Femeia Nopţii

Nici n-apucase bine să intre în casă şi să-şi pună de-un ceai de flori de Tei amestecat cu frunze de Gutui, că Tilică auzi bătăi repetate în tăblia uşii. Surprins, aprinse mai întâi focu’în godinul de fontă, reglând gazu’metan încât să nu-i dea ceaiu’n foc prea repede, îşi luă sabia de pe perete şi precaut deschise uşa doar cât să strecoare două degete prin ea. Însă glasu’lu’Ion al lu’Speriatu îi veni în ajutor, recunoscându-l a nu fi primejdie. Se grăbi să-i deschidă uşa cum se cuvine. Acesta trecea adesea cu Ilie Munteanu, Nicu Farcaş, Lidia Bianu, Marian Zamfira, Jenica Căldăraru,Valeria Deleanu, Felicia Mardare şi alti colegi de cenacluri, în zilele când în zonă se ţineau şedinţele de cenaclu la Casa de Cultură Nicolae Balcescu unde  funcţiona cenaclu’George Bacovia, sau la cenaclu Enachiţă Văcărescu prezidat de scriitorul Florin Mugur, predecesorul lui Traian Lalescu, scriitor de-o rară sensibilitate, plecat mult mai devreme, ca de altfel şi de Florin Mugur, într-o lume a spaţiului sechestrabil, mai apoi condus de Ticu Ion Ionescu.

-Salut bă Tilică! …mi se adresă grăbit Speriatu. Eram prin zona zero şi zic, ia să văd ce mai e cu Tilică al nostru şi cu Femeia Nopţii de care pomenise-şi săptămâna trecută la Caru’ cu Bere, sperând să aud povestea de la sursă  pan’la capăt!

-Da ‘bine  bă Speriatule, că te ştiu, vorba aia, de când te-ai înţărcat! Dacă nu aduceai vorba de ea, nu era tot aia? Că uite, parc’ nici nu poci să mai  mănânc de când am văzut-o! Şi nici nu fu aşa mult de când nu ne văzurăm. Povestea căzând apoi hodoronc tronc pe capu-mi, că nici nu mai ştiu de ce treabă să  m-apuc!

-Şi fin’că tot venişi, ia loc şi tu pe undeva, că parcă-mi stai în drum şi mă-mpiedici de picioare!

-Să-mi fie cu iertare de deranj, ştiu că ai responsabilităţi mari cu serviciu,’că-mi spuse Gim Laurian la o bere, cică eşti şef mare pe la Primărie, că te-a văzut cum comandai în parcu’de la Polivalentă, peste două sute de muncitori. Însă nu despre asta e vorba la ceasu ăsta .

Domn’e dragă, sânt tare curios să ştiu ce ţi s-a întâmplat în noaptea aia când Titirică Marian ţi-a adus-o pe aia bogată! Nu-i raspunsei imediat, căzusem iar pe gânduri.

Făcui mai întâi ceaiu’şi-l turnai în două ceşti, zahărul era alăturea şi îi făcui semn să nu fie lingav şi să se servească. Mă uitai la ceas şi văzui că până la ora 18 mai era destul timp şi începui să povestesc, rugându-l să nu mă întrerupă cumva.

