Mi-e inima din flori ţesută şi din petale ce mă dor…
De ce mă voi fi simţind descoperită atunci când un val de duioşie îmi dă târcoale? Romantismul de la începutul adolescenţei mele se asociase cu sfioşenia şi tăcerea. Aş putea să tac la nesfârşit şi acum, dar mi se pare nepoliticos. Este adevărat că şi după atâţia ani consider că cele mai minunate femei sunt cele care tac… dacă îşi permit acest lux. Sunt oameni care mă fac să devin prea vorbăreaţă pentru… gustul meu. După cum am descoperit în timp că sunt mereu alta, depinde lângă cine stau. Unii mă fac să mă simt frumoasă şi ocoşă (deșteaptă), alţii îmi induc starea de stupizenie şi de urât. Prima care mi-a apreciat simţul umorului a fost doamna învăţătoare Melania, care a fost și primul dascăl care s-a apropiat cu răbdare de mine. Asta s-a întâmplat în clasa a patra. Era deja a treia învăţătoare. În clasa întâi o avusesem pe blânda tovarăşa Rozica, pe care mi-o amintesc prin prisma premiului doi. Tovarăşa Maria, mai aspră, m-a cantonat în clasa a doua şi a treia în premiul trei. Tovarăşa Melania m-a ambiţionat şi m-a adus cu pricepere la nivelul premiului întâi. Cum să nu îi port respect şi să nu o iubesc? Consider har sau artă să faci un om să dea ceea ce are mai bun. Când ne grăbeam să întrebăm ceva, tovarăşa invăţătoare se transforma într-un nostim ton’ ţătoare.
La sfârşitul lui februar, în copilăria mea, se iveau primii vestitori ai primăverii. Zăpada dădea semne de oboseală. Ştreşinile începeau să îşi picure copertina de zăpadă. Străvechea sanie stătea tristă lângă găbânaş. I se rupsese un leţ (scândură) de greutatea copthiilor. Derdeluşul nostru nu prea mare era în ţinţirim. Ulmeniul, fiind la şes, nu ne oferea prea multe oportunităţi. Ţinţirimul este unul din locurile de veci, aflat lângă Someş. Noi profitam de faptul că era poziţionat pe o cocoaşă. Deranjam liniştea morţilor cu ţipetele noastre de bucurie, când alunecam la vale. Dar iarna însâși se pregătea să se cantoneze în țințirim.Soarele începuse să îşi arate puterea, după o iarnă lungă și grea.
Se apropia 1 Martie şi 8 Martie. Începea şi agitaţia noastră, a elevilor Şcolii Generale din Ulmeni. Ca în fiecare an, urma să cumpărăm mărţişoare de Zâua Femeilor din viaţa noastră. Atunci se găseau în prăvăliile din sat mici mărţişoare: potcoave, ghiocei, trifoi cu patru foi, hornari, flori din plastic, care aveau un aer cam trist. Dar învăţasem lecţia. Cineva ne explicase că acele flori sunt nişte chiciuri, deci am renuţat la ele. Era o bucurie să primeşti şi să oferi un mărţişor. Banii pentru mărţişoare erau fie din straiţa cu care am umblat la corindat, fie primiţi de la bunica. Nu fac parte dintre cei care ştiu să ceară bani. La noi, acasă, nimeni nu a cerut nimic împrumut, potrivit devizei: Nu ai, nu mănânci! Apropo de mâncare! Până în ziua de azi, dacă cineva ajunge la părinţii mei, primul lucru este acela de a fi servit cu ceva.
Cea mai plăcută surpriză făcută mamelor noastre a fost când ne-am întors de la şcoală, în prag de 8 Martie, cu blidul plin cu salată de boeuf, preparată la orele de practică. Atunci am învăţat secretul maionezei care în acea vreme cam necăjea gospodinele O maioneza tăiată echivala cu o intrare ratată în U.E., să zicem. Nici vecinii nu te puteau salva. Rămâneai pe veci fată bătrână!
