În urmă cu 132 de ani (12 martie 1885, stil vechi) se năștea, la București, primul dintre cei trei copii ai geniului dramaturgiei românești, I.L. Caragiale, cel care îi va moșteni talentul și pasiunea pentru scris devenind unul dintre cei mai reprezentativi scriitori din perioada interbelică. Este vorba despre Mateiu I. Caragiale, autorul romanului Craii de Curtea-Veche (1929), premiat de Societatea Scriitorilor Români, singurul volum terminat dintr-o trilogie ale cărei următoare volume au fost publicate fragmentar (Sub pecetea tainei) ori au rămas în stadiu de proiect (Soborul țațelor).
Fără a avea o profesie ori o funcție aducătoare de profit, I.L. Caragiale se întreținea, pe sine ori pe mama și sora sa, din drepturile de autor primite în urma publicării operelor sale sau de la teatrele unde se puneau în scenă piesele sale de teatru. Întrucât sumele provenite din reprezentațiile pieselor sale de teatru sunt fie sporadice, fie insuficiente, de cele mai multe ori lipsind cu desăvârșire, Caragiale se angajează, în 1884, ca funcționar la Regia Tutunului pentru a avea un venit fix necesar, atât întreținerii familiei sale, cât și asigurării unor condiții optime de lucru la noile sale scrieri. Aici o cunoaște pe una dintre tinerele funcționare, Maria Constantinescu, o domnișoară simplă, „o mică burgheză fără nici un orizont” (Șerban Cioculescu), cu care are o relație amoroasă de scurtă durată, în urma căreia se naște Mateiu Ion. Caragiale îl recunoaște ca fiu natural declarându-l la Oficiul Stării Civile, dar copilul nu va fi niciodată legitimat, deoarece căsătoria cu mama lui nu s-a putut realiza nicicând. Despre mama lui Mateiu nu se cunosc prea multe lucruri, deși „în viața lui Ion Luca, «episodul» Maria Constantinescu reprezintă totuși cel mai consistent capitol sentimental”, care „determină, prin condițiile sale anormale, toată psihologia deformată de mai târziu a fiului prim născut” (Alexandru George). Alte câteva detalii despre relația mamă-fiu le oferă Șerban Cioculescu, atunci când subliniază eforturile celei dintâi, „sărmana fostă lucrătoare la Regie”, care „l-a ținut la dânsa cât a putut (până la vârsta școlarității, n.n.), nelăsându-l fără hrană și adăpost”, chiar „prin munca brațelor și a mâinilor ei, după ce și-a vândut casa din strada Frumoasă, în centrul Capitalei, unde s-a născut Mateiu”, ajungând în cartierul Grant „unde eșuase…după ce fusese nevoită să se desfacă de proprietatea ei centrală”. Aici, „buna și răbdătoarea lui mamă…i-a tolerat toate fumurile și toanele, fără a se bucura de nicio reciprocitate din partea fiului ei unic”, chiar și atunci când acesta depășise cu mult vârsta majoratului. Faptul că scriitorul l-a recunoscut pe Mateiu drept fiu natural, că i-a dat numele său și că l-a ajutat, financiar vorbind, printr-o sumă lunară chiar și când acesta nu-l mai frecventa, dovedește că „tatăl se gândea la legitimarea copilului, prin legalizarea relațiilor sale cu Maria Constantinescu” (Șerban Cioculescu). Acest lucru nu s-a materializat niciodată din varii motive, niciodată elucidate, dar Caragiale nu a uitat-o definitiv, oferindu-i, și ei, ca și fiului, o rentă lunară.
