BOTEZAN-Mona-2--xwb

BOTEZAN-Mona-2--xwb„În România se lucrează  în condiţii care sunt departe de a fi competitive cu cele din ţările dezvoltate. Produsul Intern Brut pe cap de locuitor este de numai 3280 $/an, în timp ce în Germania este de 33220 $/an, deci de 10 ori mai mare. Economia română s-a întors aproape la starea interbelică:  46 % din populaţie locuieşte la ţară iar 30% din forţele de muncă lucrează în agricultură. Cu toate acestea agricultura livrează numai 14.7% din PIB. După ce în 1989 România nu mai avea nici-o datorie externă, în anii următori România s-a îndatorat  până la 67% din PIB (noiembrie 2009). Toate acestea fac ca România să se confrunte în prezent cu o situaţie economică deosebit de dificilă pe care guvernul actual încearcă s-o rezolve” spunea prof. dr. h.c. Radu Mihalcea (University of Illinois) ȋn anul 2010, ȋntr-o ȋncercare zadarnică de a atrage atenţia autorităţilor asupra situaţiei dezastruoase a României.

 

Doi ani mai târziu, cu ocazia instalării lui Victor Ponta ȋn funcţia de prim ministru, prof. dr. Marius Petraru  de la California State University spunea: „Practicile de emulare a unei inteligenţe izvorâte din buzunarele şi interesele partidelor de carton post-decembriste si jocuri de culise aranjate în spatele uşilor închise ale Palatului Parlamentului, au readus la putere partidul socialist PSD. Sunt intolerabile impotenţa şi machiavialismul politicienilor români, diletantismul şi incapacitatea lor de a conduce destinele ţării într-un mod civilizat, democratic şi paşnic. Meschinăria aşa zisului mecanism democratic a atins, cum era de aşteptat, culmea absurdităţii în ultimele trei luni, când România a ajuns la performanţă de a schimba două guverne într-o perioadă când situaţia economică precară a ţării nu o impunea.”

Dezastrul guvernărilor FSN & PSD

Situaţia dezastruoasă a României contemporane se datorează unui lung şir de greşeli politice capitale ale guvernanţilor, ȋncepând din 22 decembrie 1989, imediat după preluarea puterii de către Ion Iliescu şi acoliţii lui. Decizia care a dat startul şirului interminabil de gafe politice a fost instituirea plăţilor fără muncă de către guvernul Petre Roman, ȋn ianuarie 1990, respectiv decizia de a achita salariile pentru toţi salariaţii români, deşi aceştia au stat acasă în a doua jumatate a lunii decembrie 1989 şi au privit Revoluţia Română la televizor. Printre măsurile luate de cuplul Roman-Iliescu, s-a numărat restituirea către populaţie a “parţilor sociale” şi abrogarea a 13 decrete, legi si norme prin D.L. 1/26 decembrie 1989. Noua conducere a României a hotărat abrogarea Legii 3/1982, privind participarea cu părţi sociale ale oamenilor muncii din unităţile economice la constituirea Fondului de dezvoltare economică şi restituirea fondurilor respective. Aceste acţiuni populiste, nejustificate ale primilor conducători ai României post revoluţionare, au implementat în conştiinţa colectivă lipsa de respect faţă de muncă şi au constituit temelia sloganelor de mai târziu: “Lasă că se poate şi aşa!” sau “Timpul trece, leafa merge!”

Privatizarea după ureche a României

Abrogarea Legii 1/1985 privind autoconducerea, autogestionarea şi autofinanţarea unităţilor administrativ – teritoriale dispusă de Ion Iliescu ȋn decembrie 1989, a condus la anularea calităţii de co- proprietari ai patrimoniului unităţilor economice pentru cele 8 milioane de salariaţi ai României. A urmat la scurt timp „Fondul Libertatea” constituit prin D.L. 124 din 24 aprilie 1990. Fondul Liberatea a fost prima fundaţie de utilitate publică prin care C.P.U.N. a instituit furtul legal ȋn România. Fundaţia a administrat banii primiţi din străinătate sub forma de ajutoar pentru România fără să dea socoteală cuiva despre sumele ȋncasate şi despre utilizarea fondurilor şi fără a avea un statut de organizare şi funcţionare.