-În seara cu pricina, venisem de la Cenaclu’de Luni, care se ţine la Casa de Cultură a Studenţilor’Grigorie Preoteasa, unde Nicolae Manolescu tocmai îmi luase apărarea, la nişte proze citite, împotriva lui Stratan, Vişniec, Coşovei, Iaru şi Cărtărescu, care spuneau că ei sânt de-a dreptu’bulversaţi din cauza poeziei mele care cică venea în totală contradicţie cu esenţa prozei pe care o scriu cu tâlc! Contrariat, tocmai frunzăream ceea ce notasem la cenaclu, când deodată aud un ciocănit ca de copil speriat, la uşă. Mă uit la ceas. Era aproape ora 23 când ar fi trebuit să fiu aşezat de-a binelea în pat. Aştept să se repete ciocănitu’care nu s-a lăsat mult aşteptat. Am luat sabia de pe perete cum fac de obicei şi întredeschid uşa precaut .Când dădui cu ochii de Marian Titirică, ştiui din capu’locului că ceva e în neregulă şi-l invitai fără prea multă ceremonie în cameră. El, nici una nici alta, parcă era în ceaţă londoneză, îşi tot trecea degetele prin părul şaten, în timp ce io  mă perpeleam să-mi dau duhul, întrebându-mă ce l-o fi apucat la ora aia adâncă din noapte, să-mi bată la uşa mea subsolică! Şi deodată începu să vorbească iute, olteneşte, că ăsta fiind din partea Corabiei, acolo cică bea suc de ardei iute, ca să fie iuţi, în loc de vin, cum se bea pe la noi la deal!

-Să ştii, începu Marian Titirică iscodindu-mi hârtiile de pe masă, că dacă nu te găseam acasă, nu ştiu cum aş fi rezolvat-o. Era să calc  acum o oră cu maşina, o studentă de la medicină. Cică vrea să se omoare că de abia şi-a îngropat părinţii, ambii medici, morţi într-un accident de maşină. Acum e afară, m-a lăsat pe mine să-ţ’ povestesc. N-are pe nimeni şi cu tine o să cunoască multă lume, o să-şi revină. Tu te mai duci pe la cenacluri, pe la discoteci şi o să-i treacă dacă o ţii dupe tine.

-Apăi vericule, îi zisei grăbit, bagă fată în casă să se încălzească şi o să vedem pe parcurs cum o rezolvăm. Ştiu că te-ai însurat şi n-ai spaţiu suficient şi apoi nici soţia nu poate să înghită orice poveste la mijloc de noapte. Îl luasem repede, dupe cum îţ’spusei, fiind şi aşa destul de târziu.

Plecă afară s-o aducă pe biata fată şi căzui pe gânduri. Aveam actele de imigrare depuse şi trebuia să fiu cu ochii în patru. Viaţa, libertatea puteau să-mi fie ţinta unor interese, dar bunătatea mea fu mult mai puternică şi acceptai ca Sonia să rămână o perioadă să locuiască la mine, să se vindece peste tot, da’să nu mă rănească cumva pe mine.

-Ie tare amărâtă, mititica se tângui Marian! şi se trase mai într-o parte s-o poci vedea cum arată. Arăta biata de ea, de nota nouă. Înaltă, suplă, blajină, cu ochii încărcaţi de durere. Marian îşi luă la revedere cât putu de repede şi plecă să ajungă înaintea soţiei acasă. El era şefuleţ la garajul ce deservea Horticola 1 Mai, întreprindere subordonată primăriei capitalei şi tot acolo îl angajase şi pe Niculin(Nucu), fratele său mai mic, dar mai şmecheros. Faptul că noi eram legaţi prin Olt şi Jiu, ne unise ca pe ape şi petreceam adesea multe ore împreună, vorbind de fotbalul oltenesc sau de nea Mărin. Verişoară-sa Gela Popa, cu care eram bun amic, ne-a legat şi mai mult discuţiile, amiciţiile, primind nenumărate invitaţii să-i vizitez la ţară şi să ieşim la pescuit, la Dunăre. Mie îmi plăcea să pescuiesc cu totu’altceva decât peşte şi în noaptea asta de Toamnă târzie când undiţele încep să se odihnească pe lângă pereţii cojiţi ai caselor, vântul de câmpie, vânt fugit din stepe, îmi adusese pe nepusă masă o poveste pe care încă nu ştiam pe care raft s-o aşez. Credulitatea era calitatea sufletului meu în care creşteau coline de decepţii şi lecţii, paginile aşteptând cuminţi să fie orânduite în timp, făcând loc altor rânduri, altor răni . Oftai îndelung.

