prinţul lunii începu să râdă. Aşa ceva nu există pe lună. Căldura mi-ar topi jucăriile,
m-ar topi şi pe mine. Tocmai, de aceea, luna apare numai după ce soarele asfinţeşte.
– Înţeleg, răspunse băieţelul. Dar mie mi-e frig. Vreau să mă-ncălzesc.
– După câteva zile petrecute aici, cu mine, nu vei mai simţi nici tu frigul…
– Dar eu nu pot şi, nici vreau, să rămân aici. Trebuie să plec la mine acasă. Mă aşteaptă mama şi colegii de grădiniţă. Abia aştept să le povestesc despre tine şi împărăţia ta.
– Luncerino îi răspunse supărat:
– N-am să te las să pleci. N-ai observat că aici nu sunt ferestre? Singura ieşire este uşa? E încuiată. N-am să te las să pleci!
– Dar eu vreau acasă la mine, strigă băieţelul. La jucăriile mele, la prieteni… şi la mama!
– Nu înţeleg ce-ţi lipseşte aici, încercă prinţul să-l îmbuneze. O să ne jucăm de-a pururi împreună. O să fim fericiţi. Îţi promit că vei avea orice vei dori.
– Cum să fiu fericit când toţi ai mei mă aşteaptă? Motanul Miţ şi câinele Piratu şi iepurele Reno, chiar şi cobaiul meu cel mititel, care încă n-are nume, abia s-a născut. Jucăriile tale sunt minunate, cu totul şi cu totul de argint şi aur, dar ele sunt numai jucării. N-ai idee ce moale şi caldă la mângâiat e blana motanului meu. Când doarme lângă mine nici nu am nevoie de plapumă, sau când mă sărută mama la culcare. Atunci, nu mă mai tem de nimic. N-am să rămân nici pentru toate jucăriile din lume. La noi e mult mai bine.
– Cum pot să ştiu dacă niciodată n-am coborât din înaltul cerului, răspunse Luncerino supărat.
– Vino cu mine. Sigur că ai putea coborî pe acelaşi drum pe care am urcat eu. Uite scara. Eu o să te conduc, am să-ţi arăt calea. Numai să vrei…
– Vreau! A răspuns prinţişorul! Coboară tu întâi, iar eu te voi urma…
Scara de lumină era la locul ei şi băieţelul începu să coboare, treaptă după treaptă, rază cu rază. Din când în când se tot uita înapoi, dacă Luncerino îl urmează. Fuiorul de raze se tot subţia sub paşii lui, iar când în sfârşit atinse pervazul ferestrei din cameră, era ziuă. Soarele se ivise, iar luna nu se mai zărea pe nicăieri. Luncerino dispăruse şi el!
– Dacă ar fi coborât mai repede îşi spuse în gând băieţelul, ar fi reuşit să ajungă înainte de răsăritul soarelui. Aşa, desigur, a trebuit să se ascundă de soare. Poate o să încercăm altă dată. Numaidecât trebuie să vadă ce minunat e şi la noi, pe pământ.
– Repede îmbrăcarea, se auzi glasul mamei şi imediat îi simţi sărutarea pe frunte. Repede! Altfel ai să întârzii la grădiniţă. Somnorosule!
Băieţelul sări din pat cu grabă. Era bucuros că o vede. Privi la Miţ, motanul care-şi lingea tacticos blana, Piratu care-şi rodea fericit osul de plastic.
– Ah mamă, dac-ai şti… În noaptea asta am fost pe lună.
Mama se opri în mijlocul odăii, îşi ridică sprâncenele-a mirare, dar… îşi văzu mai departe de treabă.
– Nu mă crezi? Am fost chiar pe Lună, repetă emoţionat. Pot să-şi povestesc o mulţime de lucruri. Acolo locuieşte un prinţ şi toate jucăriile lui sunt de argint şi aur. Măcar şi mobila, da, da chiar mobila şi pereţii camerelor sunt tot de aur. Toată noaptea ne-am jucat împreună. A fost minunat!
– Ei dragul mamei, că năzdrăvan mai eşti! Îţi promit că o să mergem la muzeul Lunii.
– Există un asemenea muzeu de adevăratelea?
– Există. Acolo o să vezi fotografii, ba chiar şi pietre pe care le-au adus oamenii din zborurile lor. Primul om care a aterizat pe Lună se numea Armstrong.
– Tu vrei să spui că oamenii chiar au ajuns pe lună? întrebă neîncrezător băieţelul. Şi eu care credeam că am fost primul Atunci cu siguranţă l-au întâlnit pe prinţul lunii. E un băieţel ca şi mine, doar că e foarte singur şi n-are cu cine să se joace. Din cauza asta este necăjit, cu toate jucăriile lui aşa de scumpe
Mama îl strânse în braţe cu duioşie.
— Aşa să fie, dacă spui tu. Dar s-a făcut târziu Îmi vei povesti când ai să te întorci acasă de la şcoală!
Copilul îşi luă geanta sub braţ şi, se opri în prag, zâmbindu-i.
– La revedere mamă. La revedere Miţ, Piratu, la revedere Chiţcăilă!
Şi lucru de mirare, ba chiar cu totul de neînţeles, părul băieţaşului până atunci închis la culoare, strălucea acum în lumina soarelui… ca aurul curat.
————————–
Madeleine DAVIDSOHN
Haifa, Israel
24 martie 2016