Urmatoarea decizie care a golit vistieria ţării a fost “marea cuponiadă”; în cadrul cuponiadei s-a risipit inutil 30% din averea ţării. Fondul Proprietăţii de Stat a devenit proprietarul a 70% din averea României şi locul din care s-a manevrat vânzarea ţării către străini şi clientela politică. Cetăţenii au devenit peste noapte proprietati şi acţionari la Fondul Proprietăţii Private (deţinător a 30% din averea României) fără a avea o minimă educaţie asupra burselor de valori, a locului şi rolului acestora în angrenajul economic al unei ţării. Ca urmare românii şi-au vândut masiv acţiunile la bursă şi au folosit banii obţinuţi pentru a-şi cumpăra televizoare color şi congelatoare. Pe scurt, 30% din capitalul ţării a fost deturnat din economie şi redirecţionat în consum. Aceste decizii, de o incompetenţă rară, au fost luate în perioada 1990-1996 de către ciuma roşie a lui Ion Iliescu – CPUN/FSN/PSD.

Dacă socotim distrugerea agriculturii, vânzarea pe sume simbolice a fondului locativ de stat şi rezilierea contractelor de export cu ţările arabe, cele din nordul Africii şi ţările foste componente URSS, vom obţine adevarata dimensiune a dezastrului provocat de linia a doua comunistă, intitulată actualmente PSD. Şase ani le-au trebuit neo-comuniştilor ca să instituie risipa, demagogia şi populismul, care au adus România într-o prapastie economică pe termen lung. În loc să investească toate resursele, care aparţineau de drept poporului roman, ȋn economia ţării; retehnologizare, modernizarea agriculturii, dezvoltarea infrastructurii, stimularea transporturilor şi turismului; cercetare ştiintifică; dezvoltarea reţelei de telecomunicaţii; ȋnvăţământ, sănătate şi cultură – aşa cum ar fi fost normal, burghezia roşie CPUN/ FSN/PSD a risipit averea României şi a suprimat şansele românilor la o viaţă decentă în propria lor ţară.

Disponibilizările colective, plăţile compensatorii şi efectele lor asupra sistemului de pensii şi asigurări sociale

După 1996, guvernele indiferent de doctrină şi culoare politică, au persistat ȋn greşeli populiste, incompetenţa lor crasă aducând România în situaţia de a avea 50% dintre cetăţeni asistaţi social ȋntr-o formă sau alta, deci beneficiari ai unor bani fără muncă. În loc să creeze cadrul legislativ necesar pentru dezvoltarea afacerilor private şi implicit a noi locuri de muncă; în loc de profit reinvestit, guvernanţii au ȋnchis intreprinderile, au făcut disponibilizări colective şi au contribuit decisiv la colapsul industriei româneşti. Disponibilizaţii au fost plătiţi cu salarii compensatorii de la bugetul de stat, iar aceşti bani nu au ajuns ȋnapoi ȋn economie, ci ȋn consum! Măsurile de reconversie profesională şi consultanţă pentru deschiderea unor afaceri proprii, au lipsit cu desăvârşire din vederile guvernanţilor ȋn perioada disponibilizărilor colective masive din 1997 – 2001. Ca urmare, şomerii au cheltuit salariile compensatorii pe alimente, bunuri de folosinţă ȋndelungată, renovări şi vacanţe; sau pentru obţinerea unui contract de muncă în occident. Şomerii care au rămas ȋn ţară au devenit în scurt timp o nouă problemă socială a României.

Rezolvarea găsită de guvernanţi a fost un etalon de prostie demn de Cartea Recordurilor şi a condus la colapsul sistemului de pensii şi asigurări sociale de stat din România. Pensia de stat este o pensie Bismarck (sau sistemul “pas cu pas”) inventată ȋn secolul al XVIII-lea, când pensionarii trăiau 5-10 ani din pensie, speranţa de viaţă fiind mult mai scăzută decât acum, iar numărul angajaţilor depaşea categoric numărul pensionarilor. În România măsurile luate de guvernele postdecembriste  au condus la o creştere masivă a numărului de pensionari, invers proporţional cu numărul persoanelor active, până când s-a ajuns la situaţia paradoxală ca numărul pensionarilor să-l depăşească pe cel al angajaţilor. Rata de dependenţă pensionari/salariaţi ȋn 1990 era 3,43 (adica 3,43 salariaţi susţineau o pensie), iar ȋn 2004 era subunitară (0,99) numărul pensionarilor depăşeşte numărul salariaţilor.