-Şi chiar nu-ţ’ fu teamă să bagi o străina-n casă, la mijloc de noapte? Cu mine nu i-ar fi mers lu’Titirică, ăsta! Prieten, prieten, da’io nu puteam sub nici un chip s-o primesc. Bă Tilică, aci te admir! Ai curaj nativ şi cred’că o să te descurci în America. Bă, da’nu mai fi atât de naiv! Fii bă oltean, ca nea Mărin din Băileşti! Du-te domn’le şi bea ciorbă de ardei iute pe la alde Titirică!

-Ei, aşteaptă, că nu terminai! Cum dispăru Titirică pe uşă, biata fată sau femeie ce-o fi fost, se repezi cu mâinile întinse spre godin, şoptind:

-Mi-e frig, mi-e frig! Te rog, pune-l mai tare! Da’ceva de beut nu ai?

Aveam o sticla de coniac şi vre-o două cu apă minerală şi o lăsai pe Sonia să decidă cu ce să înceapă. Îmi zise să-i pun câte un pahar din fiecare şi aşa şi făcui, să nu creadă că n-o tratez cum se cuvine. În timp ce spălam paharele, se duse şi pregăti patu’ şi începu să-şi dea jos îmbrăcămintea de doliu şi apoi pantofii şi se cuibări în pat, fără nici-o jenă. Mă damblagi de tot. Noroc că tocmai schimbasem lenjeria, că începuse să miroase cearceaful. Şi răsfăţându-şi picioarele dintr-o parte într-alta a patului, tare mă mai amăgea. Mă gândii că o să am mult de lucru în noaptea asta, s-o fac să uite de pierderea suferită. Cu toate că Marian Titirică apucase să-mi spună că îi rămăsese moştenire de la bieţii părinţi un Mercedes alb, o vilă de două etaje vis-à-vis de cinema Aurora pe bulevardul Dimitrov aproape de halele Obor, bijuterii, bani şi un caniş alb ca şi Mercedesul, Sonia îmi mai spuse că era anul patru la facultatea de medicină, facultate de care nu era prea încântată, însă îşi dădea seama că trebuia s-o ducă până la capăt, zicându-mi că va vinde tot şi o să vină şi ea în America, cu caniş cu tot. De beut se ţinu până pe la trei pahare, ferindu-mă s-o aţât prea mult, să nu cad în vreun păcat şi să  mă mai pomenesc şi cu stafiile părinţilor pe la uşă, că de femei, de abia puteam scăpa spre noapte. Unele hâţ încoace, altele hâţ în-colo, că biata uşă nici nu ştiu cum de mai şedea să nu cadă din balamale! Sâmbătă de Sâmbătă, casa era plină ochi cu fel de fel de artişti şi iubitori de artă. Mulţi veneau recomandaţi de către alţii şi nu eram sigur că nu erau infiltraţi anume, însă ce puteau să-mi ia? N-aveam cai, n-aveam bicicletă, aveam doar dorinţa de-a pleca în America.

Într-o după amiază nu aşa de mult, mă pomenii cu un zgomot masiv în tăblia uşii. Şi cum locuiam la subsol şi fără vecini, pusei mâna pe sabie şi deschisei uşa furios. Tonul bătăii în uşă mă iritase, îmi adusese aminte că pe timpuri făcusem box la Voinţa Târgu-Jiu şi doream o înfruntare imediată. Deschizând uşa, găsii un malac de om cam de 110kilograme. Avea o barbă nici prea lungă, nici prea scurtă, bâiguind ceva de-o nevastă.Omul îşi căuta nevasta la mine. De acum aveam ceva experienţă cu nevestele multora, dar nu ştiam numele soţilor. Îl invitai aşadar să intre în casă, mare greşeală făcusem şi începu să mă întrebe dacă nevastă-sa mai trecuse pe la mine. Eram blocat. Nu ştiam încă numele acesteia şi i-am răspuns că n-o mai văzusem de mult. Bănuiam că era una Didi, pe care o întâlnisem o dată la miliţia sectorului unu, la o audienţă şi care îmi spusese că vrea să plece definitiv la soră-sa la Viena. Să fi fost Didi aşa zisa nevastă a bărbosului? Era o tipă în jur de 37 de ani, frumuşică, plină de bijuterii şi de vino-ncoace, cu gura mare pe autorităţi, chiar şi la ei în bârlog, dându-mi urgent de bănuit că e ciudată. Apoi hodoronc tronc, a venit la mine, poposind chiar şi în casă în câteva rânduri.

