S-a înconjurat mereu de oameni extraordinari. Destinul lui Ghiţă e, de fapt, destinul unor mari întâlniri. De la antrenorul care l-a convins că baschetul îi poate schimba viaţa până la gaşca de prieteni de la Cluj care i-au arătat partea frumoasă a vieţii băiatului timid venit de la Triteni. De la colegul american din Franţa care a văzut în el un viitor mare baschetbalist şi care a muncit cot la cot cu el, convins că Ghiţă va ajunge într-o bună în NBA, cel mai bun campionat din lume, până la agentul său, care i-a fost mereu alături în America. De la soţia sa, care i-a fost mereu alături în momentele de cumpănă până la fantasticul Billy Crystal, alături de care a împărţit afişul unei mari producţii de Hollywood şi care l-a învăţat la repetiţiile de dinaintea filmărilor să scape de timiditate şi să devină personajul haios şi generos care a sedus o Românie întreagă. Şi o Americă întreagă…
La 40 de ani, ai trăit, practic, jumătate de viaţă în România, jumătate de viaţă în străinătate, mai ales în America, unde locuieşti în prezent. Cum vezi acum, prin comparaţie, cele două perioade? Ce ţi-a oferit fiecare dintre ele?
Fiecare dintre ele m-a ajutat foarte mult. România m-a ajutat să cresc într-un anumit fel, în jurul unor valori, în vreme ce America m-a ajutat să mă maturizez. În America şi acum continuu să mă maturizez, zi de zi…
Povesteai la un moment dat că nesiguranţa de sine era cât pe ce să te ţină deoparte de sportul de performanţă când, adolescent fiind, ai primit oferta de a pleca la Cluj de la Triteni, satul tău natal, pentru a face baschet. Cum ai reuşit să treci peste această nesiguranţă de sine?
Am muncit foarte-foarte mult. Voiam să fiu în primul şi în primul rând mulţumit de mine. De fapt, atunci am descoperit cum funcţionez eu. Că atunci când fac ceva vreau să fiu în primul rând eu mulţumit de mine şi că am ambiţia şi resursele să mă perfecţionez încontinuu ca să fiu şi mai bun. Să nu crezi că mi-a fost deloc uşor la început. Nu am fost deloc cel mai fericit copil în acel moment în care m-am apucat de baschet. Pentru că a fost foarte greu să plec de acasă de la ai mei, de la Triteni, şi să încep o viaţă nouă, de unul singur, într-un internat la Cluj…
Ai stat câţiva ani bun la Cluj înainte şi după Revoluţie. Cum a fost viaţa într-un tumultuos oraş studenţesc pentru tânărul timid venit de la Triteni?
A fost o perioadă superbă! Am ajuns la Universitatea, cu care am câştigat campionatul naţional, locuiam în Complexul Studenţesc “Hasdeu”, am dus o viaţă de student, ce mai, a fost chiar foarte frumos! Cred că e cea mai frumoasă perioadă de distracţie din viaţa mea. Mă distram de minune, dar eram, în acelaşi timp, foarte serios la antrenamente. Aveam un cerc de prieteni adevăraţi, foarte de treabă. A fost o perioadă şi o experienţă de care îmi aduc aminte cu mult drag de fiecare dată.
Ai ajuns apoi, imediat după Revoluţie, în Franţa, la Pau-Orthez… Acolo ai avut o concurenţă foarte puternică pe postul pe care jucai tu. E vorba despre un coleg deosebit, care a însemnat foarte mult pentru cariera ta viitoare…
Eu şi la Cluj am avut concurenţă puternică. În Franţa, însă, jucătorii erau mult mai experimentaţi, mult mai puternici, iar asta m-a făcut să devin mai bun. Aveam la Pau-Orthez un coleg de echipă american, Rick Doyle, şi jucam tot timpul în echipe diferite la antrenamente, făceam practic marcaj unul la celălalt. Şi tot timpul Rick îmi spunea: “Tu o să ajungi în NBA. Tu eşti aici şi acum doar în tranziţie!”. El m-a antrenat ca să devin un jucător de NBA. Muncea cred că de zece mai mult când eram eu cu el la antrenament decât dacă nu eram eu împotriva lui. Se străduia să mă blocheze când aruncam la coş, ca să mă ambiţionez şi să arunc şi mai bine. Voia să mă facă să simt cum e să joci împotriva unui jucător din NBA. Rick m-a ajutat enorm de mult în carieră prin concurenţa pe care el şi-a impus să mi-o provoace pentru a mă face mai bun. Rar dai în viaţă peste astfel de oameni!
