„Arta este fiica libertății.” – Schiller
Vincent Willem van Gogh (1853-1890) s-a născut în Olanda și a decedat în Franța. A venit pe lume într-o familie de pictori și negustori de artă, tatăl său fiind pastor protestant, iar mama sa având înclinații, în mod special, spre pictură. La data de 30 martie 1852, ea a dat naștere unui copil căruia i-a pus numele Vincent-Villem. Acest copil a murit la puțin timp după naștere, iar în anul următor, în aceeași zi de 30 martie – de data aceasta în 1853, s-a născut un alt fiu, căruia părinții i-au dat același nume. El a devenit marele pictor olandez post-impresionist, ale cărui lucrări au avut o influență profundă asupra artei secolului.
Van Gogh a început să deseneze încă de mic. S-au conservat schițe de la vârsta de nouă ani, reprezentând natura, cărora le-au urmat peisaje pictate, în ele putându-se remarca marea sa putere de observație.
Cea mai importantă persoană din viața lui Vincent a fost fratele său, Theo, unul din cei șapte copii rezultați din căsătorie. Acesta l-a susținut din punct de vedere material, dar și emoțional. Toate cheltuielile artistului legate de locuință, mobilier, hrană și băutură, culori și pânze pentru pictură și, mai târziu când Vincent s-a îmbolnăvit – cheltuielile privind tratamentele urmate în mai multe sanatorii. Între timp, Theo aduna picturile și desenele trimise de fratele său și se străduia să le vândă. A murit la șase luni după artist, în 1891.
Vincent Van Gogh este recunoscut pentru cele aproximativ 900 de picturi pe care le-a realizat în cei zece ani ca artist și pentru schițele și acuarelele sale. Scrisorilor pe care le trimitea în cele trei limbi cunoscute –
olandeza, engleza și franceza, le adăuga și schițe.
Și-a petrecut copilăria la Haga, după care a plecat în Anglia, dorind să devină pastor. A lucrat ca misionar într-o regiune din Belgia, timp în care a început să schițeze oameni din comunitatea locală și în 1885 a realizat prima sa operă de succes „Mâncătorii de cartofi”, astăzi aflată la Muzeul din Amsterdam. Culorile folosite pe atunci conțineau tonuri închise, dar lumina galbenă, anemică a unei lămpi de gaz proiectată pe pereți și pe chipurile mesenilor – „adevărate icoane sociale” – pare serafică.
Vincent dorea să-și facă un nume în lumea artei, ca atare a plecat la Paris unde i-a descoperit pe impresioniștii francezi. Fratele lui care era pe atunci directorul unei galerii de artă din capitala Franței, l-a găzduit în locuința sa și între cei doi a început o colaborare care le aducea beneficii materiale, pe de o parte, dar și spirituale, pe de altă parte. Van Gogh a lucrat în atelierul faimosului pictor academician – Fernand Cormon, unde a întâlnit persoane importante ca Toulouse-Lautrec, Émile Bernard, Louis Anquetin. Datorită lui Theo i-a cunoscut pe Claude Monet, Camille Pissarro, Piere-Augustin Renoir și alții. Vincent discuta cu artiștii, frecventau toți aceleași locuri, schimbau păreri, împrumutau idei – idei care, ulterior se „marinau” în mintea fiecăruia, pentru a se integra în lucrarea proprie. Influența Parisului s-a destrămat însă rapid, el mergând spre aprofundare, stăpânit de o sete de absolut, vrând parcă să înglobeze infinitul în finit. Împreună cu Bernard, Toulouse-Lautrec, Louis Anquetin și Paul Gauguin a format grupul „Micul bulevard”, și în urma acestui proiect, Vincent a plecat din Paris, la Arles (1888), unde a lucrat un timp împreună cu Gauguin. Părea o prietenie ideală. Pe atunci Gauguin vorbea despre dragostea lui Van Gogh pentru „galbenul” lui. „Casa galbenă”, este casa mult visată, pictată în așteptarea sosirii lui Gauguin, imaginată ca lăcaș al prieteniei și al luminii, ca o „simfonie de albastru și galben”, casă care s-a dovedit a fi locaș al discordiei și al nefericitului episod al urechii tăiate. În timpul șederii sale la Paris, Van Gogh începuse să consume alcool și să fumeze, ceea ce se pare că a contribuit la dereglarea sa psihică, sau i-a accentuat predispoziția spre dezechilibrul nervos. În 1887 pictase tabloul „Un pahar și o carafă cu Absint”, reprezentând licoarea de culoare verzuie din carafă și pahar care, a intoxicat o întreagă generație de artiști și literați.
