Motto: „Destinul fiecăruia este format de caracterul său.”(Cornelius Nepos)
Rareori mi-a fost dat să întâlnesc un om aflat la o vârstă venerabilă care, în tot ceea ce vorbește, dar mai ales în ceea ce scrie, să răspândească în jurul său lumină, să insufle atâta optimism, atâta dragoste de viață, atâta iubire de oameni și, cu prisosință, să simtă atâta dor pentru patria-mamă, așa cum este scriitoarea româncă, trăitoare în „Țara frunzei de arțar”, cum este supranumită îndepărtata Canadă. Originară din Țigăneștii Teleormanului, satul în care a văzut lumina zilei ca descendentă a unei familii de oameni cumsecade, gospodari, respectabili și respectați de întreaga obște, de cunoscuți și necunoscuți, își iubește locul natal de când se știe și îl amintește în fiecare volum al său, cu mândria de a-i fi aparținut.
De o sensibilitate ieșită din comun și de o frumusețe sufletească remarcabilă la un om care a cunoscut nu numai partea luminoasă a existenței, ci și pe cea întunecată, trecând prin atâtea momente dificile care pe alții i-ar fi doborât, le-ar fi înfrânt dorința de viață, Elena Buică, alintată cu cognomenul Buni, care adună în el atât blândețea unei bunici, cât și toată bunătatea, generozitatea, vocația prieteniei și umanismul ce-o caracterizează, ne încântă, și în acest an, cu o nouă carte, ieșită, în cea mai mare parte, din marea sa dragoste pentru patria de origine, pentru concetățenii săi români, cu prisosință pentru locurile natale către care, din îndepărtata Canadă, își îndreaptă gândurile purtate de dor, abia așteptând să răspundă „prezent”, an de an, la dorința arzătoare de a călca, încă o dată, pământul natal, de a respira aerul românesc, ca un tonifiant sufletesc ce-i dă noi speranțe de viață lungă. Este vorba despre „În pas cu timpul” (Editura „Armonii culturale”, Adjud, 2018), volum apărut sub îngrijirea inepuizabilului editor Gheorghe A. Stroia, un profesionist de mână forte, structurat în câteva capitole, fiecare cu rostul lui și cu tematică specifică.
Câteva eseuri sunt pornite din inima celei care trăiește cu ardoare clipa, din preaplinul unui suflet încărcat de iubire, de vocația prieteniei, de respectul pentru adevăr, dreptate, de onestitate, de „frumusețea și farmecul lucrurilor simple”, pentru că acestea „ne bucură sufletul și trupul în mod discret”. Scriitoarea pledează pentru „întoarcerea la natură, la frumusețile încântătoare, cel mai adesea ascunse în lucrurile simple din preajma noastră”, desprinzându-ne de lupta pentru iluzorii avantaje materiale și îndreptându-ne atenția către „bogăția emoțiilor și a stărilor noastre interioare născute […] din frumusețea simplității”. În felul acesta, cultivarea simplității devine, pentru Elena Buică, un principiu de viață, fiindcă ea, simplitatea, „e născătoare de prospețime, de frumusețe, de eleganță și rafinament atât în ținuta vestimentară, cât și în comportament sau chiar în tot ce ne definește” („Farmecul lucrurilor simple”).
Frumoasele „Gânduri la 85 de ani” îi oferă scriitoarei prilejul de a rememora debutul în viața literară abia la vârsta de 70 de ani, când a simțit că trăiește „o prelungire a deplinei maturități”, că trăia în interiorul său „o forță vitală” care a propulsat-o către creație, constatând că „scrisul este singura mea forță”, că „scrierile mă scot din starea de sine și mă transpun într-o altă lume […], îmi dau forța fremătătoare a vieții, mă ajută să las liberă calea de a vibra în voie”. Să nu uităm că scriitoarea este absolventă a unei facultăți de filologie, că a predat, decenii în șir, limba și literatura română și este o foarte bună cunoscătoare a fenomenului literar românesc și universal, ceea ce înseamnă că pregătirea de specialitate i-a fost de mare folos!