Caragiale a fost un tată iubitor și ocrotitor cu toți copiii săi, aducându-l pe Mateiu în familia sa unde crește și se bucură de aceeași afecțiune ca și ceilalți doi copii. Este suficient să privim celebra fotografie în care scriitorul apare împreună cu Mateiu, frumos îmbrăcat și îngrijit, ținut pe genunchi și cu un braț ocrotitor de care băiatul se sprijină cu încredere. Fizionomia tatălui exprimă dragostea față de fiu, bucuria de a veghea asupra sa, de a-l susține într-o îmbrățișare caldă. Deși a fost suficient de sever cu toți cei trei copii ai săi, Caragiale i-a iubit din toată inima, sentimentul său patern manifestându-se în mod egal și permanent, în toate împrejurările și în toate privințele. Când, în 1899, se căsătorește cu Alexandrina, cu acordul Mariei Constantinescu, Mateiu rămâne în grija acesteia până ce împlinește vârsta pentru a merge la școală. Având în vedere condițiile modeste de viață pe care i le putea oferi mama naturală, o lucrătoare neînsemnată la Regia Tutunului, și chiar dacă tatăl le asigura, amândurora, un fel de pensie alimentară, casa Mariei Constantinescu nu-i putea oferi școlarului (elev al Școlii Primare Nr.6 „Petrache Poenaru”) și, mai ales, liceanului de mai târziu, un climat social, cultural și educativ propice dezvoltării acestuia. Aducându-l în casa sa, cu aprobarea soției sale, Caragiale se ocupă, la fel de atent și de educația lui Mateiu, copil inteligent și sensibil, dar cu un caracter deosebit de al tatălui, acesta fiind pentru el un „berar, nevrednic, vulgar, cartofor, crai și bețiv”, cum îl caracterizează mai târziu, frustrat de ideea de a fi doar un bastard acceptat în familie din obligație, cu toate că și tatăl, și soția acestuia manifestau întreaga lor afecțiune, în mod egal, pentru toți copiii, fără vreo deosebire. Înscris de tatăl său la Colegiul „Sfântul Gheorghe” din București, Mateiu atrage atenția profesorului Anghel Demetriescu, nimeni altul decât prietenul lui Caragiale și directorul școlii, devenindu-i elevul preferat prin cunoștințele de istorie și, cu deosebire, de heraldică, însușite de băiat ca urmare a unor bogate și îndelungate lecturi de heraldistică, genealogie și nu numai. Că tatăl său era preocupat de educația și de viitorul fiului său o dovedește rugămintea pe care i-o adresează unui prieten, funcționar superior în Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, să-l ajute în obținerea unor gratuități, pe lângă bursa obținută ca urmare a rezultatelor la învățătură, excelente în această perioadă: „Te rog, dictează aducătorului…petiția pe care trebuie să ți-o dau eu d-tale, pentru ca fiul meu, Matei [u] Caragiale, în calitatea lui de bursier la liceul «Sf. George», să poată trece gratuit examenele de stat” (I.L. Caragiale, Scrisori și acte). Desigur că scriitorul nu cere acest hatâr pentru că Mateiu ar fi fost o povară pentru bugetul familiei sau din vreun spirit mercantil, ci pentru că felul său de a fi îi dicta să exploateze orice posibilitate de a se descurca în privința banilor, mai ales în perioada respectivă când trecea printr-o pasă financiară dificilă.