Între Van Gogh și fratele său Theo s-au ivit neînțelegeri și acesta scria: „Odată este o persoană normală, dulce, iar apoi devine egoist și rece”. În altă scrisoare: „Viața alături de Vincent este insuportabilă. Nimeni nu poate veni la mine acasă pentru că Vincent nu face decât să se certe cu toți”. Semnele nebuniei păreau evidente. Din cauza acestei stări, Van Gogh l-a atacat cu briciul pe Gauguin care a reușit să fugă, iar Van Gogh s-a automutilat, retezându-și pavilionul urechii, realizând ulterior „Autoportret cu urechea bandajată”(1889). S-a internat la un spital, și-a revenit pentru o foarte scurtă perioadă, iar către sfârșitul anului 1888, obosit și incapabil să lucreze, s-a internat din nou într-un sanatoriu din Saint-Rémy-de-Provence unde s-a bucurat de o nouă revenire. A fost perioada cea mai prolifică, când picta câte un tablou pe zi, deși crizele începuseră să devină din ce în ce mai frecvente. Între perioadele de suferință picta, fiindcă suferința îl făcea să caute evadarea, astfel desprinzându-se de viața reală. Eforturile creației îl epuizează, el se sacrifică, își sacrifică viața, existența. Din acea perioadă datează și lucrările „Irișii” – flori albastre, numite la noi „stânjenei” –, răsărite din pământul roș-cărămiziu, ce-și desfășoară fragilele și capricioasele lor petale, vălurind printre frunze verzi rectilinii, cu lujeri verzi ce se ridică spre galbenul solar al fondului, și „Noaptea înstelată” cu mari vârtejuri astrale peste un mic sat. Cu ajutorul fratelui Vincent a participat la Salonul Artiștilor Independenți din Paris unde a expus lucrări. O nouă criză l-a doborât și fratele l-a trimis la un la un doctor renumit – Paul Gachet, pictor și gravor el însuși, căruia Van Gogh i-a făcut portretul intitulat „Portretul doctorului Gachet”, o îmbinare de culori luminoase: galbenul morcovului, albastrul, verdele și roșul; ochii de culoarea apei albastre transparente, privirea melancolică – acel dezgust rafinat al vieții, sentimentul că nu aparții lumii în care te afli –, o privire ce demască gândul unor întrebări fără de răspuns și care poate duce la depresie, în care Van Gogh și-a exprimat echivalentul stării sale psihotice. Scria pe atunci: „Am găsit în dr. Gachet un prieten adevărat și într-un fel un frate, până-ntr-atât ne asemănăm fizic și moral. […] portretul doctorului înfățișează un chip de culoarea cărămizii încinse și arse la soare. Cu părul roșu, o șapcă albă pe fondul unui peisaj deluros, albastru, îmbrăcămintea – albastru ultramarin – ceea ce pune în valoare chipul și îl face mai pal, în ciuda culorii cărămizii…”, din care se vede cât de mult acorda atenție culorilor Van Gogh, acestea fiind mijloace de expresie: „Expresia de durere a vremurilor noastre”. Doctorul are în mână crenguța digitală – simbol al profesiei. A fost dorința doctorului ca tabloul să conțină această plantă medicinală ale cărei virtuți cardiotonice erau dovedite cu mult înainte.
În vara aceluiași an a ieșit să picteze pe câmp având cu el un pistol pentru alungarea ciorilor. Acolo s-a împușcat în piept cu pistolul și a murit după două zile. Oamenii care au văzut accidentul, au susținut că Vincent a fost omorât accidental de doi băieți, însă el a vrut să-i protejeze, susținând că vina este a lui. Sicriul său și întreaga cameră în care au avut loc funeraliile au fost împodobite cu floarea soarelui, floarea lui preferată.
