„Trăim cu frenezie o flecăreală continuă, mulțumiți că avem ce bârfi, fără să ne pese că țara în care locuim ar putea fi părăsită de istorie.” – Octavian Paler
Vorbăria multă și fără rost practicată de unii oameni este denumită flecăreală, pălăvrăgeală, clănțăneală, sporovăială, trăncăneală, tăifăsuială, limbuție. Sunt și oameni care vorbesc puțin și pot spune lucruri clare sau care arareori necesită explicații succinte, clarificări, dar sunt și oameni care vorbesc prea mult fără să spună nimic interesant sau, până reușesc să spună esențialul, lungesc inutil vorba. Se vorbește în general foarte mult și uneori fără rost. Puțini sunt cei care vorbesc cât trebuie și cum trebuie. Nu în zadar se spune: „Cu un om cuminte te înțelegi din două cuvinte”.
Obiceiul de a pălăvrăgi este stânjenitor pentru cei care sunt puși în situația de a asculta pălăvrăgelile. Pentru a-i atenționa pe flecari, a-i face să se vadă ca într-o oglindă, mulți scriitori au abordat această temă în scrierile lor. Noi românii avem câteva proverbe edificatoare: „Gura flecarului este mereu deschisă și nu cunoaște tăcerea”, adică pauza necesară odihnirii gândirii, „Cel căruia îi place să sporovăiască, păcătuiește în multe chipuri și niciodată nu învață nimic, pentru că nu vrea să asculte”, și „Vorba lungă – sărăcia omului”. Dar, în pledoaria flecarului apare convingerea sa, de altfel sinceră, că este îndreptățit a vorbi și o face exprimându-se printr-o logoree neînfrânată, cu lipsă de modestie și de înțelepciune.
La recentele emisiuni de televiziune din țară, printre puținii invitați de valoare, își fac apariția unii îndoctrinați cu „virusul” comunismului, din a căror pălăvrăgeală răsar ca buruienile ideile politicii comuniste. Împătimiții de scandal, contrazicere și ură, nu respectă legile dialogului, vorbesc unii peste alții, totul luând înfățișarea unei „Mari pălăvrăgeli naționale” – după cum s-a exprimat inspirat autorul unui articol –, pălăvrăgeală care nu mai este atât de inofensivă precum cea de odinioară – de pe vremea lui Caragiale de pildă – deși personajele din zilele noastre pot fi ușor confundate cu cele din vremea lui Caragiale. Astăzi vrajba între oameni a crescut, politețea, respectul față de semeni, față de personalități și față de autorități a dispărut. Criticul, eseistul, comentatorul politic român Mircea Iorgulescu (1943-2011) identifica marea trăncăneală din Caragiale cu „zgomotul ideologiei și retoricii comuniste”. Scriitorul, diplomatul, omul politic Alexandru Paleologu (1919-2005) afirmase și el că democrația parlamentară în genere, păstrează ceva din spiritul caragialian. Oricum, simțim că eroii lui Caragiale umblă ca stafiile printre noi. Este democrație, care va să zică putem sta împreună în fotolii sau la o masă, ne putem contrazice, insulta și îi putem bălăcării pe cei lipsă. Am devenit profunzi analiști!? Vorba lui Zaharia Trahanache – personaj principal din comedia „O scrisoare pierdută” a marelui dramaturg și scriitor satiric român Ion Luca Caragiale (1852-1912): „A! Ce coruptă soțietate! Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu mai e nimic: enteresul și iar enteresul… Bine zice fiul meu alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr, tânăr, dar copt, serios băiat! Zice: Tațico, unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică nu le are…”
Ceea ce iese în evidență în emisiunile de televiziune este în primul rând pălăvrăgeala unor femei, cele mai multe dintre ele „cu înaltă școală”, adică cu diplome de învățământ superior, dar care, din lipsă de educație – familială, școlară, cum vreți să o numim – și din dorința de afirmare, sau, unele dintre ele dorind să treacă cu vederea faptul că sunt certate cu legea, își dau osteneala de a convinge, pălăvrăgesc cu cuvinte „dichisite”, dar cu o viteză în care își înghit unele silabe, intervin și acoperă glasurile bărbaților care, de cele mai multe ori, nici ei nu se lasă mai prejos. Nu mai spun de expresia „ce dracu” care însoțește pledoaria unora și care zgârie auzul oamenilor cu bunăcuviință. Iese o gâlceavă plină de fabulații, adevăr amestecat cu neadevăr, se vorbește mult, de prisos, se vorbește tare și nu mai există dialog, ci suprapunere de cuvinte și fraze. Și deoarece într-o conversație între două femei, fiecare dorind să-și susțină mai abitir punctul de vedere, nu se respectă dialogul, pauza necesară, fac o digresiune amintind de o glumă bună în care soția îi spunea soțului că a vorbit la telefon cu prietena ei și nu a înțeles mai nimic de la ea. Soțul i-a cerut precizarea: „Ați vorbit pe rând sau amândouă deodată?”
