“Mi-am început viaţa/ Exact aşa cum o voi sfârşi: printre cărţi” sună versurile lui Gabriel Stănescu din poemul Curriculum vitae (placheta Păcatele tinereţii, Ed. Muzeul literaturii române, 2005). Autorul şi-a sfârşit viaţa, scurtă dar bogată în realizări, având încă manuscrise neterminate şi aflându-se în plin proces de editare a noi numere din revista Origini, din Caietele internaţionale de poezie şi, în plus, de organizare a standului editurii Criterion la Târgul de carte Gaudeamus, unde planificase, împreună cu câţiva inimoşi colegi, câteva foarte interesante lansări de carte. Inima sa n-a mai rezistat la ritmul de muncă şi griji. A trecut astfel, duminică 21 noiembrie, în cealaltă lume unde va găsi odihna pe care somnul din noaptea plecării sale nu a reuşit să o împlinească. Avea vârsta de 59 ani şi zborul său, tot mai cutezător, a fost curmat brusc. Poate avea o presimţire când aşternuse cândva pe hârtie versurile: “Scriu ca şi cum fiecare zi de acum înainte/ Ar putea fi ultima” (Sfârşitul lumii).
Lucra cu un entuziasm şi cu o dăruire extraordinară pentru a sluji marile valori culturale şi a apăra ţelurile nobile din totdeauna ale omenirii pe care le vedea prin aportul specific al spiritului fiinţei româneşti. “Când un scriitor nu mai crede în ceea ce face, încetează să mai fie ceea ce este”, nota el în Jurnalul în căutarea poeziei (Criterion, 2001), avertizând despre pericolul rutinei căruia îi cad uneori pradă profesioniştii scrisului care ştiu că “societatea de consum are nevoie de bestseller-uri, nu de capodopere”. Scriitorul este o conştiinţă a societăţii în care trăieşte şi un permanent memento, pentru o înţelepciune a trăirii, împotriva acţiunii erozive a timpului. “De ce scriu? Ca să nu uit să-mi amintesc”, nota el în Jurnalul său de poet, simţindu-se într-o competiţie neîncetată cu puţinii ani ai vieţii (“Moartea/ se arvuneşte/ trăind”, cita el din Ungaretti) şi sub povara unei datorii faţă de generaţiile viitoare (“Noi cei de azi nu suntem altceva decât/ Exact ceea ce vor vrea să ştie despre noi/ Cei ce vin” – poemul Troia din Păcatele tinereţii, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2005).
Poetul, eseistul şi publicistul Gabriel Stănescu s-a născut la Bucureşti în 1951. Este licenţiat al Facultăţii de filosofie din Bucureşti (1977), doctor în filosofie cu teza Particularităţi etno-culturale ale românilor americani (2002) şi membru al Uniunii Scriitorilor din România, începând din anul 1990. S-a stabilit în S.U.A. lângă Atlanta în anul 1991 şi de-atunci şi-a împărţit anii vieţii între ţara sa natală pe care o iubea cu pasiune şi noua ţară de reşedinţă, de al cărei ideal de libertate fusese atras.
Poet de talent, a debutat în presa literară în revista Cronica din Iaşi (1969). Volumul Exerciţii de apărare pasivă (1984) constituie primul său volum de poezie. El apare având girul lui Mircea Martin şi Laurenţiu Ulici. Urmează Împotriva metodei (1991), America! America! (1994), Sfârşitul care începe (1996), Peisaj cu memorie. Poeme haiku (1996), Stress (1998), Identitatea neantului (1998), Dincolo de niciunde (1999), Când acasă nu mai este acasă (2000), Despărţirea de frică (2001), Memorie clandestină (2002), Despărţirea de frică (volum antologic apărut la Cartea Românească în 2003), Păcatele tinereţii (2005), Scrisori de la tropice (2006), 111 poeme (2008), O speranţă numită Mayflower (2008). Şt.Aug. Doinas, Marin Mincu, Constantin Abăluţă, Aurel Sasu, Andrei Codrescu, Dan Stanca, Horia Gârbea, Liviu Antonesei, americanul Dana Gioia şi mulţi alţii au scris apreciativ despre poezia sa.
Gabriel Stănescu este şi autorul a o serie de remarcabile volume de eseuri – Ţara şi exilul (1999), Eseu despre fiinţa românească (1999), Jurnalul în căutarea poeziei (2001), Unde am fugit de acasă? (2001), Românii din lumea nouă (2003), precum şi a unor cărţi în colaborare cu oameni care au suferit detenţie politică – Curajul de a sfida moartea (2007) şi Dumnezeu m-a salvat din iad (2008).