Dintre toate picturile „Lan de grâu cu corbi” a fost subiectul multor discuții, unii spunând că această ultimă lucrare prevestea moartea apropiată: cerul neliniștit, de un albastru-cobalt, lanurile de grâu aplecate de vânt, cărarea șerpuitoare, urcătoare ducând spre un presupus nicăieri sau spre unul ascuns și zborul ușor descendent al corbilor dând impresia unui zbor neputincios, fără de înălțare.
Van Gogh, astăzi considerat unul dintre cei mai importanți pictori din istorie, a lăsat în urmă lucrări conținând portrete, peisaje, dar și natură moartă, cea mai cunoscută fiind „Floarea soarelui”, precum și „Trei flori ale soarelui într-o vază”, „Vază cu douăsprezece flori ale soarelui”, „Vază cu cincisprezece flori ale soarelui”, „Un câmp cu flori galbene”. În lucrarea „Vasul cu floarea soarelui”, galbenul solar al petalelor grupate în cercul superior sugerează tendința înălțării, poemul floral fiind un imn. Corolele ofilite cu petale ale florii obosite, par „trase în jos de gravitația durerii”.
Medicii și criticii de artă l-au considerat nebun. Pânzele pictate spre sfârșitul vieții au fost considerate „opera nebună”, pictorii fiind consternați de violența culorilor, de confruntarea dintre galben, albastru, verde și roșu, considerând-o antinomie cromatică, ca în lucrarea „Biserica din Auvers”, biserica plutind parcă în verdele ierbii din jur, păstrând și roșul unei părți din acoperiș, apărând ca o lumină în întunecatul univers pictat ca un cer de cobalt.
„Ultimii săi ani au fost apoteoza geniului său, dar și o lungă sinucidere. Aproape întreaga lui mare operă este realizată în acești ani în care soarele orbitor al sudului coboară în noaptea sumbră a nebuniei, dar tot atunci Van Gogh se supune unei presiuni înfricoșătoare la care, în mod normal, o viață, și cu atât mai mult una măcinată de boală, nu poate rezista”, scria Octavian Paler despre Vincent van Gogh. Își răzbuna durerea cu „o mare nevoie de a iubi”, iubirea lui pentru această „poezie tăcută” – pictura.
Am citit de curând despre presupunerea de plagiat a lui Van Gogh. Pe la 22 de ani el ar fi descoperit printr-un hazard lucrările lui Jean François Millet, pentru care a manifestat o mare admirație și care, mai târziu, a devenit un ghid pentru Van Gogh, fapt confirmat și de fratele său Theo. Se fac referiri la câteva tablouri, cum ar fi unul dintre autoportrete – asemănător cu al lui Millet (dar câte autoportrete nu a pictat!); Primii pași (Millet 1853 – Van Gogh 1890); Siesta (Millet 1866 – Van Gogh 1889); Semănătorul (Millet 1850 –
Van Gogh 1889; Tăietorul de lemne (Millet Millet 1856 – Van Gogh 1889) și alte câteva. Se spune că Van Gogh la început l-ar fi copiat pe Delacroix, Rembrandt și numai apoi pe Millet și că el nu ar fi recunoscut acest fapt, contrar lui Delacroix care a recunoscut influența lui Rubens, Manet și Velasquez în opera sa.
Cu toate acestea, Van Gogh, amintind minunata companie din Paris, spunea: „Unele sunt copii ale altora, eu am început printr-un hazard, apoi am învățat și m-am inspirat de la această companie”.