Pălăvrăgeala femeilor, dar nu numai a femeilor, a fost semnalată în mai multe scrieri. Voi aminti doar câteva dintre ele, gândindu-mă totodată că, poate, și din acest motiv ar trebui să ne gândim puțin la moderație, la modestie.
Poetul român, medicul Vasile Voiculescu (1884-1963), fost deținut politic în închisorile comuniste, în Sonetul CXCII din volumul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu”: „Mi-a îmbătrânit iubirea și gloria-i pe moarte,/ Că-mi ocolești surâsul și fugi de ochii mei?/ Alăturea: și parcă pământul ne desparte;/ Vorbim: și-i flecăreală, prin gard, ca-ntre femei…”
Caragiale, în „Momentele și Schițe”, se ocupă de imensa Pălăvrăgeală, suportabilă, chiar adorabilă prin comicul ei realizat de dramaturgul talentat; lumea apare ca un moft al unor inadaptabili care „caută în pălăvrăgeala bărbaților de la berărie, un mod de a trece timpul, în insecuritate și ambianță nevrotică”.
În piesa amintită „O scrisoare pierdută”, comedie de moravuri sociale și politice a cărei acțiune se desfășoară chiar înainte de ziua alegerilor, Caragiale se ocupă de tipologia feminină, observând asemănările dar și deosebirile evidente dintre Zița, Veta și Zoe. Zița reprezentând femeia mahalagioaică, clevetitoare mai evoluată, aspiră la „intelectualul” Venturiano și îi plac escapadele sentimentale, grădinile de vară; Veta, dezamăgită în căsnicia ei nereușită se consolează mai practic, cu vigoarea și tinerețea lui Chiriac; Zoe, mai emancipată, mai voluntară, asociază ambiția socială și grija de reputație cu amorul clandestin cu Tipătescu. „Trei generații de femei cu psihologii diferite”, scrie Ioan Holban, piesă cu un unor irezistibil din cauza încurcăturilor, ilustrate fiind prostia, pălăvrăgeala, ipocrizia, ramolismentul. Cațavencu este personajul versatil, ambițios, șiret, folosindu-se de scrisoare după dictonul „Scopul scuză mijloacele”. Recurgând la șantaj știe să fie ipocrit, teatral, patriot, sentimental, umil la nevoie, demagog prin discursul despre țară, ajungând să verse chiar lacrimi”. Conflictul se rezolvă și foștii rivali politici se împacă. În zilele noastre am mai putea adăuga o a patra generație…
Într-un articol interesant din februarie 2015, cu titlul „Actualitatea operei lui I.L. Caragiale”, semnat de Doina Soltan, se afirmă: „Lumea lui Caragiale se apropie de lumea noastră de azi. Ce face Trahanache pentru a contracara publicarea documentului compromițător despre Zoe? Anunță că, la rându-i, a descoperit un document compromițător despre Cațavencu. Deși Caragiale nu ne-o spune, noi știm însă, că documentul urma să fie reprodus în presa pro-Putere. Căutând o paralelă între trecut și prezent, vom regăsi gestul lui Trahanache în întreaga presă de azi. Pentru scoaterea din joc a unui adversar, se apelează la publicarea unui document compromițător”.
Aducem aminte că umorul a fost folosit mult în literatura română, prin umor s-a afirmat și s-a apărat ființa umană în fața imoralității, a greutăților vieții, ivite în interiorul țării sau venite din afara ei.