Mateiu nu s-a putut împăca niciodată cu ideea că mama sa a fost o simplă lucrătoare, este drept că și frumoasă, fiind în stare să-și acuze tatăl că a putut avea o asemenea relație cu o tânără de origine modestă, astfel încât, „iluzoria origine nobiliară pe care o va arbora cu ostentație…începe să-l stăpânească…încă din anii de studii, fiind sesizabilă nu numai în pasiunea pentru heraldică, ci și în manifestările vieții obișnuite”, fapt care îl va face „să trăiască în solitudine și devorat de visuri de mărire, dramatice în inevitabilele lor eșecuri” (Teodor Vîrgolici). Atras de heraldică, dar mai ales de iluzia unei ascendențe aristocratice pentru a depăși statutul de fiu din flori al unui „berar”, Mateiu va inventa un arbore genealogic plecând de la ideea că bunica sa pe linie paternă, ca fiică a negustorului grec Luca Kiriac Karaboas, provenea din familia Karabetz de Nagy-Buny aparținând nobilimii încă din Evul Mediu. În acest fel, pe când avea 22 de ani, își semna scrisorile către cunoscuți și prieteni, îndeosebi către cei aflați în țările occidentale, cu pomposul nume „Mathieu – Jean Caragiale, conte de Karabey”. Mai mult, imaginându-se drept urmașul unor neamuri aristocrate sub numele de „prince Bassaraba – Apaffy”, Mateiu încearcă să se impună prin vestimentație, gestică și ținută de nobil, mai ales prin „solemnitatea pasului și expresia disprețuitoare a figurii palide cu ochii negri și reci, care scrutau fără indulgență în jurul lui”, părând obsedat de ascendența sa: „Eu cobor din ilustva familie a conților Cavacioni. Eu sunt ultimul descendent…al familiei Cavacioni” (Cella Delavrancea), o deficiență de vorbire făcându-l să pronunțe litera „V” în locul literei „R”. Când tânărul „conte de Karabey” a vrut să-l convingă pe tatăl său de ascendența strălucită a familiei, cu toată dragostea sa, Caragiale n-a ezitat să-l readucă la realitate spunându-i că se trage din neam de plăcintari albanezi care i-au lăsat moștenire conformația turtită a capului din cauza tăvii cu plăcinte purtate pe cap din zori și până în noapte. Astfel, „pipăindu-și cu palma creștetul capului”, îi oferă proba originii umile a familiei, năruindu-i fumurile aristocratice ale fiului său: „Vezi, tu, Matei, creștetul capului e turtit la mine și, uite și la tine! E turtit pentru că așa l-am moștenit de la strămoșii noștri care au purtat toată viața, poate, tablaua cu plăcinte! Asta-i nobleța noastră, măi Matei!” (Paul Bujor) sau „Ce tot spui, mă! Străbunicul tău era plăcintar! Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creștet!»” (Cella Delavrancea). De altfel, Mateiu și-a văzut idealul aristocratic împlinit prin mariajul cu Marica, una dintre fiicele poetului G. Sion, cu 25 de ani mai în vârstă decât el, dar care îi va aduce ca zestre o moșie în plin Bărăgan, în mijlocul căreia se afla un conac devenit reședință nobiliară cu tot dichisul: stindard (coup vert sur jaune), stemă heraldică și, mai presus de orice, o deviză demnă de „aristocratul conte de Karabey”, bineînțeles în limba latină: Cave, Ave, Tace („Ferește-te, Lucrează, Taci”), de care n-a avut parte prea multă vreme, murind după 12 ani, soția supraviețuindu-i încă nouă ani. Cu toate aceste fumuri aristocratice ale fiului său, sentimentele paterne ale lui Caragiale au fost de la început și au rămas neschimbate, nu dintr-o obligație familială sau morală, aceeași profundă afecțiune din totdeauna manifestându-se la fel de intens și cu puțin înaintea morții, când îi scria fiului său să-și iubească patria mai ales în împrejurările dificile și dorindu-i ca viitorul să-i fie mai bun: „Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe!… Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău abătându-se pe biata noastră țară … Fii sănătos și cuminte: nu intra în sfatul păcătoșilor, ca să fii la vremea ta un fericit bărbat.” I.L. Caragiale, Cele mai frumoase scrisori). Desigur că și Mateiu urmează familia la Berlin, ambiția tatălui fiind aceea de a urma Facultatea de Drept la care îl și înscrie, dar, „în loc să se dedice studiului, frecventează muzeele și monumentele berlineze, cercetează vestigiile trecutului nobiliar, citește cu patimă literatură aleasă, din dorința urmărită cu secretă persuasiune de a-și rafina spiritul și de a pătrunde cât mai mult în sfera deprinderilor aristocratice” (Teodor Vîrgolici), aceste preocupări însemnând, totuși, un bun câștigat, atât pentru cultura sa generală, cât mai ales pentru viitorul scriitor care își va folosi impresiile în creațiile sale. Comportându-se la fel ca în țară și cheltuind aiurea banii de taxă, îl supără pe tatăl său, trimiterea în țară și înscrierea la o școală de ofițeri pentru disciplinare fiind pedeapsa aplicată copilului refractar. Dar speranța tatălui că o școală militară îl va disciplina pe rebelul său fiu prin regulile ei stricte nu se împlinește, deoarece acesta nu reușește să treacă rigurosul examen de admitere într-o asemenea instituție.