Și întrucât se face această presupunere, să amintim câte date esențiale din viața lui Jean-François Millet (1814-1875), pictorul francez din secolul al XIX-lea, născut în Normandia și decedat la Barbizon. A fost admis la Academia de Arte Frumoase din Paris iar după terminarea bursei și-a acoperit cheltuielile pictând portrete, în acea perioadă – tablouri frivole și senzuale sub influența stilului rococo –, și el după exemplul lui Jean-Honoré Fragonard. S-a mutat în alte orașe, a revenit la Paris și a luat contact cu diverși pictori importanți precum Constant Troyon, Honoré Daumier, Antoine Louis Barye, Théodore Rousseau și alții. Când revoluția din februarie 1848 a pus capăt domniei regelui Ludovic Philip și a luat naștere „A Doua Republică” (1848–1852), Millet a păstrat distanță față de evenimente, a pictat tabloul intitulat „Vânturarea grâului ”care a fost totuși cumpărat de ministerul de interne al guvernului provizoriu, cu un preț exorbitant pentru acel timp. Primind și alte comenzi, cu sumele obținute a avut posibilitatea de a părăsi Parisul, a plecat împreună cu prietenul său, sculptorul Charles Jacque, la Barbizon, așezare aflată în pădurea Fontainebleau. Millet a ajuns împreună cu prietenul său Théodore Rousseau, să conducă grupul de artiști, care mai târziu a căpătat denumirea „Școala de la Barbizon”. Splendid este tabloul intitulat bine cunoscut „Angelus- Rugăciune pe câmp”, în care artistul a dorit să zugrăvească pioșenia țăranilor vremii sale. Menționez și celebrul tablou „Culegătoarele de spice” (1857), în care a redat cu un real talent oboseala fizică a țărăncilor. Lucrare fascinantă este și „Lecția de tricotat” (1868-1869) în care demonstrează calitatea sa de colorist, nuanțele de albastru se potrivesc cu galbenul unei parți a veșmintelor, iluminarea este echilibrată de razele de lumină care cad pe mâinile sârguincioase ale copilei. De asemenea tabloul „Păstorițe torcătoare din Overnie” în care realizează efectele naturale ale cerului prin pictarea tușelor transparente ale albului norilor pe albastrul intens al cerului. Folosindu-se de procedeul luminării unor detalii, cum ar fi cerul în acest tablou, și lăsării în umbră a altora, obținea modelarea personajului atât de plastic, încât „acesta devenea real, aproape palpabil”. În ultimii ani de viață a avut loc expoziția sa retrospectivă, apoi din cauza războiului se mută, când Parisul este cuprins de tulburări revoluționare refuză să devină membru al Uniunii artiștilor adepți ai Comunei, bolnav fiind nu reușește să execute comanda decorării Panteonului.
Van Gogh a încercat opt picturi ale stelelor asemănătoare cu ale lui Millet, spunând în cele din urmă că părăsește inspirația, întrucât și-a dat seama că nu poate ajunge niciodată la „înălțimea asemănării”. Totuși el considera că prin copiere poți produce o nouă operă, acest lucru fiind de înțeles având în vedere culorile vii ale impresionismului și culorile sumbre ale clasicilor precum Millet. Pentru tablourile lui Millet, este adevărat, Van Gogh a nutrit o profundă admirație, dar a folosit o notă mult mai gravă cu semnificația colorilor vii. Delacroix spunea că „nu există umbre, există doar reflexe”, iar Van Gogh spunea că „umbra este totuși culoare”, iar „culoarea exprimă ceva prin ea însăși – funcția culorii”.
Cred că ideea de plagiat a devenit pentru unii o obsesie. Cu multă analiză profundă, scriitorul și filozoful Gabriel Liiceanu spunea într-un interviu (sper să redau întocmai): „Noi trăim prin contaminare. Oamenii împrumută unii de la alții… Există osmoză în comunitățile în care ne aflăm. Eu împrumut din frumusețea unui articol pe care îl scrieți, împrumut dintr-o emisiune pe care o faceți… îmi dați ceva și astfel mă sporiți”. Foarte adevărat! Întotdeauna au fost astfel de contaminări, artiștii în special au căutat oameni de la care să învețe, să se inspire, să aprindă focul minții lor. Cunoașterea filtrată prin mintea noastră ne determină să învățăm lucruri noi și utile scopului nostru, îmbogățindu-ne astfel, câștigând timp. Și oamenii de știință ca Einstein, Edison se întâlneau în grupuri, împrumutau idei și experiențe unii de la alții.