La prima întâlnire, la Miliţie, a zis să plecăm împreună şi în troleibuz a făcut mare tam tam cu plecarea ei şi nu-mi mirosea a bine. Începuse să mă viziteze des şi o dată am mers şi io la ea. Într-o zi poate voi afla mai multe despre ea, de la vecini, aşa ca o curiozitate artistică. Bărbosu’putea să fie în combinaţie cu ea, or poate erau securişti. Ciudat, că Didi nu-mi vorbise niciodată că ar avea vre-o combinaţie de căsătorie cu cineva, sau că ar avea vreun amant. Văzând bărbosu’ masa pusă, că tocmai mă pregăteam să mănânc, mi-a spus că-i este tare foame şi ca un biet Samaritean ce sânt, l-am invitat la masă. Alăturea aveam o oală de vre-o doi litri cu lapte acru şi când puse mâna s-o ia, îl rugai s-o pună la loc, laptele fiind mâncarea mea pentru dimineaţă. Nu zise nimic şi continuă să mănânce cu mare poftă, eu apropape oprindu-mă şi admirându-l. În momentul când se ridică de la masă să plece, îmi şterpeli aparatul de ras şi observând, îl poftii afară cu vârful sabiei şi o luă grăbit pe scări în sus. Cu Sonia era altceva. Sonia încă nu-mi ceruse mâncare, probabil că observase că nu prea aveam. Acolo, ca burlacii, o pâine, nişte mere şi o bucată de caşcaval. Dupe ce ieşeam de la serviciu, obişnuiam să mănânc la Botu’Calului la Rapid sau Simplon, autoserviri destul de bune. Îmi făceam anumite cumpărături, mai mult pentru masa de seară. Dimineaţa, câte o gustare luată la repezeală între zilele de cenaclu.

Cu Sonia în schimb, avusei alte dandanale. Toată noaptea strigă ba foc, ba apă. Când strigă prima oară foc, sări repede din pat şi pusei focul mai tare, văzând-o dezbrăcată şi temându-mă să nu răcească pe undeva, care cumva şi să nu mă mai ia cu Mercedesul şi să nu se mai plimbe cu canişu’pe stradă! Iar când strigă apă, mă repezii să-i aduc apă şi coniac, să-şi astâmpere biata fată focurile ce-o mistuiau. De lipsit din pat, nu putui lipsi prea mult, că tot pipăia cu palmele salteaua şi tocmai spre ziuă reuşii să mă strecor extenuat de lânga ea, pomenindu-mă cu geanta cu care venise, în mână. O deschisei nepoliticos ca cei de la Interne şi găsii vre-o patru buletine, dar pe nici unu nu era numele ei şi nici măcar poza şi crezui că e şefă de grupă la facultate, obligată să facă vreun tabel cu împărţirea laptelui praf şi al legitimaţiilor de student! Le pusei cu grijă şi mirare la loc, aşteptând s-o întreb cum rămâne cu Mercedesul şi canişul, că de apă şi foc, mă lămurisem peste noapte cu vârf şi îndesat. O să te mai amân cu ce s-a întâmplat cu Sonia, că vreau să fac nişte investigaţii, să-i văd mai întâi Vila şi canişul.