Senectutea, pentru Buni a noastră, este perioada în care „zâmbetul, optimismul și puterea de a privi obiectiv realitatea”, la care adaugă „înțelegerea și blândețea”, trăsături care rotunjesc personalitatea sa, se păstrează intacte, această perioadă din viața tuturor, poate cea mai luminoasă și plină de înțelepciune, căci te eliberează de orice porniri de egoism, „de dorința aurului și a averii”, este una a „armoniei, a echilibrului și a măsurii în tot ce faci”. Eseul este plin de lumina sufletului său, de optimism și dragoste de viață, de dorința de a fi cât mai independentă față de „tirania timpului”, căci Buni, în cei treizeci de ani de la pensionare (pe care nu o simte defel ca o trecere definitivă la vârsta a treia, aceea trăită de unii oameni ca fiind cea a îmbătrânirii iremediabile și a așteptării sfârșitului firesc), a reușit să combine, în mod fericit, „sănătatea, puterea și experiența” puse în slujba creației din care se desprind, indeniabil, „izbânda, spiritul viu, inteligența și alte valori morale” precum Binele, Adevărul, Dreptatea și Frumosul, odată cu înțelegerea „rânduielii și a înțelepciunii lumii”, trăind, plenar, „frumusețea și carisma” acesteia.
Apariția noilor tehnologii ale comunicării, deși autoarea nu are rețineri în a le folosi și nici un resentiment față de ele, îi produce Elenei Buică o stare de nostalgie pentru perioada în care oamenii comunicau prin clasica scrisoare. Astfel, în perioada adolescenței, scrisorile de dragoste ale liceenilor atât de mult așteptate (cele mai multe concepute, pentru colege, de ea însăși, având un „condei mai sprinten și mai fin” în exprimare) se constituiau în mijloace de potențare a sentimentului ce lega profund cuplurile de îndrăgostiți. Destinatara scrisorilor era fericită când le primea, întrucât din ele răzbătea „căldura unor relații foarte apropiate, cordiale” și care o entuziasmau prin „nota personală, conferită de prezența diminutivelor, adresarea cu forme intime, cu mult bun-gust și stil, cu o conotație afectivă care suna foarte frumos”.
O scrisoare tradițională primește, în plină epocă a Internetului, din partea unei persoane apropiate, la „rotunjirea vârstei de 85 de ani”, amintindu-i de vremea când era expeditorul sau destinatarul unor asemenea răvașe pline de căldură. Autoarea scrisorii reușește să realizeze un portret al octogenarei, pe cât de romantic, pe atât de veridic, astfel încât, chiar dacă nu ai cunoaște personalitatea Elenei Buică, aceasta apare în adevărata ei lumină, caracterizată prin stoicism, dârzenie și tărie de caracter, vocația apostolică de dascăl, echilibru, sprinteneala minții dată de o cultură bogată, meticulozitate, iar lista trăsăturilor morale ale celei care i-a devenit model nu se oprește aici, admirație pe care și noi o împărtășim în cunoștință de cauză („Parfumul scrisorilor de odinioară”).
„Testamentul literar” este o capodoperă de gen, surprinzând principiile care au călăuzit-o în întreaga sa existență pe Elena Buică, și anume „dragostea de viață, iubirea și respectul față de semeni, fără să uităm sentimentele de dragoste față de țara natală ale cărei dor și nostalgie le trăiește profund, din momentul în care a devenit „fiică adoptivă” a primitoarei „Țări a frunzei de arțar”, cu „locuri binecuvântate” pe care nu pregetă, nici la această vârstă, să le viziteze. Testamentul ne revelează un scriitor animat de dorința de a prezenta lucruri durabile „care să imortalizeze experiențele omenești, să îmbogățească orizontul cititorilor cu noi realități, aducându-le un plus de cunoaștere”, în centrul scrierilor sale aflându-se omul cu toate bucuriile și neîmplinirile lui. Admirația și respectul, trăite cu toată ființa sa în calitate de profesoară de limba și literatura română, pentru scriitori, pentru literatură, în general, au făcut-o să se aplece, cu pioșenie și înțelegere, asupra vieții și operelor multora dintre ei, exprimându-și punctul de vedere „pentru a pune în lumină căutările lăuntrice care duc la esență”. Pentru cea care, în mai puțin de 15 ani, a publicat peste 15 volume și sute de articole în numeroase reviste din țară și din străinătate, scrisul este „aducător de lumină din izvorul bucuriei curate și înălțătoare”, dedicându-i-se din „dragostea nemărginită de oameni, de frumos și de bine, dorința de a duce mai departe și a face să strălucească necontenit lumina din cuvânt”.