Rick era mai experimentat decât mine şi mai puternic şi ştia de ce am nevoie. L-am întrebat la un moment dat de ce făcea asta pentru mine şi mi-a răspuns că a văzut în mine voinţa de a deveni cu adevărat un jucător bun şi că l-a impresionat faptul că nu renunţam niciodată. Erau momente când nu vorbeam deloc cu el până nu era gata antrenamentul, aşa energii apăreau între noi, dar apoi redeveneam cei mai buni prieteni, stăteam la un suc şi vorbeam despre ce am făcut bine şi ce nu. Ne vizităm şi acum, chiar înainte să vin în România el a trecut pe la mine pe acasă în Statele Unite, iar eu am trecut în vizită pe la el.
Practic concurenţa adevărată scoate ce e mai bun din noi…
Categoric, am văzut asta şi în America, pe urmă. Aveam doi colegi de echipă, unul titular, altul rezervă. Să-i fi văzut cum jucau unul împotriva celuilalt la antrenamente! Trăgeau amândoi unul de celălalt. Ideea e că nu poţi creşte de unul singur. Ştiau că numai împreună pot progresa.
Ai simţit ca pe un şoc plecarea peste Ocean, la Washington Bullets?
Nu pot să zic că a fost uşor, şi aici nu mă refer la antrenamente, ci la programul de meciuri, la călătorii. Faţă două antrenamente în Europa, acolo aveam doar unul pe zi, în schimb plecam tot a doua zi de acasă, azi jucam în Washington, apoi în nu mai ştiu ce stat american… Dar adevărata schimbare era de altă natură: în America, în cel mai puternic campionat de baschet din lume, nu mai depindea atât de mult de antrenor pregătirea ta. Ţinea mai mult de tine să fii pregătit, nu stătea nimeni să umble după tine. Asta era marea schimbare de mentalitate: acolo dacă munceşti, foarte bine, eşti apreciat, intri în echipă şi joci, dacă nu, treaba ta, nu ai ce căuta în NBA! Am avut şi antrenori care m-au ajutat să muncesc, am avut coechipieri care m-au ajutat să mă integrez chiar şi în viaţa de zi cu zi. Nu a fost simplu nici cu limba la început, dar, ştii cum e, când faci ceva din plăcere, munca este frumoasă!
Am avut şi perioade proaste, pentru că în primul meu an la Washington Bullets nu am prea jucat. Dar nu am abandonat! Am rămas să lupt în America şi să dovedesc că pot face faţă în campionatul nord-american. Şi aşa am fost declarat apoi jucătorul cu cea mai importantă ascensiune şi cel mai bun marcator de la distanţa de 2 puncte. Lucrurile au început să se lege foarte bine…
În afară de baschet, care îţi ocupa foarte mult timp, ce altceva făceai în America? Cu ce îţi umpleai timpul?
În America, nu chiar în fiecare secundă, dar din 10 în 10 secunde mă gândeam la baschet. Şi când eram în vacanţă mă gândeam la baschet. Apoi, după primul an, am început să pescuiesc ca să mă relaxez, am încercat să joc golf, dar nu mi-a plăcut deloc. Aşa că am rămas la pescuit şi mi-am făcut, între timp, prieteni şi în afara baschetului, atât străini, cât şi români stabiliţi în America. Am avut în viaţă un mare noroc, m-am încojurat de oameni minunaţi!
Ţi i-a adus Dumnezeu în cale sau cum s-a întâmplat asta, căci nu scrie pe oameni care sunt buni şi care nu.
Nu scrie, aşa-i? (râde) E foarte important cu cine te asemeni. Cred că am spus totul cu asta…
Ai avut şi ai o relaţie extraordinară şi cu agentul tău.