Se pare, totuși, că nici lui Mateiu nu-i displăcuse ideea, din moment ce-i mărturisise mătușii sale, Lenci, „că ar dori mult să poată intra la școala militară, să iasă ofițer de cavalerie”, fapt pentru care aceasta îl îndeamnă pe fratele său să nu se opună, mai ales că acest lucru l-ar scuti de alte cheltuieli. Dincolo de aspectul pecuniar al problemei, sfatul nu vine neapărat din partea unei persoane practice sau a uneia încredințate că „omul nu face decât ceea ce îi este scris să facă”, ci și din partea uneia care înțelege că noua generație „nu poate să mai aibă stăpâni, ci vor să fie ei stăpâni, cei în vârstă azi, trebuie să fie cuminți, să aplaneze lucrurile, să nu caute să meargă cu stăpânirea înainte” (I.L. Caragiale, op.cit.). Este sfatul unei surori și al unei mătuși dorind cu orice preț înțelegerea dintre tată și fiu, înțelegerea între fratele și nepotul ei, acesta din urmă frecventând-o și destăinuindu-i-se ca unui confesor apropiat, mai conciliant decât părintele autoritar, căci acesta, de cele mai multe ori, își dorea copii ascultători, supuși, deși nu se împotrivea dezvoltării personalității lor, purtându-se cu familiaritate cu băieții, în general, dar în special cu Luca, cel de al doilea fiu, stârnind, de multe ori, invidia, frustrarea și, implicit, resentimentele lui Mateiu.
În acest sens, nici Eugen Lovinescu nu are o atitudine prea binevoitoare față de comportamentul său ca fiu al lui Caragiale, pe care nu-l agreează defel, fiind departe de sociabilitatea și verva pe care le afișa tatăl „în fața unei galerii mute de admirație” Fiul este „un nesociabil, un singuratic, cu aparențe ursuze și posomorâte”, fiind „închis în el, cu aerele zbârlite ale unui arici retractat, cu absență distantă, cu râie fanariotă acoperită de blazon bizantin, împăunat … ceremonios și protocolar”. Ceea ce remarcă portretistul este acea trăsătură comună ce-i unește pe tată și fii, adică inteligența sclipitoare. Matei „stăpânea o memorie uluitoare și dezordonată de autodidact fără alegere, cu apucături enciclopedice, dar mai ales îndreptată în domeniul trecutului și al inutilului”. Morga sa aristocratică ascundea, în fond, „un timid pentru că era un orgolios peste măsură, sau orgolios ca să nu pară prea timid, cu fumuri nobilitare împrăștiate din pipele iluziei, cu risipă de cunoștințe prezentate sub forma paradoxului mistificator al tatălui său, în fața cărora competența oricui amuțea”. Chiar dacă trăia în credința originii sale aristocratice, el nu făcea altceva decât să joace un personaj, posibil chiar al unuia care va popula scrierile sale, Mateiu rămâne unul „curios, ciudat, punct de plecare al unor legende, în care, poate, mitomania lui esențială de satisfăcea”. Totuși, Eugen Lovinescu recunoaște că, în creația sa literară, moștenise „înalta conștiință artistică … cultul formei, dragostea cuvântului de la tatăl său, dar felul în care le cultivă este total deosebit” (Eugen Lovinescu). Nici sora mai mică a lui