Un capitol al volumului exprimă, plenar, sentimentul de dragoste incomensurabilă și înflăcărată pentru „țara-mamă” (cum o numește din toată inima), respectul și venerația pentru istoria zbuciumată, dar glorioasă, a poporului român, evocând, în pagini memorabile, momente de mare rezonanță ale acesteia, cum ar fi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și Marele Război pentru Întregirea Patriei, aspecte inedite aflate nu din cărți, ci de la urmașii unor participanți ori chiar de la propria familie și de la consătenii săi, ale căror relatări a avut răbdarea să le asculte.
Astfel, în amintirile preotului Iuliu Bucur din Târgu-Mureș, participant la Adunarea de la Alba Iulia, a rămas un țăran ardelean, însoțit de soția sa, care striga, cu entuziasmul și emoția clipei, „Trăiască România Mare!”, transmițând, astfel, simțămintele întregului neam românesc, dornic ca România să devină o țară cu „maximum de înflorire economică, cu dezvoltare a artelor și a culturii, cu apogeu în politică”, vis împlinit în perioada interbelică.
Gândurile pioase și sentimentele de respect față de eroii din Primul Război Mondial i-au fost inspirate de cimitirul militar și obeliscul din satul teleormănean Prunaru, ale căror imagini i-au reamintit „tulburătoarea poveste” a tatălui său despre una dintre cele mai sângeroase lupte eroice ale armatei române din timpul primei conflagrații mondiale, rămasă în istorie sub genericul „Șarja de la Prunaru”. Autoarea narează desfășurarea luptei celor 300 de cavaleriști teleormăneni ai Regimentului 2 Roșiori, comandați de colonelul Gheorghe Naumescu, dintre care peste 200 au căzut jertfă mașinii de război germane, sacrificându-și eroic viața pentru libertate și pentru independența țării („Șarja de la Prunaru”).
Un moment emoționant și semnificativ surprins pe frontul de vest al aceluiași război apare în eseul „Impresionante imagini din timpul Primului Război Mondial”, din care se desprinde ideea că Nașterea Domnului sărbătorită la Crăciun este acea sărbătoare sfântă ce depășește „absurda întrecere dintre Rău și Bine, dintre Tiranie și Libertate”, prilej cu care, în cele două tabere inamice, armata britano-franceză și cea germană, s-a petrecut fraternizarea combatanților, soldații făcând schimb de mici atenții, demonstrând prin aceasta că, într-un asemenea moment înălțător, „spiritul păcii, al iertării, al împăcării, al armoniei” există în sufletul oricărui creștin întru Cuvântul Domnului.
Nu același lucru s-a petrecut în propria țară, după instaurarea regimului comunist de tristă amintire, când „frați de același neam” s-au războit într-un întunecat și inexplicabil război româno-român în perioada „obsedantului deceniu” când, țăranii au fost obligați să renunțe la pământul propriu și să se înscrie în gospodăria colectivă, un rol nefast în această acțiune avându-l „armata de securiști”, cu metodele lor neortodoxe, înfricoșătoare și lipsite de compasiune, de înțelegere. Mai mult, comuniștii, nu numai că nu le-au acordat respectul meritat celor care luptaseră pe frontul de est pentru recucerirea Basarabiei anexate cu forța de ruși, ci i-au și condamnat la ani grei de închisoare, de canal, pentru „crima” de a fi luptat împotriva „fraților sovietici” („Onoarea mai presus de viață”).