Bill Sweek e şi el unul dintre oamenii aceia minunaţi despre care ziceam. Mi-a fost nu doar agent, ci şi un prieten foarte apropiat. M-a ajutat enorm de mult când am ajuns în Washington. Îl ştiam din Franţa, era american, dar vorbea limba franceză ca şi mine, iar asta a contat mult în prima parte a şederii mele la Washington. Era cea mai apropiată persoană pe care o aveam în Statele Unite. Era un agent căruia îi plăcea să aibă grijă de jucători, iar marele meu noroc a fost că s-a mutat din Franţa în Washington chiar înainte să ajung eu acolo, aşa că l-am avut mereu aproape de mine. Pentru orice aveai nevoie în afară de a juca baschet, el găsea o soluţie! Numai baschet nu a jucat în locul meu, în rest orice!
Au apărut la un moment dat în cariera ta şi accidentările… Cum ai reuşit să treci peste aceste momente de cumpănă?
Când joci în NBA, ai 82 de meciuri pe an. Foarte puţini jucători nu se accidentează. Ăsta este NBA-ul, e o chestie normală să fii accidentat. Spatele a fost însă cel care mi-a sfârşit cariera. Am avut două operaţii la spate. După prima am mai jocat 2 ani. Am muncit foarte mult la recuperare după prima operaţie şi am revenit. Foarte important din punct de vedere mental, emoţional, a fost faptul că eu eram deja mulţumit cu ceea ce făcusem în cariera mea de jucător profesionist. Am avut şansa să mai joc 2 ani după prima operaţie şi am încercat să mă bucur de fiecare meci în plus pe care îl puteam duce fără probleme medicale. La a doua operaţie ştiam deja că nu voi mai putea să joc, dar nu am luat lucrul acesta în tragic. Am luat viaţa aşa cum era ea.
Ai avut în America, în 1998, o spectaculoasă apariţie pe afişul unui film de Hollywood, “Uriaşul meu”, alături de fantasticul comediant Billy Crystal. Cum s-a întâmplat debutul tău în cinematografie?
Billy Crystal, care era nu doar actor, ci şi producător al filmului, a sunat la clubul meu, la Washinton Wizzards, a întrebat de mine şi de progrmul echipei când jucăm la Los Angeles, lângă Hollywood, şi a cerut permisiunea de a avea o întâlnire cu mine. M-a sunat apoi pe telefonul personal şi ne-am dat o întâlnire în Los Angeles după un antrenament. Am luat masa împreună şi mi-a vorbit despre scenariul filmului “Uriaşul meu” şi despre planurile lui. Spunea că personajul pe care el îl avea în minte îmi vine mănuşă! A fost o întâlnire agreabilă, am vorbit despre baschet, despre filme, despre tot felul. Am cerut timp să citesc scenariul, l-am citit şi l-am răscitit, am mai vorbit cu el la telefon, am negociat şi mi-am dat acceptul. Filmările au durat 3 luni de zile. O vacanţă întreagă am fost prins cu filmările!
Cum te-ai descurcat cu filmările, tu care erai atât de timid?
Realitatea e că experienţa cu filmul m-a ajutat foarte mult să-mi înving timiditatea. Înainte de filmările propriu-zise, am lucrat în particular cu Billy Crystal vreo 3 săptămâni. Am învăţat multe de la el, am pus la punct ce era de pus la punct şi când am ajuns în faţa camerelor eram parcă alt om! Am insistat la acea vreme ca filmările să se desfăşoare în România, pentru că şi acţiunea avea loc aici, dar producătorii au optat până la urmă pentru Cehia. Îmi amintesc că cel mai dificil mi-a fost să stau pe cal câteva ore pe zi. Erau patru cai identici, care trebuiau schimbaţi din 15 în 15 minute…
Cum a fost receptat filmul? Cum te privea lumea după ce ai apărut pe afişul unui film important de la Hollywood?
Vorbeam într-o zi cu Billy şi mi-a spus o chestie extraordinară. “Ghiţă”, îmi zice, „pe tine te ştie toată lumea din baschet. Dacă facem filmul ăsta, foarte multă lume te va şti nu din baschet, ci pentru că ai jucat în acest film”. Şi aşa a şi fost! E bine să mai schimbi aerul şi lumea în care te învârţi! Nu a fost uşor să joc într-un film, dar dacă s-a ivit ocazia respectivă, de ce nu? Am mai apărut apoi în câteva reclame foarte apreciate în Statele Unite, aşa că mi-am făcut un nume nu doar în baschetul american, ci şi prin genul acesta de apariţii publice.