Al treilea aspect al activităţii sale literare este acela de editor, aspect marcat de acelaşi entuziasm şi devotament cu uitare de sine. Aspectul acesta poate copleşeşte, ca amploare, însăşi creaţia proprie a lui Gabriel Stănescu, care este directorul editurii Criterion Publishing (fondată de el în 1995 în Atlanta, Georgia, SUA). În această editură au apărut numeroase scrieri ale celor din exil. Editorul a luptat pentru o spiritualitate românească (el amintea în cartea sa de eseuri Ţara şi exilul, Criterion, 1999, cuvintele lui Emil Cioran: “România numai atunci va avea un sens în lume când ultimul român îşi va da seama de specificul şi unicul condiţiei româneşti”), a apărat memoria marilor vârfuri ale culturii noastre moderne şi a păstrat vie amintirea suferinţelor îndurate sub comunism. Un aport original a fost strădania sa de a întocmi cuprinzătoare crestomaţii dintre care menţionăm Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil (2001), Pentru o definiţie a specificului românesc (2006) sau Emil Cioran în conştiinţa contemporanilor săi din exil (2007).
Gabriel Stănescu a înfiinţat în 1995, împreună cu intelectuali din SUA (între care – Silvia Cinca, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Ştefan Stoenescu), Asociaţia Literart XXI. Azi această Asociaţie numără peste 300 membri din întreaga lume şi acordă anual premii de poezie, proză, eseuri şi publicistică. Tot el a fondat, sub egida Asociaţiei, revista Origini-Romanian Roots, pe care a editat-o cu sârguinţă şi multă pricepere, revistă care se auto-prezintă ca “singura revistă de cultură românească ce apare pe continentul american”. Inaugurată în 1997, citită în diaspora şi în ţară, revista a ajuns, având cinci numere pe an, la numărul 154-155-156 (iunie-iulie-august 2010). Temele care au alcătuit individualitatea fiecărui număr al revistei au vizat problemele actuale de cultură şi angajare socială ale românilor din ţară şi străinătate, au dezbătut evenimente şi personalităţi culturale, au promovat valori şi personalităţi căzute în uitare. Revista a fost într-un fel sufletul activităţii lui Gabriel Stănescu şi a întrunit numeroase condeie animate de dorinţa cultivării unei verticalităţi morale şi a îmbogăţirii continue a profilului spiritual al societăţii româneşti.
Gabriel Stănescu a avut multe iniţiative culturale, pe aceeaşi linie de neobosit editor. Astfel a fondat în 1997 Caietele internaţionale de poezie în care proporţia de masă o reprezentau traduceri din poezia românească clasică şi contemporană – un efort salutar în promovarea peste hotare a culturii româneşti şi un pas spre integrarea acesteia în cultura universală. Publicaţia, cu dată de apariţie anuală, a ajuns la numărul 9, numerele 10 si 11 fiind în pregătire. Volumul Nopţi şi zile în Delta Dunării, rod al taberelor literare Calica din 2003 şi Mila 23 din 2004, a constituit rodul unei alte iniţiative remarcabile. Almanahul Origini, editat în fiecare an începând din anul 2000, a oferit cititorilor texte interesante din domenii care nu se încadrau în tematica revistei dar cultivau acelaşi spirit de participare la fenomenul românesc.
“Când am cântat îndeajuns/ Ca să nu fac eu însumi trompetă din Disperare?/ Când am renunţat la Adevăr/ Ca să mă pot pe mine însumi mai bine cunoaşte/?/ Când m-am înşelat/ Ca să nu las altora şansa să recidiveze?/ Când am iubit îndeajuns/ ca să şterg greşalele greşiţilor şi negreşiţilor noştri/ Chiar şi pe ale acelora care/ Duşmani fiind i-am crezut/ De bună credinţă?”, scria poetul (Despărţirea de frică). Multe poeme ale sale au o alură eseistică deşi nu sunt lipsite mai niciodată de aura poeziei autentice, autorul simţindu-se “anchetat încă o dată pentru consum ilicit de literatură onirică” (Greetings from New York).
