Floare rară, dar consecință a armoniei spirituale și a respectării valorilor morale fundamentale care stau dintotdeauna la temelia credinței poporului român, prietenia este cel mai profund sentiment plin de noblețe și dăruire, de afectivitate și de solidaritate, de încredere și de afinitate reciprocă, fără a exclude respectarea adevărului și a convingerilor proprii, chiar dacă nu sunt îmbrățișate pe deplin de celălalt. Acest ultim aspect presupune sinceritate totală, în sensul că voalarea propriilor păreri despre lume, despre viață, despre oameni, chiar despre prieten, nu se mai înscrie în adevăratul sentiment ce ne leagă de acesta.
Toate aceste aspecte au caracterizat prieteniile literare din istoria literaturii române și nu numai, durabile o viață întreagă, stârnind admirația lui Mircea Eliade, acesta considerând că „o prietenie care durează o viață întreagă este pentru mine un miracol”. Cea mai cunoscută este celebra prietenie dintre Mihai Eminescu și Ion Creangă, primul devenind ceea ce numim „nașul literar” al secundului, îndemnându-l să-și scrie savuroasele-i povești și amintiri cu care îi descrețea fruntea plină de gânduri și îi îndepărta melancolia „bădiei Mihai”.
În alt veac, este de notorietate prietenia dintre Marin Preda și Cezar Ivănescu, primul, conform mărturisirii celui de al doilea, fiind învățătorul său în ale scrisului („m-a învățat să fiu scriitor român”), relația lor de suflet sacră devenind legendară în literatura română postbelică, ca și cea dintre Nicolae Velea și Fănuș Neagu din anii ’70-’80, „ambii tineri, sosiți de la țară și purtând semnele originii lor «autentice»”, care au închegat „ani în șir, și un cuplu prietenesc fizic, dar și să poarte deja însemnele succeselor viitoare!” (Nicolae Breban).
Și în veacul actual există asemenea prietenii literare, prietenii care impresionează prin trăinicie și sinceritate, prin afinitatea spirituală dintre doi reprezentanți ai literelor românești. Deși prietenul său de-o viață, Constantin Blănaru, a trecut în lumea celor drepți, sentimentul ce l-a legat pe Constantin T. Ciubotaru de acesta dăinuie peste ani, devenind o legendă, scriitorul teleormănean simțind nevoia de a o nemuri într-o carte ce poartă întreaga căldură sufletească, sinceritate și afectivitate ce i-a unit, „Frățânele meu, Constantin Blănaru”, (2017, Editura ROTIPO Iași), un impresionant volum epistolaro-memorialistic.
Plecând de la convingerea că prietenia este „cea mai frumoasă floare de suflet pentru om” și de la dorința de a da glas „doliului din suflet” păstrat de trei ani ca semn al „durerii”, nicicum și nicicând ostoite, a pierderii definitive a „FRATELUI DE CRUCE…de suflet”, Constantin T. Ciubotaru dorește, pentru veșnicirea memoriei acestuia, să relateze „câte ceva din cele gândite de frățânele meu, de Fratele Geamăn, sau Fratelo”(s.a.), formule de alint reciproce, revelând afecțiunea, încrederea și afinitatea de păreri, de gânduri și de idei, caracterizând astfel strânsa lor legătură de suflet, așa cum reiese din scrisoarea lui Constantin Blănaru unde afirmă că „suntem GEMENI la suflet”, ca și din formulele de adresare cu care îți începe scrisorile, cel mai des, aparând „Fratele de suflet sau Frățânele”!, „Super-Fratello”, „Al meu frate de spirit”, „Frate între frați”, culminând cu „Frățâne mai drag și ca ai mei naturali” ori „Cel mai și singurul Frățâne al meu”. Toate acestea nu numai că exprimă sentimentul, născut și maturizat cu timpul în inimile celor doi, dar explică și titlul cărții de față, fiindcă, și pentru autor, prietenul rămâne tot „frățânele meu”.
Încă de la început, scriitorul apreciază că legătura sufletească dintre ei a însemnat mai mult decât o „prietenie literară”, deoarece aceasta s-a manifestat „și prin durată, și prin intensitatea trăirii, și, mai ales prin acele fire nevăzute care leagă sufletele oamenilor când au să-și spună multe lucruri, prin cuvinte, dar și mai multe, prin tăceri…”.
Rememorând momentul cunoașterii, C.T.C. prezintă o scurtă carte de vizită a prietenului său (reluată în final cu mai multe informații), fost coleg și student îndrăgostit de literatură, devenit ziarist, profesor, metodist și inspector școlar la Suceava, scriitor premiat, membru al Societății Scriitorilor din Bucovina și al Uniunii Scriitorilor din România, dar, mai ales, comentatorul avizat și…exigent al primelor 15 cărți ale „frățânelui” său. Om „obiectiv, rațional, de o inteligență surprinzătoare”, Constantin Blănaru se mândrea cu originea sa de „fiu de țărani din moși-strămoși” și trăia plenar „bucuria pe care ți-o dau cositul, tăiatul copacilor, aratul și toate acele munci unde era nevoie de mușchi”, ocupații practicate cu mare plăcere încă din copilărie.
