EMINESCU

EMINESCUGingaşă copilărie prin ce hău mai rătăceşti,
Unde-s codrii cu izvoare şi casele bătrâneşti?
Unde-i lacul cel cu nuferi, sufletul să-ţi ostoieşti?

Voi comori: buciumul, cornul, fluierul şi şezătoarea,
Unde-aţi dispărut „în noapte” încât nu v-aţi mai întors
Pe plaiul cel mioritic, cum nu-i altul mai frumos,
Să refaceţi universul nostru eminescian
Ce s-a pierdut şi se pierde necontenit, an de an…?

Fost-au cândva… florile prea dalbe, la Ipoteşti…
Sara bună la tot neamul celor eminoviceşti!
Mihai dragă, noi venit-am să te scoatem
Din mâinile furioase şi grele căminăreşti
Şi să-ţi cerem chiar iertare de relele părinteşti,
Căci tu frate de durere şi de cruce cu noi eşti.

Fost-au cândva… florile prea dalbe, la Ipoteşti…
Ce mai faceţi gazde-nalte, gazde bune boiereşti?
Scumpă coniţă Raluca şi căminar Gheorghieş
Chiar aşa scorţos cum eşti
Ce tot mai catadicseşti?
Sculaţi grabnic la fereastră, că Dumnezeu v-a ales
Părinţii Luceafărului…
Îndată palatele pregătiţi,
Curţile mari de împodobiţi,
Şi măriţi ca-n poveşti să fiţi!
Căci Mihai – dragul mamei – v-a-nălţat neamul
Dincolo de limitele aşteptărilor omeneşti.

Fost-au cândva… florile prea dalbe, la Ipoteşti…
Patriciene Caramitru la ce oare mai gândeşti
În aceste ceasuri sfinte, ceasuri mari împărăteşti?
Vino cu noi frate, vino să vezi cum ne mai găseşti
Prin fantastice palate ce doar tu le ctitoreşti
În a geniului memorie, faima viţei româneşti.

Fost-au cândva… florile prea dalbe, la Ipoteşti…
Fiind vorba de Casandra  şi de eminoviceşti.
Floare–albastră minunată, după cum ştim că ai fost,
Fără gingăşia-ţi scumpă lumea n-ar fi avut rost
Pentru Mihai visătorul ce-alerga prin văi şi dealuri;
A simţit că eşti izvorul doritelor idealuri…
Tu dădeai farmec la toate: luna, stelele pe cer
Păreau ca din altă lume, învăluite-n mister;
Din senin prindeau viaţă lucrurile-n univers
Şi simţirea cu-a ei şoaptă se făcea îndată vers.
Tu ai inspirat poeţii să te cânte în stil romantic,
Trubadurii prin veneţii şi-n iatacul singuratic.
Dragostea noastră de astăzi e bătută-n pioneze;
Nimeni sens nu mai găseşte la ce bun să mai viseze
O iubire ideală cu un pui şprinţar de fată
Şi-o idilă-ncântătoare cum mai era altădată.

Fost-au cândva… florile prea dalbe, la Ipoteşti…
Cum te mai prezinţi părinte Chisăliţă Melesteu?
Mai cânţi şi astăzi greceşte: ga-ga-ga şi vă-le-leu?
Mai zici „Doamne miluieşte” moţăind, sau când uiţi ce ai de zis,
Şi-ţi mai înjuri cântăreţul în biserică, de-i scris,
Pe Parpalac palamarul şi dascălul Buchilat,
Ce de pomină rămas-au trăgând clopotul bărbat,
Într-o dungă, ca smintiţii, alarmând întregul sat?
Bieţii săteni aveau frică: o fi luat foc vreo casă!?…
Şi ieşeau în zarvă mare pe uliţa zgomotoasă.
Au mai fost doi popi Vasile şi-Alexandru diaconul,
Cu toţii ortaci de beţie cu Dimitrie dascălul;
Alcătuiau împreună un sobor – o nebunie…
De ziceai că-s pravoslavnici, aşa o blăstămăţie.
La ureche clopoţei, opriţi pomelnicul măi!
…………………………………………………………………
Te miri că ipoteştenii mari au un pic de credinţă
Cu aşa-nduhovnicire şi sminteli fără căinţă.
Unde mai pui că, pe-atuncea, slujitorii la altare
Erau mai ales călugări, ăsta-i necazul mai mare.

Fost-au cândva… florile prea dalbe, la Ipoteşti…
De aceea hai să spunem că ne-am mai „sivilizeişîn” şi noi,
ca la Botşăni;
Văzând alţi creştini şi naţii, de pildă cam ce mai fac,
Încercăm şi noi să facem, cumva, „cerului” pe plac.
Nu mai suntem căzuţi, dară, chiar aşa precum am fost,
Nici ca unii de azi lacomi şi umflaţi fără de rost.

Fost-au cândva… florile prea dalbe, la Ipoteşti…
Cam astfel am vrea Crăciunul cu noi să sărbătoriţi:
Din noian de vremi, pe-aripi de colind să veniţi;
Ba chiar încercăm să vă răsplătim
Cu-aceste aduceri aminte
Aici, la obârşii, lâng-ale voastre morminte
Ascunse sub glia amintirilor sfinte;
Căci şi pentru voi Iisus s-a născut în iesle,
Răsărind bucuria ieşirii din bezne.

Fost-au cândva… florile prea dalbe, la Ipoteşti…
Literaţi de bună credinţă,
Haideţi să omagiem frumuseţile noastre cărturăreşti,
Nu inepţiile ce-au apărut peste noapte,
Năpădind ca ciuma versurile autentice româneşti
Din care, şi aşa, cam puţine găseşti!
Tu zici că-s moderne, dar fără vreo noimă,
Fără expresivitate, fără minim de sublim,
Pretinzând că eşti un astru în orbirea ta imensă,
Mai ceva decât Luceafărul plămădit la Ipoteşti.
Ba primim şi dăm chiar premii cu mare neruşinare,
Prea brutal înlăturându-i pe poeţii de valoare;
Stimulăm orgolii vane, fără scrupul şi-ezitare.
Unde mai sunt oare critici de tip maiorescian,
Un Creţia, Caracostea, un Perpessicius, care,
Cu-a lor autoritate, cântăreau pe fiecare?

Fost-au cândva… florile prea dalbe, la Ipoteşti…
Genialul Eminescu a dus o viaţă de chin şi dureri;
Ori ştim că „mai multe dureri-s mai puţine plăceri”,
Urzind versuri inegalabile-n privaţiuni şi nevoi…
Spre a simţi şi gândi frumos, precum el, şi noi.
Iar Iisus, venind din cer, fericirea veşnică ne-a adus.
La o viaţă înaltă ne cheamă, atât pe pământ, cât şi sus.
Şi prin jertfa supremă ne-a deschis zările
Ca, prin iubire deplină, să sfidăm depărtările.
*
*       *
Geniul din suferinţă se naşte, de-aceea e atât de sublim.
El exprimă suspinele noastre, şi iată cât de mult îl iubim!