Mateiu, Tușchi, nu are o părere mai bună despre „copilul lui (al lui Caragiale, n.n.) mai mare, fratele meu vitreg, repugnându-i comportamentul și caracterul acestuia, deoarece „nu avea nimic din generozitatea sufletească” a tatălui lor, fiind „disprețuitor, amar, plin de morgă și mai ales snob”, fapt pentru care îl numeau, în zeflemea, „domnul conte”. Față de tatăl lui, Mateiu era „rece și distant … refractar la orice sfat și apreciere” ale acestuia, atitudinea sa creând momente tensionate, „distrugând înțelegerea și voia bună” (Ecaterina Logadi, născută Caragiale) din familie. Cu toate acestea, Cella Delavrancea, care se afla de foarte multe ori în casa familiei Caragiale unde avea chiar camera sa, are o altă părere despre relațiile dintre cei trei frați, deoarece Luca și Ecaterina „și-au adorat fratele mai mare decât ei”, deși Mateiu „a păstrat o pompoasă atitudine în relațiile de familie, compensată prin darul lui de povestitor caustic”. Erau și momente când „surâdea indulgent” și „din străfundurile firii lui sucite țâșnea o rază caldă, din păcate trecătoare, și se topea gheața aroganței atât de potrivnice relațiilor de prietenie și de familie” (Cella Delavrancea).
Fiind declarat „respins” la examenul de admitere în școala militară, în compensație, Mateiu se înscrie la Facultatea de Drept, evoluția sa, mai ales în timpul examenelor fiind urmărită de Delavrancea, însărcinat cu această misiune din partea tatălui. Nestatornic în hotărârea de a absolvi studii universitare, dar statornic în visurile sale nobiliare și în dorința de a se afla în mijlocul sau, cel puțin, în preajma elitei politice bucureștene, renunță la facultate, deși examenele promovate în primul an îl entuziasmaseră pe mentorul numit de tată și îi creaseră iluzia că Mateiu se află pe drumul cel bun. Visurile de promovare în administrație cad odată cu refuzul categoric al tatălui de a-l sprijini în acest sens, refuz care declanșează ruptura relației dintre cei doi și, mai grav, un sentiment de ură împotriva părintelui său, de altfel, bine intenționat, căci cunoștea stările de lucruri din ministerele conduse de liberali. Acest comportament al fiului nu minimalizează defel dragostea tatălui care, aflând că fiul este bolnav, pleacă de îndată la București pentru a se ocupa de îngrijirea lui, deși era vorba doar despre un banal pojar. Revenind la Berlin și deschizând plicul dat de Mateiu, Caragiale constată, surprins în mod plăcut și plin de sentimente contradictorii, că fiul său scrie versuri cu destul talent, citindu-le „cu ochii înlăcrămați”, deoarece „erau atât de frumoase, cizelate în cel mai prețios metal”. Încântarea produsă de talentul fiului este estompată doar de compasiunea pentru acesta, fiindcă a ales „cea mai trudnică”dintre meserii, de care, odată „molipsit”, nu va mai putea fi scăpat. Cu toate acestea, „era totuși fericit și, uitând de trecut, a plecat chiar a doua zi din nou, în țară să se ocupe de publicarea sonetelor” (Cella Delavrancea).