Amintirea unor momente de neuitat petrecute în „țara-mamă” rămâne neștearsă, iar Elena Buică ne încântă narând felul cum și-a petrecut, în anii ꞌ60, o vacanță în Delta Dunării, împreună cu fiica ei de aproape 10 ani, prilej cu care a cunoscut ospitalitatea locuitorilor de aici și, mai ales, l-a cunoscut pe inegalabilul canotor Ivan Pațaichin care le conducea cu barca pe apele deltei („Clipe de lumină trăite cândva în Delta Dunării”).
Nu la fel de încântată este de România anului 2017, „țara unor puternice contraste pe toate planurile”, în care politicienii „incompetenți, cu comportament grobian, cu mult cinism verbal” sunt preocupați doar de îmbogățire prin mijloace ilicite. Ei nu mai reprezintă, de fapt, pe oamenii care i-au ales, oamenii simpli care, spre diferență de cei „sus-puși”, „și-au păstrat nealterate valorile umane”, au rămas statornici în „cultivarea binelui, a frumosului, a bunei-cuviințe”, în păstrarea comorilor moștenite de la bătrâni”, de aceea, revenind în fiecare an în patria natală, scriitoarea simte că aceasta este „țara unde ni se odihnește dorul” („Impresii din România anului 2017”).
Privind activitatea creatoare a prozatoarei, semnificativă este evocarea lansării a două cărți în 2017, la Biblioteca „Marin Preda” din Alexandria, moment de întâlnire de suflet cu prieteni literari din Australia (George Roca), din Franța și din Teleorman, ca și interviurile acordate revistei „Observatorul” din Toronto și publicistului Gheorghe A. Stroia, editorul unui volum, „În dialog cu …inima” din care sunt reproduse răspunsurile sale, evidențiind o adevărată profesiune de credință a unui scriitor conștient și responsabil de menirea sa de „doctor de suflete”.
„Omul viator”, despre care scriam cândva, nu se dezminte nici de această dată, un capitol fiind dedicat impresiilor profunde produse de frumusețile peisajelor din Nova Scotia, de orașul-port Halifax, cu tot ceea ce presupune el (Muzeul Maritim, Muzeul Emigrației) și alte vestigii istorice ori impresionantele realizări contemporane ale canadienilor („La pas prin Canada”).
Fără a emite pretenția de a se erija într-un critic literar de profesie, Elena Buică este și un cititor pasionat care găsește timpul și energia necesare pentru a-și exprima gândurile, ideile și stările sufletești trăite în timpul lecturii cărților unor confrați întru literatură, vorbind despre scriitorii Milena Munteanu, Leonard Ionuț Voicu, Virginia Vini Popescu, Nicolae Dina, în eseuri pline de simțire, de apreciere și de respect pentru creațiile acestora.
Desigur că Elena Buică nu rămâne indiferentă la semnalele pe care le primește de la comentatorii volumelor sale, reproducând eseuri critice publicate în anul 2017 de Gheorghe A. Stroia, Cezarina Adamescu, Domnița Neaga, Lia Daniela Nenciu, Nicolae Dina, Ioana Stuparu.
Ca în toate celelalte volume de până acum, și de această dată, Elena Buică-Buni emoționează profund pe cititor, pentru că vorbește cu dragoste, cu dor, cu nostalgie, despre țara în care s-a născut, cu respect pios pentru eroii săi cărora le aduce un prinos de recunoștință pentru sacrificiul făcut în numele idealurilor de libertate și afirmându-și încă o dată atașamentul față de valorile morale fundamentale ale poporului român, a cărui fiică a fost, este și va rămâne în memoria celor care au cunoscut-o, au iubit-o și au respectat-o, atât ca om caracterizat prin frumusețe spirituală, bunătate, generozitate, dragoste pentru aproapele său, cât și ca scriitor ale cărui suflet, inimă și minte sunt dedicate atât propriei înălțări spirituale, cât și celei a cititorilor săi în fața cărora le deschide larg și cu întreaga iubire.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