Printre cele 900 de picturi și 1.100 desene și schițe pe care le-a lăsat după moartea sa și care sunt răspândite pe întreg Mapamondul: Muzeul „Van Gogh“ din Amsterdam, Muzeul Luvru din Paris, Muzeul Metropolitan din New York, Galeria Națională din Washington și multe alte muzee, colecții particulare, desigur că au fost și copii ale profesorilor săi care l-au inspirat. Dar, în „Noaptea înstelată deasupra Ronului”, cu fluviul șerpuind alene printre maluri, țărm, apă și cer fiind inundate de albastruri, stelele atârnând ca niște becuri galbene, reflexe portocalii tremurând în ape ca un răspuns, poate chiar al sufletului, imaginile sunt ale lui, chiar dacă ne sugerează magia sensibilă a lui Rembrandt. „Întotdeauna când văd stelele încep să visez”, spunea Vincent.
Interesul pentru subiecte rustice, lupta omului cu pământul pe care-l determină să rodească, vin din inspirații flamande – scene din viața țărănească. Și mă gândesc la tabloul admirat în Muzeul Metropolitan, realizat de pictorul flamand Pieter Bruegel cel Bătrân (1525-1569), intitulat „Secerătorii”: câmpul colorat în galben, cerul în albastru și copacii în verde, pictură care redă aerul lejer al țăranului care știe că are de făcut ceva, știe ce este acel ceva, iubește și prețuiește munca, dar știe totodată că nu i-au intrat zilele-n sac… Scria cineva: „Îmi place acest artist care a privit lumea cu o îngăduință bătrânească, a omului care a trecut prin viață și cunoaște toate cotloanele sufletului uman, îndeosebi cel rural”, înțelepciune care, fie vorba între noi orășenii, ne este mai greu de dobândit.
Tot în acest Muzeu am privit mai multe tablouri ale lui Van Gogh. Vai!, cum am stat în fața autoportretului privindu-i acei ochi scrutători, neîncrezători, ce oglindeau chinul ființei, ochi plini de reproș adresat unei lumi întregi… Cineva spunea ca Van Gogh a preferat să picteze, în vremea sa, ochii oamenilor în loc de catedrale.
Tușa sa personală este de necontestat în comparație cu profesorii săi, tehnica – percepția luminii, folosirea culorilor, armoniile tenebroase, preocuparea pentru clarobscur – induc o dispoziție melancolic îndurerată care nu are nimic de a face cu opera lui Millet și nici cu a vreunui alt pictor.
Van Gogh scria: „Caut din ce în ce mai mult o tehnică simplă, care poate că nu e impresionista. (…) Încerc să exprim dragostea a doi îndrăgostiți prin împerecherea a două culori complementare, prin amestecul și opozițiile lor, prin vibrațiile misterioase ale tonurilor apropiate. Să exprim gândirea unei frunți prin strălucirea unui ton deschis pe un fond întunecat. Să exprim speranța printr-o stea. Pasiunea unei ființe prin strălucirea Soarelui la asfințit. (…) Aș vrea să pictez bărbați și femei cu acel nu știu ce al veșniciei al cărui simbol era altădată nimbul și pe care noi căutăm să-l redăm prin însăși strălucirea, vibrația coloriturilor noastre”.
Istoricul și criticul de artă italian Lionello Venturi (1885-1961) apreciind opera lui Van Gogh, venind parcă în apărarea lui, scria: „Nu putem să nu admirăm această operă – operă a unei conștiințe care s-a consumat pentru bunătatea, frumusețea și libertatea fanteziei. Prin atâtea căutări și suferințe, și prin sacrificiul propriei sale vieți, Van Gogh a reușit să creeze picturi de o perfecțiune absolută, suficiente ele singure pentru a-i asigura gloria”, menționând totodată și îndemnul către artiști, de a îndrăzni orice în lumea culorii, în intensificarea expresivă a formei sintetice.
Creația este gând-idee și imaginație – putere a minții și a sufletului – din care se nasc minunate plăsmuiri. S-ar părea, spun unii critici, că „tablourile se nasc sub stăpânirea febrei creatoare, din porniri intempestive, dar ideea este prealabil măturată în «cuptorul concepției», sinteza imaginii e soluționată mintal înainte de a se întrupa, printr-un efort de paroxistică încordare, în universul singular al pânzei”.
Ca atare, să nu dăm istoriei artei alte sensuri! Să nu încercăm a o rescrie! Să respectăm harul, munca și dăruirea artistului!
Vavila Popovici – Carolina de Nord