Sistemele de investiţii şi economisire private  – asigurările de viaţă cu capitalizare şi pensiile private, au aparut prea târziu ȋn România şi nu au reuşit să compenseze golul lăsat de sistemul de stat falimentar. Principalul motiv este puterea de cumpărare prea scăzută. Lipsa banilor cumulată cu educaţia submediocră a populaţiei în domeniul investiţiilor şi programelor financiare private, au frânat dezvoltarea acestui sector, care ar fi putut prelua o parte din presiunea exercitată asupra bugetului asigurărilor sociale de stat. Companiile străine au fost primite cu mari rezerve în România, deşi reprezintă principalele surse de venit ale pensionarilor din occident, spre care românii privesc cu jind şi cu care se compară tot timpul.

O altă gafă de proporţii a politicienilor de după 1989 a fost soluţia pensionărilor anticipate pentru şomerii care ieşeau din plata ajutoarelor sociale şi se apropiau de vârsta pensionării; acordarea cu mare uşurinţă a pensiilor de boală şi pensionarea ofiţerilor activi în floarea vârstei, la 40 – 50 de ani. O serie de alte ajutoare sociale s-au instituit ca măsuri de contracarare a sărăciei, care ȋncepuse să-şi arate colţii ȋn tot mai multe familii – ajutoare pentru plata gazelor naturale; ajutoare pentru lemne de foc;  ajutoare pentru familiile fără venituri sau  pentru educaţia copiilor care provin din familii defavorizate.

Acordarea de asistenţă medicală gratuită şi ajutoare sociale, fără a fi susţinute de planuri de reintegrare a oamenilor ȋn câmpul muncii, au condus ȋncă odată la situaţii aberante, la cheltuirea inutilă a unor sume imense de bani de la buget fără rezultate practice.

Descurajarea micilor intreprinzători privaţi, corupţia şi licitaţiile aranjate

Deşi ar trebui să reprezinte motorul unei economii sănătoase şi să constituie clasa mijlocie a României, IMM-urile sunt paria economiei naţionale, iar patronii lor sunt hăituiţi şi trataţi cu superioritate condescendentă de către funcţionarii statului român, care ar trebui să-i sprijine şi să-i respecte. Faptul că micii ȋntreprinzători privaţi din Romănia, creatorii de plus valoare şi principalii cotizanţi la bugetul de stat sunt trataţi de autorităţile române ca şi bişniţarii de vegeta şi cafea dinainte de 1989, denotă incompetenţa funcţionarilor statului, incapabili să ȋnţeleagă mecanismele economiei de piaţă. Dacă bişniţarii dinainte de 1989 erau vânaţi de poliţie şi li se confisca marfa cumpărată de la sârbi din nevoia de a compensa lipsurile majore din comerţul socialist, dupa 1990 micii investitori privaţi (asociaţi mental şi subconştient de către funcţionarii statului cu bişniţarii) sunt sufocaţi de taxe, exploataţi, controlaţi, amendaţi şi umiliţi constant de către autorităţi, prin reprezentanţii instituţiilor care au sarcina să-i ajute. Sloganul “Capul plecat sabia nu-l taie” afişat în sediul Camerei de Comerţ şi Industrie din Bucureşti (2008), de pildă, reprezintă dovada clară a atitudinii greşite a acestei insituţii faţă de IMM-urile care apelează la serviciile lor.

Greşeli monumentale descurajează sistematic secotorul privat din România. Orice contract important, care poate genera un profit mare, este supus unei “licitaţii” aranjate şi câştigat de o firmă care aparţine clientelei politice. Contractul este gestionat ulterior în stilul legendarei “mătuşi Tamara”. O parte din profit revine funcţionarilor care au măsluit licitaţia, o alta parte ajunge la organele de control, care ȋnchid ochii şi nu văd unde au ajuns banii şi de ce nu s-au plătit impozitele la stat. Micul IMM primeşte rămăşiţele de la “masa bogaţilor”, contracte mărunte care necesită multă muncă şi sunt plătite prost. Din aceste contracte va plăti ulterior zeci de facturi, accize, TVA, taxe, impozite, salarii, contribuţii ş.a.m.d. În final IMM-ul se alege doar cu munca, fiind jefuit legal de tot profitul său, printr-o legislaţie părtinitoare şi mecanisme diabolice puse la punct de autoritaţile statului.