Prin intervenția tatălui, care reușește să înlăture reținerile redactorului-șef, cele treisprezece sonete (incluse mai târziu în volumul Pajere) sunt publicate în revista „Viața Românească”, stârnind entuziasmul lui Panait Cerna, felicitările acestuia având la bază „o parte din talentul d-tale, luând o formă proprie și făgăduind flori care nu se scutură niciodată”, precum și „talentul remarcabil” cu care fiul creează „simple schițe, momente prinse în versuri bine legate” strălucind prin „fantezie” și „meșteșug de caracterizare”, după cum îi scria, încântat, lui Caragiale. Publicarea poeziilor a însemnat un ultim moment de apropiere între tată și fiul adus la Berlin pentru a-și petrece convalescența în mijlocul familiei, deoarece, nu peste mult timp, Caragiale moare într-un mod cu totul neașteptat. Entuziasmul lui Panait Cerna stârnit de talentul lui Mateiu s-a dovedit a fi îndreptățit, acesta numărându-se printre scriitorii care au contribuit substanțial la evoluția literaturii române, mai ales în ceea ce privește romanul, din perioada interbelică. Șerban Cioculescu reține că „momentele de vârf al înțelegerii și neînțelegerilor dintre tată și fiu” au însemnat, totuși, „descoperirea talentului poetic al lui Mateiu și publicarea sonetelor istorice…la Viața Românească”, prin implicarea directă și, mai ales, binevoitoare și plină de mândrie amestecată cu multă compasiune a tatălui, precum și „chestia numirii…ca șef de cabinet, neplăcută tatălui, dar împlinită, în numele lui, postum”. Oricum și oricare a fost atitudinea fiului față de tată, neîndreptățită în toate cazurile, „Mateiu i-a datorat … numele, instrucția și genul de educație pe măsura refractarismului său înnăscut, întreținerea până la vârsta de 27 de ani, notorietatea literară și întâia lui numire în slujbă, la izvorul tinichelelor aurite” (Șerban Cioculescu). E mult? E puțin? Niciodată nu se va ști cât de mult au contat aceste lucruri pentru Mateiu, dar s-a observat că ele au însemnat „o nimica toată”, având în vedere faptul că unul dintre personajele romanului Craii de Curtea – Veche este văzut a fi având acele trăsături pe care fiul crezuse a le fi observat la tatăl său, comparația, nedreaptă de altfel, fiind flagrantă și, mai ales evidentă prin aluziile la „schițe”, „maestrul” (aluzie la felul cum îl numea cu dragoste Alexandrina pe soțul său) și la cunoașterea lumii mahalalei. Este vorba despre Pirgu, căruia, odată ajuns scriitor, „i s-ar fi zis «maestrul», și-ar fi arvunit statui și funeralii naționale. Ce mai «schițe» i-ar fi tras, maica ta Doamne! De la el să fi auzit dandanale de mahala și de alegeri.” A vedea în Pirgu pe scriitorul Caragiale este dincolo de orice închipuire sau culmea lipsei de respect filial, iar Nicolae Manolescu găsește, pe bună dreptate, explicația unei asemenea comparații, prin faptul că „Mateiu respinge, în persoana autorului Momentelor, literatura realistă, de descriere a moravurilor” sau, și mai grav, prin faptul că „ignoră arta de prozator a lui Ion Luca, sau chiar un întreg sector al prozei acestuia, în care observația socială cea mai vie se subordonează unei intenții pur artistice”. Dincolo de talentul înnăscut, Mateiu își datorează cariera literară nu numai tradițiilor artistice dintr-o familie de scriitori, ci și mediului cultural și spiritual în care a trăit, compania atâtor scriitori, oameni de cultură și de artă în care tatăl său strălucea prin vervă și spirit în calitate de truditor neostoit al literelor i-a stimulat dorința de a realiza propria operă, într-o competiție ambițioasă cu părintele său, urmărind, ca și acesta, să-și depășească, într-un fel, condiția socială, prin merite strict personale de ordin moral și artistic, prin valoarea de netăgăduit a scrierilor lor. Mai mult decât atât, Mateiu a moștenit de la tatăl său grija pentru limba scrierilor sale, și el fiind un mare iubitor al limbii române, alegând cuvintele cu atenție pentru a exprima, cum spunea Tudor Vianu, „toată bogăția plastică a detaliilor pe care dorea să le noteze”, fapt pentru care „de dragul termenului propriu se ducea să-l caute în vechiul fond arhaic al limbii sau în acele dependențe de grecisme sau turcisme”.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
