Am început un nou an cu teamă de viitor, cu îndoieli. Ne simţim tot mai singuri ca indivizi în societate, ca popor între naţiunile lumii. Parcă s-au dezlănţuit anul trecut, mai mult ca oricând, toate relele lumii asupra pământului acestuia. Mai multe focare de război au distrus vieţi omeneşti, bunuri materiale şi spirituale inestimabile, au pârjolit pământul şi au infectat văzduhul pentru multe decenii de acum înainte. Afganistanul, Iranul şi Irakul au devenit adevărate bombe ale lumii întregi. Văgăunile pământului ascund adevărate armate, pe care de ani de zile nu le pot învinge statele aliate, în ciuda celor mai sofisticate arme. Războaie oprite pentru o vreme, precum cel din Kosovo, stau să izbucnească în orice moment prielnic. Terorismul ameninţă la tot pasul ţări şi persoane. Auzim tot mai des de atentate în masă, de sinucideri tip kamikadze făcute numai din dorinţa de a face cât mai mult rău celorlalţi, chiar cu preţul propriei vieţi. Auzim de zone înfometate ale Pământului, în care mor oameni şi copii de foame. Am văzut câteva filmări din Africa, unde copiii arătau ca nişte schelete de la Auscwitz din timpul celui de-al doilea război mondial. Aflăm, în acelaşi timp, de ţări şi popoare foarte bogate, unde câinii şi mâţele sunt cazate la hoteluri special construite pentru ele, unde marii bogătaşi ai lumii se plimbă în maşini cu caroserie de argint… Palate, cum nici în poveştile cele mai îndrăzneţe nu găseşti, sunt construite acum de „oameni de afaceri”, de îmbogăţiţi peste noapte din afaceri murdare, din crime şi din exploatarea semenilor. Priveam cu uimire asemenea palate în Dubai, în timp ce puţin mai încolo trăia populaţia săracă aflată la nivelul triburilor de altădată.
Grupări tot mai mari şi mai puternice de interese militare, economice, politice stochează în vistieriile lor grămezi imense din bogăţiile lumii, se blindează cu sisteme de armament greu de imaginat pentru omul de rând, croiesc planuri sumbre pentru viitorul lumii. Imperii se ridică peste noapte, imperii se prăbuşesc precum castelele de nisip. Graniţele au devenit nişte linii convenţionale, care amintesc că pe acolo îşi aveau cândva limitele nişte naţiuni bine conturate în concertul popoarelor. Globalizarea înghite zi de zi specificul naţional, elementele care defineau popoarele şi le făceau inconfundabile. Patriotismul a ajuns o piesă de muzeu aruncată în lada de zestre a bunicii. Un dispreţ tot mai puternic se încearcă să se inoculeze micilor popoare faţă de ţările lor, de istoria lor, de tot ceea ce le reprezintă în lume. Pe de altă parte, se scot tot mai mult în evidenţă valorile materiale şi spirituale ale marilor naţiuni, ale marilor imperii. Dispreţuieşti ce este al tău, ţi-e ruşine să spui că faci parte dintr-un popor sau altul şi admiri tot mai mult naţiunea dominantă, doreşti cu tot dinadinsul să te integrezi în ea, să-ţi pierzi urma şi originea. Elementul material, financiar, traiul mai bun, te fac să-ţi înjuri părinţii, moşii, strămoşii, ţara şi istoria. Interesul domină relaţiile dintre oameni şi dintre popoare, călcând în picioare valorile morale, religioase. Dacă nu faci parte dintr-o grupare de interese, dintr-o grupare politică, economică, financiară etc., eşti un nimeni, eşti marginalizat, dispreţuit, strivit, eliminat. Eşti puternic atâta timp cât faci parte din haită.
Copiii şi tinerii privesc cu tot mai multă teamă, neîncredere şi dezorientare spre un viitor incert, ascuns în ceaţă. Nu mai vorbesc de împlinirea unor vocaţii înnăscute, de cultivarea talentelor cu care s-au născut. Sunt mulţumiţi pe orice şi oricum, numai să găsească un loc de muncă.
Însăşi instituţia familiei este în declin. Căsătoriile din interes iau tot mai mult locul celor bazate pe dragoste sinceră şi adevărată. Căsătoriile ,,de probă” sunt tot mai dese. Căsătorii destrămate întâlneşti la tot pasul. Instanţele de judecată sunt sufocate de divorţuri. Milioane de prunci nenăscuţi sunt aruncaţi la tomberon. Nenumăraţi copii sunt lăsaţi în grija străzii şi a anturajelor nefaste, sunt vânduţi întregi sau în bucăţi sub formă de organe, ori sunt instruiţi să cerşească pe străzi. Bătrânii sunt tot mai săraci şi mai singuri, tot mai bolnavi şi mai trişti. Bolile ne macină trupurile şi sufletele. Medicamentele şi spitalele sunt tot mai scumpe şi tot mai puţine; cimitirele sunt mereu extinse şi mereu neîncăpătoare. Cârciumele şi puşcăriile gem de aglomerate; bisericile sunt tot mai goale. Mâncarea ne este pervertită şi împănată cu tot felul de chimicale, parcă anume ca să ne distrugă fiinţa. Feţe ofilite, gălbejite, întâlneşti la tot pasul. Tot mai des auzi de creşterea preţurilor, a taxelor şi impozitelor, de scăderea salariilor şi pensiilor. Tot mai des auzi de greve, de manifestaţii de stradă violente, de răsturnări de guverne şi de împăraţi cu picioare de lut.
Natura însăşi e bolnavă, la fel ca societatea. Pământul e otrăvit în fiecare an cu chimicale. Mărăcinii şi scaieţii invadează terenurile mănoase de altădată. Legumele, fructele, carnea sunt falsificate, nu mai au gustul adevărat. Am dat vacii un măr cumpărat din piaţă, măr adus dintr-o ţară îndepărtată şi l-a aruncat, privindu-mă înspăimântată, parcă ar fi vrut să mă întrebe: „Tu poţi să mănânci aşa ceva?” Laşi carnea cumpărată zile întregi descoperită şi nu se apropie muştele de ea şi nici nu se strică…, parcă n-ar fi carne. Pământul se zvârcoleşte tot mai des sub formă de cutremure, inundaţii, alunecări de teren, prăbuşiri, furtuni şi multe alte calamităţi, parcă s-ar fi săturat şi el de noi. Ceva nu e în ordine!
Floarea dragostei dintre oameni, dintre oameni şi Dumnezeu e tot mai ofilită. Lumea e tot mai bătrână şi mai bolnavă. Diagnosticul ei e grav: nedumnezeirea. Tratamentul trebuie să înceapă cu fiecare dintre noi, cât mai repede, până nu e prea târziu.