Creşterea nejustificată a veniturilor pentru funcţionarii publici şi clientela politică

O alta greşeala memorabilă a fost triplarea salariilor bugetarilor, după 2006, fără ca economia României să fi crescut de trei ori. Aceste măsuri au condus la situaţii aberante ȋn care femeile de serviciu din ministere sau bănci şi şoferii parlamentarilor, au salarii mai mari decât profesorii universitari, doctorii, inginerii sau cercetătorii ştiinţifici. Dacă adaugăm tabloului descris nepotismele, birocraţia, firmele căpuşă şi promovarea non-valorilor, ȋn tandem cu reducerea anuală a procentelor de la buget alocate ȋnvăţământului, sănătăţii, culturii şi cercetării, este uşor de ȋnţeles ȋndobitocirea populaţiei, apatia şi dezgustul faţă de politcă sau faţă de exercitarea dreptului la vot. Politicienii mizează pe faptul că o mulţime de proşti este mai uşor de condus decât o mână de oameni inteligenţi care pun ȋntrebări.

Migraţia creierelor – Măsurile politice şi economice care au condus la ȋnchiderea intreprinderilor şi a numeroase institute de cercetări, au determinat creierele României să ia calea exilului. Îngustarea orizonturilor, reducerea drastică a locurilor de muncă şi lipsa de perspective; imposibilitatea de a trăi decent din muncă cinstită în propria patrie, a determinat tot mai mulţi muncitori şi specialişti să părăsească România şi să se stabiliească în occident. Valuta trimisă de ei în ţară a ajuns în consum prin intermediul rudelor, resuscitând pentru câţiva ani economia. Odată cu instalarea crizei economice internaţionale robinetul de valută s-a ȋnchis, iar sărăcia şi-a arătat colţii şi mai violent în România.

Împrumutul de la FMI – Conducătorii României devin tot mai incompetenţi, iar diletantismul lor ȋl depăşeşte pe cel al cizmarului din Scorniceşti. Împrumutul de la FMI, dar mai ales felul ȋn care s-au folosit banii, a pus bomboana de pe coliva României contemporane.  În incercarea de a prelungi agonia si de a mentine în viata aparatul de stat ineficient şi suprapopulat de incompetenţi cu pile şi leneşi cu relaţii, imprumutul de la FMI a făcut o „injecţie cu morfină” bolnavului de cancer cu metastaze, reprezentat de instituţiile statului român. Filmul de groază al banilor de la FMI cuprinde – plata salariilor nesimţite ale funcţionarilor publici din ministere şi agenţii guvernamentale; plata indemnizaţiilor uriaşe ale parlamentarilor; plata pensiilor de zeci de mii de RON pentru privilegiaţi. Utilizarea banilor de la FMI este echivalentă cu jucatul unor bani ȋmprumutaţi la casinourile din Las Vegas. Fără o infuzie de capital în IMM-urile româneşti, ȋnglodarea în datorii a României mă determină să-mi pun ȋntrebări retorice: Mai are şanse România? Oare a facut cineva un control psihiatric clasei politice din  România?

Generaţii de sacrificiu şi proteste de stradă

Care este logica măsurilor de sacrificiu care pretind cetăţenilor cu venituri mizere (pensionari, profesori, someri, lehuze) sau IMM-işti să plătească ȋmprumutul de la FMI? Banii nu au ajuns la ei, ci la clientela politică şi la aleşii naţiunii,  ale căror venituri şi privilegii sunt neatinse. Deciziile politice demente din perioada 1990 – 2012, denotă impotenţa politică şi ignoranţa clasei politice. Populaţia suportă consecinţele sau iese ȋn stradă. Grevele, protestele de stradă şi moţiunile de cenzură conduc la scăderea rating-ului de ţară, deprecierea leului şi la alte pierderi economice.

De la Revoluţie incoace, Parlamentul României a votat o mulţime de „legi cu dedicaţie” privind propriile lor venituri sau afaceri ale rudelor, din care aveau beneficii personale. Întreaga clasă politică este compromisă ȋn ochii naţiunii. Toţi au fost la putere şi nici unul n-a făcut nimic pentru ţară. Aşa se explică apatia şi interesul tot mai scăzut faţă de alegerile din România. Neputinţa românilor de a reforma clasa politică şi de a scoate la rampă candidaţi viabili, dă ocazia „stăpânilor ciolanului” să-şi umple buzunarele în linişte, fără să dea socoteală nimănui pentru faptele lor reprobabile. În acest context, ȋntre o republică bananieră şi România noastră nu există decât o diferenţă de locaţie. Faptul că suntem ȋn Europa şi în UE reprezintă o poleială ieftină, un motiv de discursuri politice caragialeşti despre realizări teoretice măreţe, care în practică lipsesc cu desăvârşire.