Un alt mare scriitor care a dat atenție acestui „păcat” a fost dramaturgul italian Carlos Goldoni (1707-1793) , scriitor prolific care a scris comedii plăcute și instructive. În piesa „Flecărelile femeilor” s-a ocupat de bârfa, flecăreala, gâlcevile și vorbele amețitoare. Piesa este un conflict dintre „doamnele de la Roma” și fetele simple. „Înaltele Doamne” sunt criticate, luate peste picior de către fetele din popor: „Se mai spune de noi că suntem palavragioaice, dar se pare că nici înaltele doamne nu știu să-și țină gura”. Intriga e presărată cu diverse intrigi, acestea iau mari proporții și dispar la apariția unui personaj care limpezește lucrurile. Replicile lui Goldoni date prin intermediul personajelor sunt spontane, scânteietoare, ceea ce a creat în teatrul italian o comedie umană valoroasă, și care a urmărit critica socială și educația morală, el însuși spunând: „Teatrul a fost născut să îndrepte viciile, să ridiculizeze proastele obiceiuri…”.
Cuvintele pe care le folosim sunt expresia gândurilor noastre și dacă vrem să ne cunoaștem cu adevărat gândurile, cât de ordonate ne sunt, ar trebui să încercăm a da ascultare vorbelor pe care le rostim. Cum se poate? Se poate dacă încercăm după rostirea unor cuvinte sau a unei fraze în fața cuiva, să „chemăm” fraza, ea să reverbereze în urechile noastre. Rostirea noastră poate fi sinceră, corespunzătoare gândurilor noastre, cuvintele clare, fraza ordonată, dar pot fi împrăștiate, deviate, inutil îmbrobodite și atunci înseamnă că nu am fost sinceri, nu am rostit ceea ce am și gândit, sau gândurile ne sunt confuze, uneori chiar exprimarea dificilă, negăsind cuvintele.
De acest „păcat” – vorba lungă – s-au ocupat și reprezentanții Bisericii. Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina a scris despre flecărire și despre cel flecar, flecărirea numind-o trăncăneală, spunând că Flecar este cel ce vorbește mult, cel ce trăncănește, adăugând că Flecărirea „este chiar primejdioasă, urâtă din cauza aducerii de vești rele și este ironizată ca fiind indiscretă și neștiind să țină un secret”. Cu alte cuvinte, indiscreția este vulgară, imorală.
Părintele Nicolae Steinhard (1912-1989), în „Jurnalul fericirii” arată cât de perversă poate fi calomnierea, bârfa – a spune pe socoteala cuiva lucruri rele și neadevărate –, amintind momentele în care acuzațiile din închisoarea comunistă se țineau lanț: I se dă o sticluță cu acid lactic pe care trebuie s-o împartă celor cu boli digestive, picurând în mod egal acidul în sticluțele personale ale deținuților bolnavi. „După un sfert de oră se răspândește zvonul că venind de la ușă am trecut pe lângă ciubărul cu apă, am luat apă și am înlocuit acidul lactic cu apa pe care am distribuit-o, acidul reținându-l în întregime pentru mine.[…] Am noroc. Nimeni n-a consumat picăturile. Adun din nou sticluțele, vărs conținutul în sticluța comună, fără a turna și conținutul sticluței mele. Dau șefului de cameră să guste, ceea ce face, strâmbându-se de acreală. Picur apoi lichidul din sticluța mea și sticla comună se umple. Deși proba e făcută, nu conving pe nimeni.”
Într-un alt fragment, tot el, scrie despre invidie – sentiment provocat de succesele sau de situația bună a altuia –, pomenind de virusul egalității care îndeamnă oamenii să dorească răul semenilor, ura față de semeni putând fi mai puternică chiar decât iubirea de sine și amintește o cugetare a lui Cioran: „mai bine toți în iad, și cât mai afund, decât să se bucure vreunul de ceva în plus mai bine toți sub osândă decât să scape careva”.
Poate ar fi bine să nu uităm că pentru creștinism flecăreala, bănuiala, invidia, dezbinarea sunt păcate „oribile”, comportarea modestă, plină de bună-cuviință, de respect și încredere fiind calea morală. Și să mai dăm seama că prea ne crește tensiunea înainte de alegeri!
Vavila Popovici – Carolina de Nord