Apropo de apariţiile în filme şi reclame. Am observat că ai o cultură a prudenţie financiare, că eşti foarte atent cum îţi negociezi banii şi apoi cum îi investeşti …
Am deprins asta pe vremea când jucam în America. Acolo aşa e regula: primeşti, o dată la două săptămâni, acasă, în poştă, cecul cu salariul de la clubul unde evoluezi. Vorbeam o dată de bani şi de cecuri cu agentul meu. Te întreb şi eu pe tine ce m-a întrebat agentul meu. Când crezi că e cel mai trist moment?
Când nu mai vine cecul…
OK, te-ai prins! (se amuză) Câtă vreme vine cecul, mănânci ouă. Când nu mai vine cecul, ai două variante, mănânci puii sau îi pui să facă ouă. Asta mi-a spus agentul meu pe probleme de finanţe, un tip extraordinar, care era vicepreşedinte la o bancă puternică din State. Am vorbit foarte mult cu Kelly G. pe tema aceasta, ca să învăţ cum să am grijă de banii mei, cum să îi investesc. El m-a ajutat să cunosc oameni din variate domenii economice şi tot el m-a învăţat cum să îi aleg pe acei oameni cu care merită să lucrez. Eu am trăit tot timpul pe concepţia asta: eu ştiu să joc baschet şi trebuie să mă perfecţionez în baschet, asta era cel mai important pentru mine, aşa că aveam nevoie de alţii care să fie specializaţi pe finanţe şi pe alte probleme, că nu le puteam face eu pe toate. La noi există încă mentalitatea aceasta că românul le ştie pe toate. Eu unul nu le ştiu pe toate. Iar tot ce aveam eu de făcut în America era să trag tare ca să ajung un jucător respectat în NBA, pentru că nu m-am mulţumit să ajung doar în NBA, voiam să îmi fac şi un nume acolo.
Începuseşi deja să te gândeşti din timp ce vei face după retragerea din activitate? Cum ţi-a venit ideea înfiinţării academiei de baschet pe care o conduci acum?
Sigur. Mă gândeam că aveam o familie, aveam copii, şi mi-am dat seama după cea de-a doua operaţie că era mult mai important să fiu cu ei decât orice altceva. Pe urmă, stând acasă şi jucându-mă cu băieţii mei, m-am gândit să pun bazele unei academii de baschet pentru cei mici. Era şi o modalitate prin care puteam să mă ocup şi pe mai departe de educaţia băieţilor mei, să-i văd crescând frumos, într-un cadru organizat. Şi am început atunci să cercetez în amănunţime ce ar presupune o astfel de investiţie într-o şcoală de baschet. Am făcut un proiect foarte serios.
Apoi, într-o zi, am mers în Washington la nişte prieteni şi, cu ocazia respectivă, nu puteam rata un meci al fostei mele echipe de baschet din capitala SUA. Acolo, proprietarul clubului m-a chemat după meci la el în birou, foarte fericit să mă revadă după mai multă vreme. M-a întrebat ce planuri de viitor am şi, când i-am spus despre proiectul cu academia de baschet, a fost deosebit de încântat şi mi-a propus să mă susţină. Mi-a dat o sugestie mult mai bună decât cea pe care am avut-o eu. Asta presupunea să mă mut la Washington şi să lucrez şi pentru echipa Washington Wizzards. Mi-am dat seama atunci ce mult contează caracterul tău şi felul cum te porţi cu oamenii pe unde umbli în viaţă! Când te cheamă cineva înapoi să lucrezi cu el înseamnă că ai lăsat ceva acolo, în urmă, când ai plecat. Dintre toţi jucătorii care au trecut pe la el pe la echipă, patronul de la Wizzards m-a ales pe mine.
CASETĂ
Gheorghe Mureşan
Născut în 14 februarie 1971, la Triteni (jud. Cluj)
Joacă la “U” Cluj, cu care câştigă campionatul în 1992
În 1992, se transferă la Pau Orthez, în Franţa
În 1993, este selecţionat de Washington Bullets
Îşi întrerupe activitatea de jucător în 1997 şi 1998 din cauza problemelor de sănătate la glezne şi spate
În 1999, semnează cu New Jersey Nets
În 2000 se reîntoarce la Pau Orthez, dar nu încheie sezonul în Franţa
În noiembrie 2002 revine la naţionala României
În primăvara anului 2003 anunţă că renunţă la baschet ca jucător
A filmat împreună cu Billy Crystal pelicula “Uriaşul meu”, lansată în 1998