Aderarea la Uniunea Europeană

La ce ne foloseşte adrarea la UE daca nu avem produse şi servicii competitive, pe care să le putem vinde pe piaţa europeană? La ce ne foloseşte să trecem la moneda Euro când salariile românilor obişnuiţi nu ating nici pragul de subzistenţă şi reprezintă abia 10% dintr-un salariul mediu european? Aderarea la UE ne-a transformat ȋntr-o piaţă de desfacere cu 23 de milioane de clienţi pentru produsele uniunii, un loc propice ȋn care se depozitează deşeurile Europei, se fac experimente sociale, se spală bani şi se instalează cu fast companii multinaţionale, aflate ȋn cautare de forţă de muncă ieftină. Categoric nu suntem competitivi ȋn Uniunea Europeană!

De ce s-a renunţat atât de uşor la contractele externe cu ţările arabe si cele din fosta URSS? Acolo aveam ce să vindem şi astfel dădeam de lucru economiei noastre ȋnvechite şi obosite, iar ţara avea şansa să ȋncaseze valută, cu care ar fi putut să se retehnologizeze şi să devină competitivă cu timpul şi în vest. De la africani puteam să luăm în schimb materie primă; de la arabi petrol; din fostele ţări sovietice alte resurse… Noi am distrus economia, am vandut tot ce se putea vinde, inclusiv dreptul de exploatare a petrolului din platforma maritimă continentală ȋnainte ca el să aparţină de drept României! Se face comerţ la preţuri exorbitante, cum nu are nici o ţară capitalistă dezvoltată. România a devenit un loc de lux, ȋn care cetăţenii nu-şi mai permit să plătească facturile şi să trăiască decent. Utilităţile sunt şi ele un lux ȋn România. O casă, un serviciu bun şi o maşină, au devenit visul frumos şi irealizabil al tinerilor români. Populaţia făcea foame şi frig şi pe vremea dictatorului ca să plătească datoriile externe ale ţării. Astăzi în România se face foame şi frig din cauza preţurilor exorbitante, care au făcut inaccesibile până şi alimentele de bază. Până la urmă ce s-a schimbat la Revoluţie? Faptul că ȋnainte de 1989 dacă protestai ȋmpotriva sistemului ajungeai în beciurile securităţii sau la canal, iar acum vorbeşti degeaba pentru că nu te bagă nimeni ȋn seamă? Politicienii sunt atât de ocupaţi cu afaceri lor murdare ȋncât ȋşi amintesc de popor doar din 4 în 4 ani, ȋnainte de alegeri.

Suicidul Europei

De la strabunicii mei ȋncoace am auzit mereu expresia: “Noi am fost o generaţie de sacrificiu”. Analizând situaţia actuală a României, constat că generaţia următoare nu mai are nici măcar motive pentru care să se sacrifice.

Profesorul Radu Mihalcea a tras următoarele concluzii: “Eu am cunoscut situaţia aceasta numai din presă şi din vizitele pe care le făceam din când ȋn când ȋn România ca să ţin cursuri pe la universităţi. Tabloul tău este mult mai complet, dar concluzia este aceiaşi: În România a fost distrus tot ce s-a putut, n-a mai rămas nimic, nici cel puţin dorinţa oamenilor de a munci şi respectul pentru muncă. Din cei 23 de milioane de români foarte puţini ȋnţeleg aceste fenomene.”

Practicile ilustrate de mine ȋn acest articol reprezintă un exemplu concret de “jaf organizat”. Expresia “jaf organizat” aparţine profesorului Joseph E. Stiglitz, de la Universitatea Columbia, New York, laureat al premiului Nobel pentru Economie în anul 2001 şi senior vice-preşedinte al Băncii Mondiale. Profesorul Stiglitz a explicat în detaliu mecanismele “jafului organizat” în diferite ocazii. Recent, la Viena, profesorul a atras atenţia asupra dezintegrării zonei EURO, o zonă ȋn care România se ȋncăpăţânează să pătrundă, deşi nu ȋndeplineşte condiţiile şi nu are un motiv coerent: “Europa este intr-o situatie cumplita acum deoarece insistenta pe masuri de austeritate care imping continentul spre suicid. Nu a existat niciodata intr-o tara mare un program de austeritate incununtat de succes. Abordarea europeana este cu siguranta cea mai putin promitatoare. Austeritatea ca solutie va conduce la niveluri ridicate ale somajului, inacceptabile politic si care vor umfla deficitele”, a arătat pofesorul Stiglitz la Viena, ȋntr-o ȋntâlnire cu presa din data de 27 aprilie 2012.