Este “trendy” să comanzi ceva printr-un prieten virtual din America. Este concluzia pe care am tras-o după un an petrecut în câteva comunităţi virtuale româneşti.
În urmă cu un an m-am abonat la un ziar on-line din România care avea şi forum. Nimic special până aici, toţi românii din diaspora fac asta din dorinţa de a ţine legătura cu cei de acasă. Am postat comentarii pe forum la subiectele fierbinţi, mi-am spus părerea personală despre Statele Unite şi viaţa românilor plecaţi de acasă. Am răspuns mesajelor private care cereau informaţii despre America, variantele de emigrare în SUA şi am dat accept în lista de prieteni virtuali celor care şi-au dorit asta. Am comentat frecvent câteva subiecte favorite, am polemizat şi mi-am susţinut punctul de vedere cu argumente şi exemple din viaţa şi experienţa personală.
După un timp am început să primesc mesaje tot mai îndrăzneţe prin care mi se solicitau diverse acte, comisioane sau cumpărături on line. Unii cereau medicamente, alţii electronice, electrocasnice. Mi s-au cerut scrisori de Affidavit of Support pentru câştigători la Loteria Vizelor care nu aveau unde să vină în SUA, invitaţii şi chemări pentru persoane care doreau să obţină vize turistice. Mulţi doreau să-i ajut să găsească în SUA rude sau prieteni cu care pierduseră legătura, sau să le facilitez intrarea în Statele Unite prin obţinerea unor contracte de muncă. Unii doreau informaţii despre vize, alţii mai îndrăzneţi voiau sa-i primesc la mine acasă şi să-i ajut să îşi facă un rost în SUA.
Am dat informaţii, link-uri sau soluţii acolo unde am putut şi am ştiut ce este de făcut, în limita timpului meu disponibil. Unii mi-au mulţumit pentru informaţii, alţi s-au supărat pentru că nu am putut să-i ajut şi am început să primesc etichete pe forumul public sau în mesaje private. M-am trezit cu o mulţime de duşmani declaraţi, care m-au făcut cum le-a venit la gură. De la parvenită, lăudăroasă, egoistă, pupicuristă, nesimţită şi proastă până la întreţinută şi realizată cu posteriorul… de toate! Adăugaţi dacă am uitat ceva.
În acelaşi timp, tot mai multe cereri soseau în cutia mea de mesaje, din ce în ce mai ciudate şi mai fiţoase, complicate sau agasante. Majoritatea necesitau comenzi on-line la diverse firme din SUA, drumuri, telefoane, livrări de pachete la adresa mea urmând ca eu să le trimit apoi în România. Eu nu comand nimic on-line, sub nici un motiv. Plăţile on-line sunt nesigure. Sunt cazuri frecvente când ţi se goleşte contul datorită unor cumpărături on-line.
Am primit cereri în care nu eram întrebată “poţi să mă ajuţi cu…” ci “în cât timp poţi să-mi cumperi şi să-mi trimiţi” obiectul X. Exemple de “obiecte X”: electrocasnice marca Champion, care se comandă on line, pentru început un storcător de fructe şi ulterior mai vrea şi altele; medicamente ALDARA (IMIQUIMOD) produse în Canada, multivitamine Calivita, spray Zantac, suplimente nutritive; un SUV second hand, marca Infinity FX35, din 2006, care să nu depăşească cu tot cu taxele de înmatriculare şi transport 25.000 Euro; gaz special pentru o puşcă cu aer comprimat; două cuţite de vânătoare; uniforme de la reduceri, de pe site-ul Poliţiei din Los Angeles; accesorii pentru pescuit; telefoane mobile; prezervative fosforescente; îmbrăcăminte şi parfumuri.
Cineva dorea să-i ambalez suplimentar nişte plăci casante de “acoperiş verde” pe care le comandase în SUA. Era un TIR de plăci cu dimensiuni 4 metri pe 2 metri fiecare. Adăugaţi! E liber, chic şi trendy să comanzi ceva printr-un prieten din SUA, fie el şi virtual. Majoritatea se ofereau generos să plătească ramburs, sau într-un cont din România, la primirea coletului. Variantele de transport posibile sunt trei – prin cineva care pleacă în România (dacă este dispus să ia colete pentru necunoscuţi); prin FeDex (cu avionul, scump dar foarte rapid, 48 de ore) sau, mai demult, cu vaporul (mai ieftin, dar care dura minim 6 săptămâni – această ultimă variantă nemaifiind valabilă prin serviciile poştale americane).
Reacţia celor refuzaţi a fost întotdeauna dură şi răutăcioasă, de parcă aş fi fost obligată să fac toate astea pentru ei, în virtutea unei prietenii virtuale. Mă întreb retoric dacă toate acestea le erau absolut necesare sau este doar snobism, moda de a comanda ceva din străinătate. Am întrebat alţi români dacă au păţit aşa ceva. Am primit răspunsuri de două feluri: “Pe mine m-a ferit Dumnezeu de oameni din ăştia!” sau “Lasă-i în pace, nu-i mai asculta pentru că de ăştia nu te scapi niciodată”
Se spune că orice succes în viaţă îţi măreşte considerabil numărul de duşmani, iar reciproca nu este valabilă. A călca, o dată în viaţă pe continentul american, este un vis costisitor şi irealizabil pentru mulţi români, iar a avea dubla cetăţenie – română şi americană este şi mai complicat, chiar şi pentru cei care locuiesc deja în SUA. A te folosi de bunăvoinţa sau cetăţenia cuiva, în acest mod, mi se pare meschin şi lipsit de cel mai elementar bun simţ. Este un motiv pentru care mulţi români din diaspora preferă să rupă legăturile cu ţara. Eu am rupt doar o legătură virtuală, dar sunt mulţi care rup relaţiile cu cunoştiinţe şi rude din România din asemenea motive. M-am întrebat de multe ori, după plecarea din România, de ce sunt românii atât de certăreţi, snobi, vanitoşi şi răutăcioşi? De unde şi de ce atâta ură, atâta invidie faţă de aproapele tău? De ce atâta prefăcătorie şi lipsă de simţ civic? De ce sunt atâţia profitori în România?
Mi-am amintit că singurul loc din SUA în care cineva a ţipat la mine şi m-a tratat “de sus” a fost Ambasada României. Ce este în neregulă cu noi, românii? Avem o genă defectă sau în plus faţă de alte naţiuni?
De câte ori mi-e dor de casă îmi fac de lucru la ambasada României, sau în comunităţile on-line, şi-mi trece! Îmi amintesc de ce am plecat de acasă şi ascult melodia “În umbra marelui URSS” (Phoenix)
