Cel mai spăşit şi mai dreptmerituos în dezicerea de vechiul regim – invocându-şi până şi tatăl care prin 1946 i-a spus „să nu ia seama la comunişti că ăştia distrug ţara” – apărea în cadrul procesului intentat foştilor membri ai CPEx Ion Dincă, celebrul „Dincă-te-leagă” cum l-au poreclit colectiviştii încătuşaţi şi târâţi în justiţie de el pentru un buzunar de grăunţe sau doi ştiuleţi de porumb, pe care ei îşi permiteau să-i ia din „bunul comun – proprietate colectivă”, numai fiindcă-i vedeau pe „tovarăşi” cum luau cu duiumul şi cum li se duceau produse acasă cu microbuzele.
Acest om care-şi lăsase barbă de călugăr şi-şi căina tatăl – ţăran român realist, care-l sfătuise de bine, în vreme ce Postelnicu îşi arăta prostia plângând şi justificându-se cu stupida replică: „înainte comandam eu închisorile astea şi acuma stau în ele”, iar alţii aveau cinismul să-şi bârfească partenerii de celulă consemnând slăbiciunile omeneşti ale unora cu care petrecuseră la recepţii importante unde reprezentau high-life-ul cel mai îmburghezit, mai fudul şi mai egocentric al altruismului bolşevic – impresiona având, în lipsa sa de caracter un fel de încăpăţânare cu care-şi punea cenuşă-n cap în vreme ce marile afaceri capitaliste ale familiei sale porniseră; aceeaşi încăpăţânare cu care, pe vremea puterii, era cel mai rău câine de pază şi cel mai slugoi cu figura milităros intransigentă; la sate trimiţând în puşcărie mii de ţărani, la oraş dărâmând închiderea balcoanelor cu care bieţii locatari mai căutau puţină căldură, într-o singură noapte după ce-o însoţise pe Coana Leana, doar pe motivul că aceea pufnea văzându-le. Iar, în lumea mondenă, tot pentru Coana Leana, obligând Taromul la o cursă nerentabilă Bucureşti-Bangkok, numai ca să-i aducă acesteia în fiecare săptămână o orhidee proaspătă pe care i-o aranja el, cu mâinile lui de călău al ţăranilor, pe biroul cu călimări de aur al genialei „savant şi mamă” cum o cânta o colegă de a noastră poetesă.
Despre acest gest, aş fi dispus la comentarii mai tolerante şi mai glumeţe, fiindcă ţiganul-general pe puncte era arătos ca bărbat cu figura intransigentă, şi, poate spera la vreun avans din partea băbătiei, având o poză mai virilă decât a mierosului savant Ursu, la care cred că s-a gândit Fănuş când a scris „Amantul Doamnei Dracula”. Dar, fiindcă Fănuş, cu toate intuiţiile şi scormonirile lui de prozator genial s-a dus, nu mai avem cum insista pe această direcţie şi rămând doar cu amintirile mele în legătură cu năravurile de înalt-funcţionar-secătură ale acestui om care, şcolit milităreşte, ştia ca, de pe fermitatea şi intransigenţa poziţiei de drepţi, pe care alţi membri ai CPEx – civili cu burtă şi mişcări dezordonate pe care această poziţie îi făcea mai degrabă carghioşi, subliniindu-le slugărnicia – n-o reuşeau, să arate a fi un slugarnic cu şira spinării dreaptă, care nu se-nclină rostind laude, ci are neobrăzarea de a se-mpipota şi a-şi prezenta osanalele în pas de defilare.
Aşa s-a întâmplat ca, la o plenară sau la nu ştiu ce meeting la Sala Palatului, când Ceauşescu, criticând lipsa de fermitate şi, mai ales, lunecările oamenilor de cultură de la ce-l ducea mintea pe el să înţeleagă din aceasta, a tot făcut apel la „documentili congresului al XII-lea”. Şi, cu fetişismul citatelor sau referirilor, a tot repetat trimiterea la „documentili congresului al XII-lea” şi, iarăşi, şi iarăşi: „documentili congresului al XII-lea”… Numai că, aşa cum şi-a dovedit pronunţia şi în alte ocazii, pesemne influenţat de rezonanţele pe care le aveau, tot în domeniul ideologic, referirile la congresul al nouăsprezecelea al PCUS din măreaţa URSS, el vorbea despre congresul al XII-lea de la noi pronunţând, pe cât de agramat, pe atât mai cu încăpăţânare: „Congresul al Douăsprezecilea”. Şi chiar a repetat aceasta, fără jenă, de mai multe ori atunci, precum şi alteori, în alte ocazii, cu acea încăpăţânare dictatorială de a face lege din incompetenţele proprii. De data asta era vorba de o lege lingvistică ce se instaura prin slugărnicia celor care nu-şi permiteau să-l corecteze pe geniul carpaţilor. „Conghresul al douăsprezecilea” a rămas în înregistrările multora dintre cuvântările sale, ca un exemplu de siluire a legilor vieţii după voinţă personală.