De o puternică conştiinţă civică, poetul şi eseistul sesizează răul în lume şi se întreabă asupra rădăcinilor acestuia: “Omenirea se scufundă în fiecare zi/ Cu câţiva milimetri/…/ Sub propria sa greutate/ Nu versurile lui Ovidiu au fost cauza răului” (Omenirea se scufundă). Autor al unor fulminante volume de versuri precum America, America, Sfârşitul care începe şi Despărţirea de frică, Gabriel Stănescu aduce mărturia sa proprie când militează pentru a nu se uita tragica experienţă comunistă a poporului nostru, experienţă ce trebuie să-l ajute în edificarea unei societăţi cu adevărat democratice, axate pe libertate si dreptate socială: “Era noapte când mama m-a adus pe lume/ O noapte cumplită în lunga noapte a istoriei/ Noaptea maşini negre ridicau oameni de acasă/ Ducându-i în direcţii necunoscute/ Trenuri nesfârşite cu deţinuţi opreau în gări/ Închişi în vagoane ca vitele/…/ Nimeni nu vorbea cu nimeni/ În acea lungă noapte a istoriei/ În care mama m-a adus pe lume/ Într-o maternitate din Bucureşti/ Fără cuvinte fără amintiri fără poveşti fără soare/ O noapte cumplită înaltă impersonală/ În lunga noapte a istoriei” (1951).
Jertfele făcute nu trebuie uitate şi ele trebuie să confere maturitate de acţiune generaţiilor care urmează. “Nimeni din familia mea nu a scris poezii…/Nu a fost de-ajuns/ Că au trecut înnot două războaie mondiale/ Că femeile au umplut curtea de copii/ Că bărbaţii au fost luaţi prizonieri la ruşi/ Că au făcut ani buni de închisoare la Canal? (Minte de copil). “Noi n-am apucat Dumnezeule nici măcar/ O bucată de întuneric/ În care să ne îngropăm morţii/ Prizonieri de război dispăruţi fără urmă/ În îngheţata siberie” (Facerea lumii). Teribilă confesiune, cutremurătoare versuri. “Am fost minţiţi înşelaţi până la al şaptelea neam/ Am fost declaraţi inutili şi transferaţi în suburbiile/ Unor oraşe fără locuitori/…/ Cum puteai să-i denunţi când ştiai/ Că altă binecuvântare decât puşcăria nu era posibilă? (Tot atâtea întrebări). Gabriel Stănescu lupta pentru o lume mai bună şi mai dreaptă şi pleda pentru responsabilitatea intelectualilor, folosind mijloacele sale proprii – talentul literar dotat cu inspiraţia şi sinceritatea versului precum şi cu acuitatea şi verva eseului (“De ce nu crezi că mâna care scrie/ Nu e (şi ea) o mână care făptuieşte?” – Mâna care scrie).
Cu iubire de ţară şi neam, de valorile acestora şi de necesitatea continuităţii cultivării lor, Gabriel Stănescu declara pe frontariul cărţii sale Eseu despre fiinţa românească (Criterion, 2000): “De unde venim? Cine suntem? De ce am rămas noi înşine, în pofida tuturor catastrofelor istorice? Iată întrebări la care am încercat să găsim răspunsuri în acest eseu, nu doar din impulsul de a cunoaşte adevărul, ci mai ales din dorinţa de a da seama despre toate acestea celor ce vin.” Poetul, care vorbea de “viermele/ care continuă să roadă/… în neantul valah” (Neantul valah), este dublat de editorul pe deplin încredinţat că “orice carte poate fi socotită o încercare pe cont propriu de a amâna, de a prelungi sau chiar de-a anula neantizarea fiinţei umane”. Să nu uităm că teza lui de doctorat a studiat etnosul românesc. Gabriel Stănescu a pledat pentru un tot armonios al profilului românului, profil plenar care pune pe prim plan unicitatea sa spirituală ce însufleţeşte şi dă valoare acţiunilor sale în comuniune cu celelalte popoare..
Pleacă dintre noi un scriitor de mult talent, un editor laborios şi, mai ales, o conştiinţă vie, pentru care a contat tradiţia şi stabilitatea neamului său şi a cărui soartă nu i-a fost indiferentă aşa cum apare ea în contextul lumii contemporane, marcate de umbrele sistemelor tragice dictatoriale şi de imperfecţiunea structurilor democratice. Un condeier bântuit de frigurile şi interogaţiile creaţiei, toate sub semnul unei foame nebune de frumos, de absolut, de apărarea eternelor valori ale fiinţei umane. Fie-i ţărâna uşoară.