Însoțindu-le uneori cu mici comentarii, C.T.C. publică peste 60 de scrisori din ultimii trei ani de viață ai prietenului său, pe care îl situează între „autorii de proză de analiză psihologică, exegeții apreciați, elitiștii în sensul unei culturi umaniste de excepție, cunoscătorii «la perfecție» de limbi străine”. Scrisorile poartă stilul inconfundabil al scriitorului, sintetic (non multa, sed multum), dar cuprinzător, devenind o sursă bogată de informații despre sine, despre familie, despre cunoscuții comuni, o întreagă galerie de „personaje”, cărora, ca un adevărat cunoscător al naturii umane, le realizează portretele din câteva tușe, despre preocupările sale literare, revelând ipostaza unui literat preocupat de evoluția literaturii, în general, și de aceea a prietenului său scriitor, în special.
Remarcăm prețuirea de care se bucură în sufletul său dragul său „frățâne” în ipostaza de creator, elogiindu-i „ingeniozitatea[…], imaginarul[…], spontaneitatea substanței”, însă reproșându-i, totuși, „graba de a publica fără a mai citi o dată”. În scrierile confratelui său, criticul Constantin Blănaru, constată că autorul este un „neastâmpărat” când este vorba despre limbaj, că utilizează cu știință cuvântul, fie el și „neortodox”, comunicându-i că are „incurile firii creatoare, al convertirii sensului propriu, posibil prozaic, în sens figurat, fantasmatic și de-a dreptul fantastic, mitizant[…]și miticizant”. De altfel, îl ține la curent pe „frățâne” în toate epistolele cu publicarea „cronicuțelor” despre cărțile sale și despre ecoul lor în rândul altor cunoscători ai științei literaturii.
Ceea ce îl împinge către această corespondență este starea de singurătate pe care o trăiește, mai ales după ce „s-a autoexilat” în Ardeal, stare înviorată doar de scrisorile „celui mai și singurul Frățâne”, exprimată cu durerea depărtării, cu trei luni înaintea dispariției sale neașteptate: „Mă simt îngrozitor de singur! Foarte singur (s.n.), dar nu speriat. Singur și mă bucur enorm să te știu aproape! (s.n.) De ce doar tu mă scoți din starea asta? Sau mă autoiluzionezi în acest sens? Oricum, îți mulțumesc pentru asta. Trăiesc sentimentul că am pe cineva alături. Contează enorm pentru suflet!”. Epistolarul se dovedește un spirit lucid, dar afectuos, scrisorile sale fiind o emoționantă mărturisire a trainicului sentiment ce-l leagă de „fratellino drag”, înalt rang familial acordat confratelui său moldo-teleormănean.
Partea a doua conține o AD[D]ENDA, în care autorul reproduce 12 cronici publicate de „frățânele” său în revista „Crai nou”, unele fiind însoțite de scrisori cuprinzând păreri și observații ale cronicarului comunicate doar prietenului său despre cărțile respective.
Partea a treia se referă la „stingerea fulgerătoare din viață” a scriitorului, un CV și o fișă de autor ale acestuia, panegiricele publicate de alți scriitori în semn de respect pentru cel ce a fost ziaristul, profesorul, metodistul, inspectorul școlar și scriitorul Constantin Blănaru, în unul dintre ele vorbindu-se despre „prietenia care l-a legat, în ciuda distanței, a diferenței de temperament și de manieră romanescă de CONSTANTIN T. CIUBOTARU, prozatorul satiric de la Roșiorii de Vede”, căruia „i-a fost cel mai fidel critic” (Doina Cernica).
În final apare un INDICE DE NUME cuprinzând câte un scurt CV al scriitorilor cunoscuți și al cronicarilor cărților autorului („albineii”, cum îi numește în alt loc), fără pretenția de a-i numi pe toți.
Cartea de față este un simbol al prieteniei dintre două „suflete pereche”, prietenie toată viața ca de la debutul ei, sentimentul fiind cultivat, trăit, iată, și după dispariția „frățânelui”, a cărui singurătate din ultimii ani era alungată doar de veștile primite de la prietenul său, revelând în autorul ei un om cu înalte calități morale, dintre care cultul prieteniei este primordial, un om de o rară sensibilitate, afectivitate, sinceritate în exprimarea sentimentului care l-a legat toată viața, chiar și după moarte, de „frățânele” său.