Dar, conform celor ce urmează, ca un exemplu al faptului că nu doar dictatorul e vinovat ci, în egală măsură slugoii care i se supun orbeşte cultivându-i necioplirea şi nepriceperea. Pentru că, la acea adunare despre care vorbesc, elementele critice fiind foarte vehemente, ceilalţi vorbitori trebuiau să-şi facă autocritica şi toţi se angajau ca, de acum înainte „să respecte dommentele congresului al XII-lea”… Aşa că au fost puşi toţi la încercare rostind sintagma iar noi, cei din balconul presei, i-am văzut pe monitoarele care-i aduceau aproape, pe toţi membrii CPEx cum încercau să dreagă busuiocul corectând pronunţia: Popescu-Dumnezeu a ezitat în faţa termenului, dar n-a putut, până la urmă, să nu pronunţe corect; Stefan Andrei a scăpăt uşor accentuându-şi precipitarea oltenească a exprimării, aşa că nu s-a înţeles prea bine pentru ce optează; ungurul, care avea o slugărnicie drăgăstoasă, cu ştaif ardelenesc, a pronunţat fără ruşine sau fără simţul limbii „al douăsprezecelea”; Mizil şi Burtică nu s-au jenat să corecteze pronunţând corect iar, după ei, prinzând curajul unei normalităţi, toată lumea a pronunţat corect, mai ales observând că tartorul nu ricanează. Până când a venit rândul lui Ion Dincă făţos şi oacheş în alura lui intransigentă, cu expresia fermă, lipsită de zâmbet care, cu tonul că ar da un ordin de front a rostit cât se poate de răspicat, provocator de răspicat, aş spune: „congresul al douăăăsprezecelea” privind drept, nu la Ceauşescu, ci la cocoana care avea un instinct şi mai mare în obligarea la asemenea slugărnicii. Atunci, din coada prezidiului, care era mai aproape de tribună, s-a auzit o şoaptă corectându-l: „doisprezecelea”… Nu ştiu exact, dar cred că era Ion Coman, om mai dintr-o bucată, tot militar, dar fără mofturi cazone care, dacă nu mă-nşel, era şi mai mare-n grad. Şoapta asta s-a auzit, l-a făcut pe vorbitor să întrerupă şi, doar după o mică tăcere, s-a redresat şi a continuat cu apăsată convingere carieristă: „…congresul al douăsprezecelea care ne învaţă… congresul al douăsprezecelea care a trasat…”, „…congresul al douăăăsprezecelea care…”… Omul n-avea tată, n-avea mamă şi i-ar fi trimis alături de ţăranii pe care-i băgase în puşcărie şi pe cei care nu respectau gângâveala agramată a patronului.
Atunci mi s-a configurat, cât se poate de clar, ce-nseamnă goliciunea pe dinăuntru – malefica goliciune de idei şi principii a funcţionarului, oricât de înalt ar fi el, care face orice ca să-şi slugărească patronul. Funcţionarul care se asigură să aibă pilă la patron, demonstrând cât de credincioasă pilă este el pentru interesele aceluia. Funcţionarul ca (şi cu) pilă la Partid, care, tocmai prin asta, sfidează cu neruşinare. O lume-ntreagă îl poate acuza pentru ce face, dar dacă asta îi întăreşte plia, el îl calcă-n picioare şi pe frate-său!
Cum de mi-am amintit de toate acestea acum, în preajma alegerilor pentru marea democraţie europeană? Ar trebui să pomenim mai multe despre obstrucţionarea independenţilor de către funcţionarii cu pile care funcţionează ca pile ale partidelor lor, amintindu-mi şi din perioada când candidam eu ca independent, pe vremea când uninominalele erau un vis şi nu se credea că mistificarea le paşte şi pe ele. Ar trebui să recalculăm cum, la alegerile trecute, doar un candidat (ă) independent a reuşit, generalul Abraham, cu toată personalitatea şi popularitatea sa chiar şi printre pungaşi, corupţi şi drogaţi, dând chix… Dar, deocamdată, concret, subliniez doar cazul a doi candidaţi independenţi la alegerile pentru Parlamentul European care, oricât ar vrea domnul Barosso să-i aibă alături, poate ne mai vinde nişte avioane, nu scapă de lucrătura unor asemenea funcţionari. Este vorba de prezumptivii europarlamentari Aura Speranţa Ungureanu şi Radu Golban, unii dintre cei mai redutabili candidaţi independenţi, oameni culţi care, dacă n-ar fi obstrucţionaţi, ar conduce politica românească cel puţin la un nivel peste penibilul cu marca EBA. Ei sunt ameninţaţi cu pierderea doveziii a zeci de mii de semnături de susţinere, printr-o chiciţă de invalidare găsită de asemenea funcţionari: Capetele de coloană ale tabelelor de semnături nu mai sunt tipărite orizontal, ci vertical. Cine a înregistrat susţinători pe formularele vechi, pierde valabilitatea semnăturilor obţinute, conform acestei invenţii a funcţionarilor puşi independenţi ca să slujească interese de partid.
Degeaba le demonstrezi că, vertical sau orizontal tipărit, conţinutul e acelaşi, important fiind numărul de oameni care te susţin; degeaba le spui că, în momentul anunţării dorinţei de candidatură, formularele pe care-ai pornit să strângi semnături aveau capetele de coloană orizontale. Ca şi Dincă, ei nu se uită-n ochii tăi, ci în ochii patronului care trebuie servit. Degeaba îi huiduieşti ca la fotbal, pentru piedica pe care o vede toată lumea cum e pusă; nu le pasă!… Din tradiţia lui de-alde Dincă, ei ştiu că, dacă spun „al douăsprezecelea” au câştig mai mare decât dacă respectă reguli elementare. Pila o ai la partid, în măsura în care tu demonstrezi că poţi fi o pilă pentru partid. Restul nu contează, chestia cu bunul simţ ne mai funcţionând de mult!
Huideoo, ticăloşilor! – strig eu de mama focului. Dar fără vreo speranţă, ca şi pe vremea când Dincă-mi spărgea ferestrele puse la balcon, ne păsându-i de căldura din casă pentru copiii mei, ci de orhideele pe care le aducea, proaspete şi nu pe banii lui, de la Bangkok, pentru cocoana. Fiindcă îmi dau seama că, oricât de şcoliţi ar fi la seral la Harvard, parfumaţii ăştia cu costume de firmă nu sunt cu nimic mai buni, cu nimic mai umani şi, poate, chiar mai puţin oneşti!
