1. Hai cu haiku!

 

 

Sunt modernist prin excelență

Și tot ce scriu e modernist,

Chiar de nu știu ce-nseamnă haiku,

Pun acest titlu, că-s…artist.

Și mai dau iama-n dicționare,

Aleg cuvinte-alambicate

Și, iute, le aștern pe foaie,

Să le-nțeleagă cine poate!

 

Sunt un boem! Artist din fire,

(și mă îmbrac ca un artist!)

Scriu versuri multe, în neștire.

(cred că sunt genul fantezist!)

Nu am o temă, nici motive

(să se-nțeleagă…literare!)

Și scriu adesea la beție,

(tâmpenii multe, la-ntâmplare.)

 

Eu știu prea bine că artiștii,

erau degrabă inspirați,

când din a lui Bachus licoare

gustau și erau…luminați.

 

Nu am nici înțeles, nici rimă,

Și nici nu cred că își au sensul.

Dă-i naibii pe Coșbuc ori Shakespeare,

Eu sunt un geniu, ei ca…restul!

Și mă consider un exemplu,

Iar versul meu e genial,

Nu-l înțelege omul simplu,

Nu-l înțeleg nici eu, normal!

 

 

 

 

 

 

 

 

  1. Carte pentru mama

( în memoria soldatului-erou Ion Şiugariu și a tuturor soldaților români căzuți pe front)

 

Pe prispa casei aşteptai

Să îţi revezi feciorul

Întors acasă din război,

Te frământai cu dorul.

La ceas de seară te rugai

Să mai apuci o dată

Să-l strângi în braţe pe al tău prunc,

Să poţi muri-mpăcată.

Dar într-o zi, pe când torceai

Şi gânduri, şi durere,

Simţit-ai, mamă, un fior

Mai greu ca o tăcere.

Şi nu la multă vreme după,

Primit-ai de departe

O carte-n care te-anunţau

Că fiul ţi-e pe moarte.

Că în război el fu rănit,

De-o schijă ce-i pătrunse

Adânc, în piept, ca un cuţit

Ce-n al său trup se-ascunse.

Din ai tăi ochi abia clipind

Lacrimi amare au curs,

Şi-n suflet ai simţit un jind

Şi moartea c-a pătruns.

Împreunatu-ţi-ai spre cer

Mâinile tale sfinte

Şi ai zis atunci cu glas amar

Ca ruga să-ţi asculte.

Din ziua aceea n-ai mai fost

Cum erai tu odat’

Pierdută-ţi căutai un rost,

Ce-n veci nu l-ai aflat.

Şi după alte săptămâni

De frământări tăcute,

Primit-ai vorbă din străini

Cum că m-am stins prea iute.

Că eu şi alţi soldaţi-colegi,

Răpuşi de vremuri aspre,

Plecat-am ca să fim pe veci,

Toţi, camarazi în moarte.

Ca mai apoi să îţi aducă

Vecinul nost’ o carte

Şi două lăzi cu nişte lucruri

Ce le-am lăsat departe.

„Stimată doamnă, v-anunţăm,

Cu amar şi cu regret,

Cum că soldatul Petrea,

Al dumneavoast’ băiet,

S-a stins în astă zi de toamnă,

Din anu’42,

După ce s-a luptat cu boala

Care l-a smuls de printre noi.

Pe front, vă anunţăm cu fală,

C-a fost soldat-erou şi drept

Şi datoria pentru ţară

Făcutu-şi-a fără preget.

Şi-n ziua aceea blestemată,

În care el şi alţi soldaţi,

Au fost răniţi de-obuze ori gloanţe,

De inamici eram călcaţi.

Şi el, şi camarazii săi,

Care au fost răniţi atunci,

Luptat-au în linia-ntâi,

Dar rănile au fost adânci.

Ploaia de gloanţe ce cădea,

Ca stropii reci în noapte,

Adus-a numai întristare

Şi-a presărat doar moarte.

Mai sunt convins că orice-aş scrie,

Nu voi putea nicicând

Durerea să v-o iau din suflet

Şi-s trist, şi mă frământ

Că multe mame au rămas

Să-şi plângă ai lor copii,

Tristeţea lor e fără glas

Şi-aşa, pe veci, a fi.

Vă-napoiem, cum se cuvine,

Vreo două lucruri de pe front

De la al dumneavoast’ băiet,

Soldatul Petrea, om, erou.

Şi înainte de-a-ncheia,

Aceste triste rânduri ,

Vă spun din nou că regret mult

Că v-aţi pierdut copilul.

Locotenentul Varga Ion

Vă mulţumeşte-acum

Că aţi dat ţării un erou

Şi-un om cu suflet bun

 

  1. Despre lăcuste

 

 

Iar criticii, oameni cetiţi,

ce vor să pară peste poate

de înţelepţi şi erudiţi,

vor comenta tot dându-şi coate

şi căutând să iasă-n faţă,

părerea lor cercând-a-o spune,

cum c-am scris versuri de ispravă

şi-n ele vor găsi un rost,

chiar de-am scris doar cuvinte-n grabă:

sorginte, geniu ori om prost!

Dar nu acesta le e rostul

s-arate cât eşti tu de bun,

ci se vor preaslăvi pe sine,

croindu-şi peste tine drum.

Că astăzi parcă orice-ai scrie,

fără mesaj, ori fără sens,

fără vreo prozodie-anume

e modernism în acel vers!

Iar de păstrezi în poezie

vreo umbră firavă de rimă,

ori despre moarte de vei scrie,

ei spune-vor că s-a mai scris

şi că-i prea învechit de-o vreme

să scrii în rime cum au scris

poeţii mari ca Eminescu,

când ei sunt genii şi înspiră,

tu-ncerci să-mi spui că poezia

e doar un joc, ca o satiră

şi-ncerci să promovezi prostia

în versuri scrise la-ntâmplare,

când poezia-nseamnă artă

şi îndelungă cercetare!

Iar rima-ncerci s-o desfiinţezi,

tu, om-nimic cu mintea-ngustă,

ce te hraneşti cu ce au scris

alţii mai buni

şi, prin urmare,

îmi pari o jalnică lăcustă,

o prea banală arătare!

Când greu e să tot cercetezi

care cuvinte-s potrivite

şi care se-mpreună-n rime

sub vraja minţii strălucite!

 

 

 

 

Adevărat vă spun că-mi pare,

că, uneori, când la-ntâmplare

ai debitat un nonsens gras

criticii, iute-or prinde glas

şi vor aprecia ce-ai scris,

chiar dacă tu nimic n-ai zis.

Iar când vei scrie inspirat,

vor zice că eşti demodat

şi te vor critica zeloşi

vreo câţiva critici mai…burtoşi!

 

  1. Monotonie

 

În parc, bătrânii triști se plimbă.

Merg braț la braț sub negre-umbrele,

Cu haine vechi, trase la dungă

Și încălțări negre de piele.

 

Cu ochii triști și aplecați,

Bătrâni cu hainele îmbâcsite

Se plimbă ca hipnotizați.

Cu fețe pale, plictisite.

 

Iar umbrele-i urmează-n taină,

Când mici, când mari, când mai difuze

Parc-agățându-se de haină.

În parc, trăirile-s confuze!

 

Și-n urma lor se aud doar pașii,

-Ritm sacadat, un marș funebru-

De parcă-ar plânge o fanfară.

Monotonie… Numai negru.

 

Muresan Oana-Diana